Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

În tren accelerat

Anecdotă realistă

Doamna X..., o văduvă respectabilă, cunoscută în societatea noastră pentru spiritul său totdeauna prezent, ne-a povestit următoarea aventură, „a cărei eroină, din nenorocire, n-am fost eu — dar la care am asistat. Crez că o să se potrivească în foaia dv."

Iată povestirea doamnei X... :

„Plecasem din Bucureşti cu acceleratul; mă aflam singură într-un vagon de clasa întâia şi începusem să moţăi. La o staţie apropiată, se urcă în cupeul meu închis — era un vagon de modă veche, care se-ncuia lateral pe din afară — o pereche tânără, un domnişor şi o domnişoară foarte aprinşi la faţă şi emoţionaţi. Conductorul trânteşte uşa, o încuie, şi «gata!» trenul pleacă.

Tinerii s-au aşezat cu geamantanaşul lor în extremitatea cealaltă a cupeului şi vorbesc pe-nfundate foarte agitat... Fiindcă sunt discretă de felul meu, cum mă ştiţi, ca să nu-i deranjez, mă fac că dorm şi trag cu urechea şi cu ochiul.

Deodată tânărul, după ce se uită la mine lung, ţoc! o sărută. Eu nu mişc. Încă o dată... De multe ori... Eu dorm... În fine, se scoală, scoate batista, o îndoieşte, ca şi cum ar vrea să se lege pe sub fălci, şi ridicâdu-se hotărât, porneşte spre mine... Se-nsera şi lampele vagonului nu se aprinseseră. Atunci trec prin imaginaţia mea toate reminiscenţele romantice, toate istoriile de briganzi în drum de fier... vrea să mă sugrume banditul!... şi n-apucă junele nostru să întinză mâna cu batista spre gâtul meu şi sar în picioare şi încep să ţip desperată.

Tânărul rămâne încremenit, dar după o pauză, luându-şi inima-n dinţi, în timp ce tovarăşa lui de călătorie îşi ascunsese capul în mâini, îmi zice solemn:

— Doamnă, mă iartă; nu vreau să vă fac nici un rău... Iată de ce e vorba. Eu am răpit pe domnişoara de la moşia părinţilor ei, unde o ţineau închisă pentru a o face să mă uite. Sunt sigur că depeşile trebuie să curgă pe urma noastră: la prima staţie, poate, poliţia infamă va veni să ne despartă... Ei?... Ei!... înţelegeţi bine că până la staţia apropiată (şi, febril, se uită la ceasornicul său) mai avem cinsprezece minute, până la staţia apropiată domnişoara trebuie să fie nevasta mea."

. . . . . . . . . . . .

— Şi dumneata până la staţia apropiată ce-ai făcut? întrebai eu pe d-na X...

— Ce să fac?... Eu sunt discretă: m-am făcut că mă uit pe geam... Ce câmpie frumoasă! O minunată privelişte, v-asigur.

— Ei, la staţia următoare?

— La staţie, noii mei amici, după ce m-au salutat cerându-şi cu multă naivitate iertare (pentru ce, nu ştiu), s-au coborât — desigur ca să dejoace urmăririle... Dar — adăogă d-na X... cu un surâs particular — din norocire orice urmărire ar fi fost târzie: tren accelerat!...

Moftul român, 1893, 4 apr.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA