Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Iniţiativa...

— Stăm rău, foarte rău, domnule!... Statul nu vrea să se gândească!... Nu este nici o încurajare; ba, putem zice că este chiar o persecuţiune... Şi asta — să-mi dai voie să-ţi declar — este trist, nu numai pentru noi, agricultorii, care nu suntem capabili să mergem cu egoismul pân-acolo; este trist pentru ţară; căci, în definitiv, noi plugarii suntem, ca să zic aşa, topor de oase; noi ăştia devastaţii...

— Pe d-ta — zic eu — nu te-a devastat.

— Te rog, nu mă-ntrerupe; lasă-mă să termin... Noi ducem greul ţării ăştia, care fără noi, ce să zicem?... Parcă n-ar mai merge, să fluieri numa din buze şi să umpli doldora punga statului, din care pe urmă să vie şi să sugă ţâtă atâtea lipitori declarate şi clandestine, care trăiesc pe spinarea noastră, care, vai de capul ei! numa sufletul nostru ştie!... Nu, domnule! până nu vine statul cu o lege nu mai merge!... Statul trebuie să se gândească serios!

Acestea mi le debitează iritat amicul meu, nenea Stasache, unul dintre marii noştri agricultori.

Eu, care nu sunt în curent cu chestia agrară, mă mărginesc a-i răspunde printr-o întrebare:

— Nene Stasache, nu s-ar putea să lăsăm statul şi să-ncercăm o îmbunătăţire prin — cum să zic? — prin iniţiativă privată?

Dar amicul meu se iritează mai rău:

— A! care va să zică, şi d-ta eşti d-ei cu iniţiativa privată?... îmi pare bine!... Mersi!

— Mă iartă, nene Stasache, zic; eu, să-ţi spun drept, nu cunosc chestia, şi...

— Apoi, dacă nu cunoşti chestia — mă-ntrerupe el şi mai iritat — de ce te pronunţi?... că toţi dv. vă pronunţaţi fără să cunoaşteţi chestia... Nu, domnule!... Asta, nu noi, eu şi cu d-ta; asta, statul trebuie!... înţelegi?

— Înţeleg; decât eu ca publicist ce vrei să-ţi spun decât că trebuie numaidecât să deschidem o campanie energică pentru ca în sfârşit statul să-nceapă odată să se gândească...

— S-o deschideţi, domnule! asta este datoria dv. de publicişti imparţiali, dacă sunteţi adevărat la înălţimea misiunii dv. atât de frumoase; căci, să nu uitaţi, v-a dat Dumnezeu o pană care este o armă; prin urmare, trebuie să aveţi un ideal pentru ţara asta care aminteri se prăpădeşte... Şi, dacă m-asculţi pe mine, aici s-o bateţi dv.: statul trebuie să se gândească serios!

M-am despărţit de Stasache jurându-i că niciodată n-am considerat pana mea altfel decât ca o armă, şi promiţându-i că îndată voi deschide campania.

Pe când mă gândeam cum s-atac chestiunea, iată că mă-ntâlnesc cu un eminent artist dramatic, un om plin de încredere-n sine, aşa de plin că alta nimic nu mai poate-ncăpea.

— Teatrul nostru naţional şi literatura noastră dramatică au ajuns într-o stare proastă, domnule, foarte proastă... Statul nu vrea să se gândească serios! Nu e nici o încurajare; ba, chiar putem zice că este o persecuţiune... şi, permite-mi să-ţi spun, e trist, nu numai pentru noi — căci artistul nu poate niciodată merge pân-acolo cu egoismul — deşi suntem, orice s-ar zice, prea din cale-afară desconsideraţi, cu toate că se declamă şi se cântă pe toate tonurile că fără cultură o ţară nu poate-nsemna nimica; şi este foarte adevărat: numai cu cereale şi cu zarzavaturi, şi chiar cu petrol, nu se poate pune o ţară faţă cu cultura europeană, care merge cu paşi gigantici — îi mai trebuie să-şi manifesteze şi mentalitatea; şi mi se pare că arta şi literatura sunt cele mai înalte manifestaţiuni ale mentalităţii unei naţiuni; căci, în definitiv, nu se prezintă cineva în lume cu pântecele şi cu organele inferioare, ci cu fruntea, cu acel aparat al gândirii sublime, care face din om regele creaţiunii... Şi ce se face pentru arta şi literatura naţionale?... Nimic! E trist! Ne trebuiesc mai multe teatre... Statul ar trebui să se gândească serios!...

Am ascultat cu toată atenţia frumoasa tiradă, şi numai când m-am convins sigur că s-a terminat, am răspuns:

— În fine, daca trebuiesc, daca-n adevăr trebuiesc mai multe teatre, asta se poate face prin iniţiativa privată...

— Şi dumneata eşti de cei cu iniţiativa privată ? Bravo !... Nu umblaţi cu mofturi, domnule, cu iniţiativa privată!... Aici statul trebuie să se gândească!

— Amice — zic eu — înţeleg, decât ce vrei să-ţi spun ca publicist alta decât că putem duce o campanie pentru ca statul să se gândească-n sfârşit...

— S-o duceţi, domnule! şi mai ales d-ta ai aci o datorie de conştiinţă, în calitate de publicist şi de vechi sufler, care-nţelegi durerea şi porţi o spadă nobilă, care este pana d-tale... Şi aici s-o bateţi dv. mereu: statul trebuie să se gândească.

M-am despărţit de eminentul artist cu hotărârea să-ncep campania... Dar mai întâi, trebuie să stabilesc cu cine încep: cu nenea Stasache ori cu eminentul?... În adevăr plugarul are întâietatea de timp; da, dar artistul, deşi i-am promis după, are întâietatea de cauză: chestiunea artei si literaturii naţionale reclamă mai urgent o soluţiune. Dar iată, tocmai când încep, d. Caracudi, reporterul, care le află toate cu câteva minute înainte de-ntâmplare, vine, ştiindu-mă cât mă interesez ca vechi sufler de artă, să-mi comunice o veste, menită să mă bucure: zilele astea se va depune în Cameră un proiect de lege pentru reorganizarea teatrului naţional. Iată, în rezumat, economia acestui proiect:

În fiecare comună urbană se va organiza câte o societate dramatică, în proporţie se-nţelege cu numărul locuitorilor respectivi, şi care va primi de la comună şi de la stat câte o subvenţie suficientă pentru bunul progres al artei şi literaturii dramatice române.

Societatea va fi condusă de un director numit de minister, şi de un comitet compus din cinci membri, şi adică din: primarul local în persoană sau prin delegaţiune; un mare comerciant şi un mare industrial (cetăţeni români); un profesor cu titlu definitiv de la şcoala de grad superior, tras la sorţi, în prezenţa societarilor, şi cel mai în vârstă preot ortodox din localitate; în oraşele de reşedinţă judeţeană, protopopul va trece de, drept în acest post onorific, indiferent de vârstă.

Sunt încântat... Victorie!... Am scăpat de o campanie!... Să vedem acuma de plugari... Unde-i arma mea? Să-ncepem!... Dar, iată amicul meu Mitică, foarte enervat:

— Monşer, stăm rău! foarte rău! e ceva deplorabil şi ridicul în acelaşi timp... Şi asta, să-mi dai voie să-ţi spun, e trist nu numai pentru noi ca părinţi, care orişicum e o durere, nu poţi să zici! ca să-ţi expui un copil în cea mai fragedă vârstă; căci în definitiv un părinte mai poate avea un copil; şi nu din egoism o spun; dar e trist pentru ţara întreagă să te vezi la discreţia capriţiului unei doici! pentru că, imaginează-ţi că existenţa unui copil — Sisilica, fetiţa noastră, de exemplu — este, din cauza ei periclitată; căci doctorul pretinde că noi n-am păzit-o îndeajuns, şi laptele este stricat, ceea ce nu mai poate conveni pentru nutriţiune, neavând încă formate sucurile gastrice; şi fireşte suntem desperaţi, încât nu mai avem alt refugiu decât la biberon, fiind d-abia la şase luni!... Şi ea, mizerabila! n-a mai avut răbdare! să fi avut măcar încă patru luni: puteam s-o-nţărcăm înţelegi?

— Cum să nu-nţeleg, daca sunt păţit? Copil... doică... ştiu! ştiu ce lucru belaliu!

— Şi statul — urmează, din ce în ce mai enervat, bietul părinte — stă cu mâinile-ncrucişate, şi nu vrea să se gândească serios, când este vorba de o chestiune care interesează ţara întreagă, secerând atâţia copii, chemaţi să dea tributul lor de sânge... Este o chestie mare, domnule, chestia alăptării!... să nu glumim!

— Dragă Mitică — zic — înţeleg prea bine enervarea ta; dar eu crez că-n privinţa asta, ar trebui şi iniţiativa privată...

— A! care va să zică şi d-ta, ca şi doica noastră, eşti d-ei cu iniţiativa privată! Bravo!... Nu, domnule! destul cu iniţiativa privată, care i-am văzut cât de triste consecinţe! Nu! Statul este dator să se gândească, în sfârşit, să ia iniţiativa; căci e păcat! suntem părinţi!...

— Atunci, să ducem o campanie prin presă...

— S-o duceţi, domnule! asta e datoria sacră pentru dv. publiciştii, dacă sunteţi adevăraţi publicişti, nu moftangii!...

— A! Mitică!

— Nu! strigă el în culmea enervării; trebuie statul!... Auzi! doică fără lapte!... Auzi! doică să... Bravo!... Şi statul, indiferent... şi laptele... laptele ei!...

Şi pleacă necăjitul părinte, să caute biberon, probabil.

Ia, să vedem: cu teatrul am isprăvit; mai am două campanii; cu care să-ncep?

Fireşte că agricultura ar trebui să ne intereseze în primul rând, ca fiind o ţară eminamente agricolă; dar tocmai pentru asta, mă-ntreb: ce poate face o ţară agricolă fără braţe? Atunci, natural că trebuie să ne gândim mai întâi la chestia poporaţiunii; prin urmare, las deocamdata pe nenea Stasache şi-ncep cu chestia doicii; curaj!

„O chestiune vitală pentru ţara noastră... Chestiunea alăptării... Ce facem cu cetăţenii, cu soldaţii de mâne?... Până când din partea statului această indiferenţă condamnabilă, această criminală incurie?... Până când copilul român... laptele... etc. ..."

Universul, 1909, 27 martie

TE-AR MAI PUTEA INTERESA