| Editura Global Info / Literatură |
Ion Luca Caragiale
Întîrziere
M-am suit, la Sinaia, în trenul 14, acceleratul care pleacă la ora 6 şi 8 minute spre a ajunge în Bucureşti la 9 şi 10.
Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. E adevărat că vagonul din urmă al unui tren se clatină mai mult; în schimb însă, nu e privelişte mai plăcută, într-o călătorie cu drumul de fier, decît la fereastra din spatele trenului, lucru de care un amator se poate bucura foarte rar, fiindcă orice tren trebuie să aibă la coadă un frînar de siguranţă, şi puţine vagoane de călători sunt prevăzute cu frînă de mînă. Trenul a plecat din Sinaia la ora regulată şi a ţinut strict mersul reglementar pînă la Ploieşti. Am putut dar să mă bucur de o minunată privelişte: valea Prahovei desfăşurîndu-se în fuga spre miazănoapte pe măsură ce trenul gonea spre miazăzi. De la Ploieşti, trenul de Predeal ca să apuce spre Bucureşti schimbă frontul şi, ca şi cum ar vrea să se-ntoarcă înapoi, locomotiva se pune acolo unde pînă aci era coada trenului. Am voit să găsesc un alt vagon la capătul celălalt, care acum rămăsese coadă; n-am mai avut noroc; cea din urmă trăsură era un furgon de bagaje. M-am resemnat şi m-am suit în acelaşi vagon în care gustasem destulă plăcere ; şi am făcut bine. Vagonul nemaifiind în coadă, frînarul de siguranţă îl părăsise, iar locul de la pavilionul de observaţie, unde e frîna, era acuma gol. M-am suit acolo şi am putut vedea, pe deasupra vagonului înaintaş şi a locomotivei, linia în depărtare.
Am pornit regulat din Ploieşti la 8 şi 8 şi, menţinînd mersul reglementar, am intrat în staţia Periş exact la 8 şi 38. Trecînd de la semnal spre staţie, trenul şi-a micşorat foarte simţitor viteza şi în faţa gării s-a oprit. Cui e obicinuit cu mersul trenurilor, o oprire în afară de cele prevăzute la itinerar îi dă de gîndit… Ştiu că trenul 14 nu se opreşte la Periş… Mi-am închipuit numaidecît că un personaj important vrea să se urce de acolo. Dar trenul stă, şi mi se pare că auz pe peron glasuri alarmate… Nu-mi închipuiesc ce poate fi; în orice caz, pentru trenul nostru, cum linia este dublă pînă-n Gara de Nord, şi cum nu s-a oprit brusc, vreo primejdie nu-i probabilă.
Mă uit de la locul meu înainte. S-a cam înnoptat şi nu se prea vede departe; dar semnalul luminos de la ieşire cătră Bucureşti se vede închis — e lumină roşie. Mă cobor din vagon şi împreună cu mine şi alţi pasajeri. Întrebăm pe impiegaţii de mişcare şi aflăm cauza opririi trenului nostru: la ieşirea din Buftea, staţia următoare, a deraiat un tren de marfă, care trecea de la Bucureşti spre Ploieşti. Astfel, şi linia noastră e închisă. Telegraful şi telefonul lucrează între Buftea şi Periş. Personalul mişcării mişună cu multă febrilitate. În sfîrşit, aflăm cari sunt dispoziţiile luate de inspecţia respectivă. Trenul nostru aşteaptă aci, în Periş, trenul 122, care, venind din Moldova pe urma noastră, va ajunge aci la 9 şi 20. Pasajerii din ambele trenuri se vor sui într-unul singur; acesta va porni spre Buftea, se va opri la locul catastrofei, şi vom transborda: toate trenurile de la Bucureşti se opresc în Buftea ca să se-ntoarcă înapoi cu călătorii spre Bucureşti, iar trenul nostru se va întoarce înapoi cu pasajerii de la trenurile spre Moldova şi Brăila — Galaţi. Aproape un ceas trebuie să aşteptăm trenul 122.
Pe cînd toată lumea se plimbă pe peron la răcoarea splendidei seri de vară, o cocoană scoate capul dintr-un vagon şi strigă, cătră cine, nu se poate şti:
— Ce dracu, domnule! mult o să mai stăm aici? Apoi, cu multă indignare: Ce dobitocie!
Personalul mişcării n-are vreme să răspunză cocoanii. Mă sui în vagonul unde se află acea damă şi, după ce o salut frumos, încep să-i explic toată împrejurarea: cum a deraiat trenul de marfă, cum trebuie să se unească trenul 14 cu 122, cum o să transbordăm, ş cl.
— Să fie ai dracului! zice cocoana foarte supărată.
— Cine, coconiţă? întreb eu.
— Dumnealor de la drumul de fier… De ce nu bagă de seamă!
— Ei! zic eu; nu se poate fără cîte una de asta, daca e o dată drum de fier…
— Pentru că sunt dobitoci!… Şi cît o să întîrziem?
— Apoi — zic eu — cu manopera de aici, cu transbordarea de la Buftea, poate să întîrziem vreo două ceasuri…
— Două ceasuri?… Fir-ar ai dracului! Care va să zică, atunci, cînd ajungem în Bucureşti?
— Era să ajungem la 9 şi 10… şi acuma…
— Şi acuma?
— Acuma o să ajungem pe la 11 trecute!
— Ce dobitocie!
— Şi, dacă-mi daţi voie, coconiţă, de unde veniţi dv.?
— De la Vălenii de Munte… Mă recomand madam Sevastiţa Stănescu, născută Vasilescu.
— Sunteţi din Capitală?
— Da. Sunt măritată la Văleni, dar viu des la Bucureşti, am părinţi. Noi suntem din Bucureşti… Daca cunoşti dumneata pe domnul Cristache…
— Nu — zic — n-am onoare…
— Domnul Cristache Vasilescu, casele ale frumoase din Popa Chiţu… tata.
— N-am onoarea… Şi… mergeţi la Bucureşti în plimbare…
— Nu; merg la dandist… am un dinte… Bine, frate, cît o să mai stăm aici?… că m-am plictisit… Fir-ar ai dracului!
— Iată — zic eu — soseşte trenul de Moldova; acuma, numa să se aranjeze cu al nostru, şi plecăm.
— Ce dobitocie!
După fel de fel de mişcări, cari durează încă aproape un ceas, iată că plecăm încetinel.
— Bodaproste! zice cocoana.
E o damă de vreo treizeci de ani, foarte frumuşică şi bine făcută — afară de mîni, cari poate n-ar strica să fie mai micşoare, şi, daca trebuie să judec după botine, şi despre picioare aş îndrăzni să zic acelaşi lucru. E destul de şic îmbrăcată: un corsaj de mătăsică roşie, fustă de mătase neagră şi o pălăriuţă de mult gust…
— Ce încet umblă!… fir-ar ai dracului!
— Pesemne vă supără dintele; d-aceea vă grăbiţi…
— A! nu mă supără! Da să-şi bată joc de pasajeri aşa!… Uite ce-ncet umblă!… Asta e mare dobitocie!
Am ajuns. Toţi pasajerii ne dăm jos… Un hamal ia bagajul cocoanii; eu o ajut să se dea jos… E o privelişte destul de interesantă la locul catastrofei. Mormanul acela fantastic la lumina torţelor, activitatea personalului tehnic pentru curăţirea liniei de cadavrele îngrozitor de mutilate ale vagoanelor, şi restabilirea ei, forfoteala aceea, mişcările febrile ale luminilor de deosebite colori, toate astea fac un minunat efect pitoresc. Întorcînd ochii de la atîtea lumini, din partea dreaptă spre stînga, pe poteca mai puţin luminată, pe unde trecem ca să ajungem dincolo la trenul de transbordare, văd că am pierdut pe cocoana… Îmi pare rău, însă nu multă vreme, fiindcă deodată o aud la cîţiva paşi înaintea mea:
— Fir-aţi ai dracului, să fiţi!
Se împiedicase cocoana în jurubiţa de sîrme de pe marginea liniei şi căzuse. Am alergat şi am ajutat-o să se ridice…
— Fir-ar ai dracului să fie!
Plecăm spre Bucureşti… Linia e liberă de acum… A! sfîntă lipsă a obstacolelor!
— De-acu — zic — coniţa mea, într-o jumătate de ceas suntem în Gara de Nord…
— Cîte ceasuri să fie?
— 11 şi 25.
— 11 şi 25?… Fir-ar ai dracului!
— La 12 fără cinci, suntem în Capitală.
— Ce dobitocie!
În adevăr, la ceasul spus coborîm. Cocoana se repede jos drăcuind şi împingînd pe hamal să meargă mai iute. Eu după dumneaei… Pe peron o întîmpină un tînăr şi frumos ofiţer de călăraşi, care o primeşte cu efuziune în braţe. Într-o clipă perechea trece pe uşa de ieşire, se suie într-o trăsură şi: mînă degrabă, birjar!
« Aşa? zic eu… Am înţeles… Bun dandist are cocoana »!
Mă sui şi eu într-o birje… Mi-e foame… Birturile sunt închise acum. Merg la o berărie să mănînc ceva… Pe cine aflu la berărie? Pe madam Sevastiţa Stănescu cu dandistul dumneaei, locotenentul. Mă aşez pe trotoar la o masă alături de tînăra pereche. Cum mă vede, graţioasa damă mă recunoaşte şi, întorcîndu-se către dandist:
— Lache, uite dumnealui este domnul din tren…
Pe urmă, către mine, cu multă afabilitate:
— Recomand pe frate-meu, locotenent Pandele Vasilescu…
— Mersi, domnule, c-ai ţinut aşa de bună, companie sorii-mi, îmi zice locotenentul… Nu luaţi loc cu noi?
— Mă rog…
— Zău — zice cocoana — dacă nu era domnul aşa de amabil ca să conversăm, ce mă făceam eu atîtea ceasuri de urît?… Ce dobitocie! Închipuieşte-ţi, Lache, la caracterul meu, trei ceasuri… Fir-ar ai dracului!!
Universul, 1900, 7 iulie
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
