Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Inspecţiune

Mai mulţi prietini – impiegaţi în diferite administraţii publice – stau de vorbă, la masa lor obicinuită într-o berărie, despre chestiunile la ordinea zilei. Firesc lucru ca, dintre toate, să-i intereseze una mai cu seamă: e vorba de nenorocirea unui coleg, vechi impiegat, reputat până mai zilele trecute ca un funcţionar model, ca om de o probitate mai presus de orice bănuială, şi care fuge din ţară lăsând la casa publică o foarte însemnată lipsă de bani. Fiecare dintre camarazi comentează în felul său această tristă aventură: unul înfierează cu toată asprimea fapta, altul nu şi-o poate explica îndestul, altul încearcă să găsească o scuză pentru fugar; în fine, d. Anghelache deplânge pe nenorocitul acela, „care nu e decât o victimă a neglijenţii altora!“. La această părere, aruncată cu toată seriozitatea de d. Anghelache, toţi ceilalţi fac nişte ochi mari; din aceasta, vede d. Anghelache că amicii lui nu i-au priceput deloc vorbele, şi astfel se simte obligat a le da explicaţiunile necesare. Şi nu trebuie să uităm a spune că dintre toţi cel mai competent în materie este d. Anghelache: d-sa este mânuitor de bani publici într-o mare administraţie.

– Fireşte că nu este el de vină, zice d. Anghelache. El este o victimă a neglijenţii altora!

– !?

– De câtă vreme nu a fost controlat? De câţi ani nu a venit vreun inspector să-i verifice casa?… Mizerabilii!

– Dă-mi voie! Care va să zică, dacă mânuieşte cineva bani publici şi nu este controlat la vreme, asta însemnează că delapidarea, că necinstea lui ar fi scuzabile?… Să mă ierţi!

– Ba nu te iert deloc! strigă foarte tare d. Anghelache, bătând cu pumnul în masă. Nu te iert deloc, pentru că d-ta nu-nţelegi, n-ai idee de ce vorbeşti!

Cine n-ar cunoaşte bine pe d. Anghelache şi-ar explica tonul şi manierele acestea violente prin numărul paharelor de bere consumate; însă camarazii îl cunosc destul ca să caute o altă explicaţie; pe când o caută în zadar, d. Anghelache înghite pe nerăsuflate încă un pahar şi urmează din ce în ce mai cu căldură:

– Dumnealor să-i tragă păcatele nenorocitului! Dumnealor l-au mâncat! Daca la cea dintâi ciupeală ar fi venit un domn inspector şi i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai nimic… Aşa e?

– Aşa e!

– Şi dacă i-ar fi zis: „Amice, îţi lipsesc patru-cinci sute de lei din casă; ia fii bun d-ta şi-i pune imediat la loc, şi aldată socoteşte mai bine; că foarte curând am să viu iar să te vizitez, şi-ţi declar că nu-ţi voi mai vorbi tot astfel; imediat voi raporta cui de drept!“ Aşa e că nu se nenorocea omul?

– Aşa e!

– Apoi daca e aşa, strigă d. Anghelache foarte tare, trântind cu paharul în masă, daca e aşa, de ce vă faceţi că nu-nţelegeţi? ori sunteţi idioţi?

Idioţi! Cuvântul acesta face pe camarazi să nu mai înţeleagă nimica. Ca să pronunţe d. Anghelache, care este un tip de urbanitate, astfel de cuvânt, desigur trebuie să fie scos din ţâţâni. Însă ce?… ce l-a putut scoate astfel din ţâţâni pe d. Anghelache? Iată ce nu pot înţelege camarazii. Dar d. Anghelache bea încă un pahar şi foarte enervat urmează:

– Ştiţi dv. câţi bani îmi trec mie pân mână?

– Mii.

– Vezi că eşti prost?

– Nene Anghelache!

– Mii, ai?… Sute de mii, boule!

– Nene Anghelache!

– Ce, nene Anghelache? ce, nene Anghelache?… Ţal! Ţal!! Ţal!!!

– Nene Anghelache, spargi paharul!

– Nu vezi că bat de un ceas, şi nu vrea să vie mizerabilul!… Ţal!!!

În sfârşit, mizerabilul vine… D. Anghelache îşi plăteşte consumaţia plus un pahar, care trebuie să vie.

– Milioane, neghiobule! strigă d. Anghelache. De când crezi d-ta că n-a mai dat pe la mine cineva, să-mi verifice casa?

– De când?…

– De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire… Mişeii!

– Pentru că te cunosc toţi că eşti un funcţionar corect.

– Corect! strigă d. Anghelache fierbând… Corect! De unde ştiu dumnealor că sunt corect?… Canaliile!

Şi aduce paharul la gură.

– Cine poate crede de dumneata că nu eşti om cinstit? Cinstit!…

Când aude acest cuvânt, d. Anghelache se scoală drept în picioare cu paharul ridicat în sus şi, în culmea furiei:

– Nu vă permit să faceţi glume proaste pe socoteala mea, măgarilor! că vă sparg capul!

Trânteşte paharul de masa de marmură, prefăcându-l în ţăndări, şi iese turbat pe uşă. Lumea toată din berărie îşi întoarce privirile spre masa camarazilor, cari au rămas consternaţi. Câteva minute, în timp ce chelnerul şterge urmele accesului de violenţă al d-lui Anghelache, tac, toţi căutând fiecare în ochii celorlalţi o lămurire…

– Am înţeles! zice unul.

– Să ştii c-a făcut-o! adaogă altul.

– E pierdut, nenorocitul!

În momentul acesta, iată că intră în berărie un domn matur. Camarazii de la masă îl salută respectuos. El se apropie cu bunăvoinţă de dânşii şi le întinde mâna cu un aer de vădită superioritate.

– Bună seara, băieţi.

– Bună seara, d-le inspector.

– Îmi daţi voie?

Mai încape vorbă!… şi d. inspector se aşază în locul unde cu câteva minute mai-nainte a şezut d. Anghelache.

– Ce mai nou? întreabă noul venit.

– Mai nimica, d-le inspector… S-au dat lefurile astăzi.

– Da?… Eu n-am fost astăzi la minister, am dormit toată ziua; ieri noapte în tren n-am putut închide ochii; era plin de deputaţi şi de senatori… M-a chemat telegrafic ministrul să viu de la gară drept la dânsul acasă… De mâne începem să călcăm rând pe rând toate casele… Istoria nenorocitului celuia care a fugit în America a pus pe gânduri pe d. ministru.

Cuvintele inspectorului finanţiar produc asupra camarazilor o aşa de puternică zguduitură, încât unul, fără să vrea şi fără să ştie pentru ce, zice: „An-ghe-la-che…“.

– Cum ţi-a dat prin cap de Anghelache? întreabă inspectorul… Cu Anghelache vreau să încep mâne… tocmai pentru că ştiu că la el merge lucrul mai uşor… Ei! dacă ar fi toţi mânuitorii de bani publici ca Anghelache…

– An-ghe-la-che…

– … n-ar mai trebui inspectori finanţiari! Tot vrea guvernul să facă economii – ne-ar putea suprima pe toţi… Ei! ca Anghelache, mai rar, aşa corect şi serios!

– An-ghe-la-che!… şopteşte aiurit impiegatul, pe când ceilalţi tac zdrobiţi.

Dar d. inspector nu observă cât e de curioasă înfăţişarea camarazilor, sau, dacă o observă, o atribuie naturalei constrângeri pe care trebuie s-o simtă nişte inferiori având plăcerea şi onoarea să stea la aceeaşi masă într-un loc public cu un superior. D. inspector are să se scoale de dimineaţă a doua zi pentru ca să pornească a face surprize mânuitorilor de bani publici. A băut un pahar mare, îl plăteşte, apoi întinde cu multă bunăvoinţă mâna tutulor inferiorilor şi se retrage. Un moment, camarazii rămân în picioare, ca ţintuiţi, fără a se hotărî să mai şează jos ori să plece, când unul din ei rupe tăcerea:

– Ce-i de făcut?

– Nenorocitul!

– Trebuie să-i dăm numaidecât de ştire… Imposibil să-l lăsăm aşa… Când l-o vedea pe inspector mâne, îi cade dambla.

– Trebuie să-l găsim… să-l luăm cu binişorul!

– Anghelache?… Se-mpuşcă!

– Nu l-ai văzut ce iritat era?

– Îi lipseşte mult!…

– Încai să se facă nevăzut!…

Repede camarazii plătesc consumaţiile, ies, se suie toţi trei într-o birje şi pornesc către locuinţa nenorocitului lor camarad. Anghelache e flăcău, stă cu soră-sa şi cu mama lor, în Dobroteasa. E aproape unu după miezul nopţii…

– Trebuie să doarmă nenorocitul fără grijă…

– Aş! fără grijă! nu l-aţi văzut în ce hal era?

– Eu gândesc că-şi face bagajele…

– Să-l luăm cu binişorul…

Au ajuns… În casă nu e nici o lumină. La fereastra odăii de la pod, unde doarme Anghelache, perdeaua este ridicată.

Mahalaua e cufundată în deplină tăcere; nici o mişcare alta decât pâlpâiala rarelor becuri de gaz. Unul dintre camarazi bate discret la geam: nici un răspuns. Mai bate o dată: acelaşi rezultat.

– Doarme dus!

– Bate mai tare!

– Cine e? întrebă un glas tânăr dinăuntru.

– Bate mereu!

– Cine e?

Şi la fereastră, apare o icoană albă cu mâinile încrucişate pe piept… E domnişoara Eliza, sora lui Anghelache. Camaradul care a bătut zice foarte emoţionat:

– Dormeaţi, domnişoară Elizo?

– Da, d-le Costică… Ce e?

– Mă scuzaţi că v-am deranjat somnul… Nenea Anghelache n-a venit?

– Nu.

– Ne daţi voie să-l aşteptăm…

– Îl aşteptaţi degeaba… a trimis vorbă aseară pe la zece cu un comisionar, să stingem şi să-ncuiem, că nu vine la noapte acasă… E poftit la o petrecere cu nişte prietini şi nu crede să scape până la ziuă…

– Nenorocitul!… Noapte bună, domnişoară Elizo!

– Mersi!

Şi icoana cea albă se retrage de la fereastră stingându-se-n întunerec.

– Ce e de făcut?

– După el!… Trebuie să-l găsim undeva.

– Mână, birjar!

– Nenorocitul!

Unde?… unde să fie nenea Anghelache?… De atâtea ceasuri acuma, bunii camarazi îl caută, alergând prin întunericul nopţii de colo până colo, când în birje, când pe jos – degeaba! Au fost de-a rândul peste tot, de câte două şi trei ori, prin toate localurile de noapte, pe unde şi-au putut închipui că s-o fi încurcat, după cunoscutu-i obicei la luarea lefii… Au mers mai departe: l-au căutat şi pe unde nu trebuia să-l caute… Anghelache nicăieri! Biruiţi de osteneală, demoralizaţi de atâta nesucces, au intrat încă o dată într-o cafeneluţă, unde gazul apune după ce a răsărit soarele. În odăiţa din fund, un alt camarad… La lumina spălăcită a becului Auer, chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre; fălcile-i sunt încleştate; nasul tras; ochii pierduţi în extaz. În mâna-i asemenea albă, ca şi cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sânge, ţine o linguriţă, cu care amestecă, încet, încet de tot zaharul într-o ceaşcă plină cu şvarţ. Din când în când oftează din adânc pe nas, umflându-şi nările. Cum îl văd, camarazii se apropie de el şi-l salută. El le zâmbeşte – zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cereşti, lumina vieţii eterne – şi urmează să amestece în ceaşcă fără a schimba câtuşi de puţin măsura mişcării. Camarazii, înţelegând starea sufletească a camaradului, s-aşează discreţi la o masă alături şi comandă cafele… Dar unul are o inspiraţie şi, mai puţin discret decât ceilalţi, se adresează către omul care amestecă-n ceaşcă:

– Mitică… nu cumva ai văzut tu astă-seară pe undeva pe nenea Anghelache?

Mitică zâmbeşte şi face semn din cap că da. Toţi trei camarazii se ridică drept în picioare:

– Unde?

Mitică face semn cu palma stângă pe masă, adică: aici.

– Când?

Mitică face din buze un semn şi ridică din umeri, adică: n-aş putea spune precis, când...

– Spune, nene, păcatele mele! strigă unul scos din răbdare!… Când a plecat?

Mitică amestecă cu mâna dreaptă şi arată cu cea stângă spre uşă, adică: acuşic' a plecat.

– Ci vorbeşte, domnule! eşti mut? ce dracu! Unde a plecat?

Mitică lasă linguriţa şi zice cu o sforţare supremă:

– ’Ă… ’ăp… ’ăpt…

Şi caută să prinză iar linguriţa.

– Unde?

— … ’ptăiie!

Şi prinde linguriţa şi-ncepe iar s-amestece.

– Băiete! strigă unul din camarazi.

Chelnerul vine…

– A fost în urma noastră pe aici nenea Anghelache?

– Da!

– A fost pe aici!… Când?

– Adineaori…

– Nu i-ai spus că l-am căutat? că avem o afacere foarte importantă şi să ne aştepte?

– Ba da.

– Şi ce-a zis?

– A zis: „ce afacere importantă? să mă slăbească!”

– Nenorocitul!

– Şi nu ştii unde a plecat?

– … ’ptăiie!

– Cum?

– La lăptărie, tălmăceşte chelnerul, care e deprins cu vorba lui d. Mitică.

Peste câteva momente, o birje iese în goană pe la capul Podului către Şosea…

La lăptărie, întuneric beznă.

– Ce-i de făcut?

– Înapoi, birjar!

– Haid’ iar acasă? Trebuie să se fi întors?

– Eşti nebun? Tocma-n Dobroteasa?… Ne-apucă ziua pe drum…

– Dar putem să-l lăsăm aşa?… Dacă nu ştie nimica, se duce la canţilerie, şi-l prinde acolo inspectorul… Trebuie să ştie ce-l aşteaptă…

Se face în adevăr ziuă când camarazii ajung în Dobroteasa… Nenea Anghelache n-a venit acasă. Sunt şapte ceasuri… Peste două ceasuri, fiecare trebuie să fie la postul său. În definitiv, au conştiinţa împăcată că şi-au dat toată osteneala să-l scape, ca buni camarazi şi amici. Oamenii au făcut tot ce puteau face; de acuma, aibă Dumnezeu grijă de Anghelache! Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. Unul dintre dânşii, care lucrează la aceeaşi administraţie cu Anghelache, ia însărcinarea să comunice la dejun ce s-a mai întîmplat. Şi, în adevăr, peste câteva ceasuri, la douăsprece trecute ceilalţi doi camarazi se-ntâlnesc la birtul lor, unde al treilea vine tocmai la unu să le comunice lucruri de o extremă gravitate.

Pe la unsprezece ceasuri, când trebuia să se deschiză casa, a venit inspectorul financiar, şi, aşteptând pe Anghelache, s-a pus să cerceteze registrele. Pe la unsprezece şi jumătate, s-a trimis un aprod cu birja acasă la Anghelache să-l cheme, că-l aşteaptă inspectorul. Aprodul s-a-ntors după douăsprezece cu răspuns că d. Anghelache n-a mai dat p-acasă de ieri dimineaţă, că noaptea a trimis vorbă să nu-l aştepte cucoanele, că nu vine. La vorbele aprodului, inspectorul a-nceput să râză… pe urmă a cerut lumânare şi ceară, a pecetluit casa şi a plecat spunând că se-ntoarce la trei.

– Nenorocitul de Anghelache!

Imediat, după dejun, camarazii se reped în Dobroteasa. Dar şi acuma acelaşi rezultat – Anghelache nu se află. Din Dobroteasa apucă la stânga, să iasă pe chei spre Piaţa Mare. Trecând prin faţa morgei, văd căruţa funebră: un nou oaspete a venit, sătul de căldurile vieţii, să coboare în răcorosul otel. Camarazii îşi fac cruce şi, privindu-se unul pe altul, se-ncruntă, ca şi cum ar voi să gonească unul din mintea altuia un gând, acelaşi, pe care unul altuia şi l-au ghicit.

– Sărmanul Anghelache!… Unde-o fi Anghelache?

La şase seara, la Gambrinus, tânărul comunică celorlalţi doi urmarea inspecţiunii. La trei fără un sfert, inspectorul s-a înfiinţat la casă şi iar a mai cercetat registrele, şi iar a trimis zadarnic pe aprod în Dobroteasa. Apoi a încheiat un proces-verbal, dispunând că, dacă şi a doua zi casierul nu se va prezenta la post, să se cheme lăcătuşul. Pe când povesteşte camaradul, iată că vine un băiat cu gazete; fiecare dintre cei trei prieteni ia câte una şi-şi aruncă ochii pe ultimele informaţiuni. Unul dă un ţipăt şi încremeneşte cu gazeta-n mână.

– Anghelache!

Atât poate zice şi întinde gazeta, în care fiecare citeşte:

„Azi-dimineaţă s-a găsit la Şosea spânzurat un om bine îmbrăcat în vârstă ca de 40–45 de ani. Din ordinul procurorului, cadavrul, asupra căruia nu s-a găsit nimic alta decât un plic cu adresa Anghelache M., mărunţiş în monete nouă de nichel ca de şaptezeci de bani şi un ceasornic de argint cu monograma A.M., a fost transportat la Morgă.“

– Bravo! nene Anghelache!…

– Da! mai bine moartea decât dezonoarea!

– Sărmanul nenea Anghelache!

Şi toţi trei camarazii se despart cu inima zdrobită.

A doua zi, la dejun…

– S-a deschis casa…

– Îi lipseşte mult?

– Nimic nu lipseşte!

– !?

– S-a găsit în plus un pol de aur românesc din 70, învălit într-o foiţă de ţigară.

– !!

– Trebuie să mergem la Morgă să-l vedem! eu nu m-astâmpăr până nu-l văd!

Şi pornesc iară toţi trei. La Morgă se pregătesc servanţii a-l preda pe Anghelache să-l ducă acasă, fiindcă i s-a stabilit complet identitatea şi l-a reclamat familia. Camarazii s-au apropiat de masa pe care stă camaradul lor.

– De ce?… de ce, nene Anghelache? a întrebat plângând ca un prost cel mai tânăr.

Dar, nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză.

1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA