Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Între două poveţe... Schiţă

Cu tot vuietul balului, am auzit şoptindu-mi clar la urechea dreaptă: „Trebuie să fii prea sec de spirit, ca să te laşi ameţit de un drăcuşor aşa de tânăr!“ Era o povaţă foarte cuminte, pe care desigur aş fi urmat-o, dacă aveam numai o ureche; însă de-abia îşi termină consilierul înţelept propoziţia, şi, la urechea stângă, altul îmi şopti şi mai clar: „Trebuie să fii prea sec de spirit, ca să nu te laşi purtat de atâta farmec…“ Nu m-am uitat împrejur, să văz cine sunt cei ce-mi şopteau. Îi ştiam. Erau cei doi consilieri intimi ai mei, cari nu mă părăsesc nici un pas, nici o clipă, nici ziua, nici noaptea, nici deştept, nici în somn. Îi cunosc bine pe amândoi, mai bine de cum mă cunosc ei pe mine. Eu sunt sigur de caracterul lor; ei nu se pot niciodată bizui pe al meu. De câte ori nu i-am amăgit, urmând, cu toată povaţa stăruitoare a unuia – pe care mă prefăceam că o ascult cu tot interesul – îndemnul celuilalt. Dar e şi vina lor: unul mă trage la dreapta, altul la stânga; când unul îmi zice da, altul îmi zice ba, aşa că eu, sau trebuie să stau pe loc, aşteptând în zadar o împăcare a lor imposibilă, sau trebuie numaidecât să urmez pe unul, şi astfel să contrariez pe celălalt. Însă, ce e regretabil pentru mine, e că totdeauna, după ce am urmat pe unul departe pe o cărare, când mă uit înapoi, mă căiesc, că n-am urmat povaţa celuilalt.

Acum, stam singur după perdelele unei ferestre, pitit într-adins în întuneric, pentru a scăpa un moment de persecuţia unui drăcuşor de cincisprezece ani şi a-mi culege minţile. Înţelege bine cititorul că, nu în ironie, numesc pe domnişoara Nina „un drăcuşor“: la grandiosul bal, ea venise costumată aşa, ca s-adeverească zicătoarea că puiul, şi de drac, e frumos… În costumul de mătasă neagră, cu clinuri şi bendiţe stacojii; cu manteluţă de catifea, care-i împlinea talia micuţă încă neformată bine, mititelul Mefisto avea nişte mişcări de o mlădiere diabolică: asta îmi amintea vorba că un drăcuşor se poate strecura prin cea mai îngustă crăpătură. Ceea ce mai ales se potrivea de minune cu atributele personajului, erau cei doi ochi negri, cari aruncau de sub tichia de catifea nişte priviri câteodată insuportabile. În totul era, simţeam bine, o arătare primejdioasă, un prilej de pierzare, de care trebuia să fug făcându-mi cruce.

Din ascunzătoarea mea de după perdele, unde mă refugiasem scăpându-i pe înşelate, o urmăream cu privirile cum aluneca de colo până colo, ca argintul viu, prin mulţimea pestriţă, cu un neastâmpăr febril, după ce, de la categoric până la brusc, refuzase orice invitaţie la danţ. O clipă, o pierdui din ochi; şi clipa aceea, în care se stinse, între atâtea colori strigătoare, delicioasa siluetă neagră, mi-a fost, trebuie să mărturisesc, foarte penibilă. Atunci, la urechea stângă auzii, călduros: „Pe tine te caută!“; iar la urechea dreaptă, batjocoritor: „Ei aş!“. Această replică răutăcioasă m-a ofensat… Aşa? am zis; şi, dând cu amândouă mâinile perdelele într-o parte, am intrat în lumina balului.

O frumoasă Domniţă din veacul XVI-lea îmi ieşi drept în faţă. Era o veche cunoştinţă a mea, care-mi ceru braţul s-o conduc la bufet. Domniţa era una din cele mai mândre frumuseţi ale societăţii noastre – şi văduvă. Deşi favoarea ce-mi făcea era destul de preţioasă, o favoare de care nu se bucurau decât foarte puţini intimi, am fost grozav de contrariat de întâlnirea aceasta prinţiară. Dar nu era chip să scap… A trebuit să mă execut. Am pornit cu ilustra mea tovarăşe pe latura vastului salon, căutând calea mai liberă, şi, pe când îmi spunea că a doua zi e hotărâtă să plece pentru câteva luni în Italia, şi că i-ar face mare plăcere să fie însoţită de un om de spirit, amuzant şi iubitor de artă, eu căutam, distrat, în toate colţurile, nu cumva voi mai găsi cu ochii norocul ce mi se părea pierdut pentru totdeauna…

Să fi plecat?… Aş fi fost dezolat!…

Am ieşit din salon pe uşa cea mare şi am pornit să coborâm pe scara de marmură către splendidul bufet din catul de jos. Dar, când păşeam a doua treaptă, îmi apăru jos, pe spalierul de mijloc al scării de onoare, între ghirlandele de flori luminoase, domnişoara Nina, care suia în fugă din bufet. Cum ne-a văzut, s-a oprit pe loc, în timp ce eu am făcut o mişcare, pe care Domniţa, cu gândul la călătoria proiectată, probabil, a trecut-o neluată-n seamă. Am coborât încet-încet! Nina sta înfiptă în călcâie dinaintea noastră, aşteptându-ne să sosim. Mândra Domniţă, trecând liniştită în faţa fetiţei, a mângâiat-o zicându-i cu multă bunăvoinţă: „Unui aşa drăcuşor frumuşel i-ar şedea bine şi în rai“, la care drăcuşorul, aruncându-mi o privire aproape infernală, răspunse înţepat: „Merci, Madame…“, şi într-o clipă zbură pe scară-n sus şi dispăru pe uşa cea mare în salon.

Am intrat cu Domniţa în bufet, unde era multă lume… Când voiam să aduc la gură o cupă de şampanie, am simţit la spate un fior călduros, ca şi cum mi s-ar fi apropiat repede de corp o flacără, aşa că m-am întors brusc în loc… Drăcuşorul!… Era în ochii ei o privire atât de hotărâtă şi de impunătoare, cu un înţeles aşa de categoric şi de precis, încât, dacă Domniţa n-ar fi avut buna inspiraţie a-mi cere singură s-o duc înapoi la fotoliul ei rezervat în salon, aş fi fost în stare să fac o nepoliteţă rugând-o, sub orice pretext, cât de stângaci aş fi putut imagina în pripă, să mă scutească de atâta onoare.

Urmăriţi la o cuminte distanţă de drăcuşorul meu, a cărui emanaţiune o simţeam de departe devenind din ce în ce mai pătrunzătoare, am pornit înapoi spre salon. După ce am lăsat la locul ei pe Domniţa, m-am întors. Rezemată de o coloană de lângă uşa cea mare, Nina mă aştepta. M-am oprit în loc şi mi-am cufundat privirile din tot adâncul sufletului asupra siluetei aceleia, care lua proporţii miraculoase. M-am dus cu dragă inimă, împins de o putere irezistibilă, drept la ea, fără nici o sfială de cine ştie ce ochi bănuitori. Îşi scosese mănuşile roşii, şi mâna-i mică, cu care-şi apăsa partea stângă a pieptului, strălucea într-un mod uimitor pe pieptarul ei de atlas negru. Figura ei avea un aer straniu – un amestec de răutate inspirată şi de profundă imputare. Sprincenele-i fine erau încruntate, buzele strânse, şi fruntea, atât de tânără încă, întunecată. Mi-a luat braţul fără să-mi zică o vorbă, şi, fără să-i zic o vorbă, am urmat-o machinal. Braţul îi tremura aşa, încât al meu, contagiat, începu să tremure asemenea. Ea mi-l strânse cu putere, şi simţii distinct cum, sub corsajul de mătase, zvâcnea precipitat de pereţii coastelor mici resortul neastâmpărat al vieţii.

Ocolind cu multă prudenţă punctele salonului, unde, în grupuri, puteam întâlni cunoştinţe indiscrete, trecurăm într-un salonaş turcesc, apoi într-o altă încăpere mai mică, fără să fim împiedicaţi de cineva, şi ajunserăm la o uşă ascunsă în perete. Nina ciocăni de trei ori, într-un mod caracteristic; uşa se deschise; fusei împins înăuntru; drăcuşorul intră după mine şi trase uşa care se încuie de sine. Eram în odăiţa de studiu a d-şoarii Ana, fiica stăpânei casei şi prietenă intimă a d-şoarii Nina, cam de aceeaşi vârstă.

Balul era departe. Nu se mai auzea câtuşi de puţin zgomotul lui.

Rămăsei încremenit în picioare, pe când drăcuşorul, fierbând şi bătând nervos din vârful botinei de lac, îşi arunca departe mantaua de catifea şi mănuşile roşii. După ce mă privi apoi îndelung cu ochii pierduţi, se trânti pe o canapea, ascunzându-şi capul în amândouă mânile. Stam pe loc, cuprins de un vag sentiment de frică; însă încet-încet, în faţa acestei minuni, la care nu mă săturam să privesc, frica începu să se schimbe într-o delicioasă senzaţie.

După mişcarea umerilor înţelesei că drăcuşorul plângea înfundat cu hohot. Nu mai puteam sta locului; mă repezii fără să ştiu ce fac şi, luând în braţe cu putere drăguţul corp, uşurel ca o pană, îl ridicai drept în sus… Plângea cu adevărat, zbătându-se în braţele mele ca o pasăre sălbatică rănită pe care o culege brutal vânătorul.

„Nino! i-am strigat; nu-i frumos ce faci! un drăcuşor nu plânge niciodată!… Te rog!… Nino!“

Pe sub perdeaua de lacrimi, atât de bogate şi de ieftine la aşa vârstă, ea-mi aruncă drept în ochi o privire nespusă; încet-încet apoi, pleoapele cu genele mari închiseră ferestrele atât de luminoase ale acelui suflet ciudat; faţa se făcu cum e varul, nasul se subţie, buzele se albiră şi se întredeschiseră, şi fermecătorul cap al micului Mefisto se aplecă pe spate, lăsat în gol în afară de braţul meu.

„A leşinat! trebuie deşteptată!“ auzii la urechea stângă, care se ridicase la o stare exaltată de sensibilitate, pe când urechea dreaptă era, poate tocmai pentru asta, cu desăvârşire surdă. Atunci, simţind că mi se opresc bătăile inimii, îmi aplecai binişor capul şi-mi apropiai buzele mele de ale ei… Erau reci ca gheaţa… Iar când voiră să se deschiză spre a zice o vorbă – ce vorbă, nu ştiu – simţii că mă ciupeşte cineva de urechea surdă. Era domnişoara Ana, care sosise pe la spate fără s-o auz, râzând foarte veselă; zdrobită de oboseala danţului, ne spuse gâfâind:

„Destul!… Nino, te caută toţi în bal; trebuie să pleci!“

Am îmbrăcat amândoi repede cu manteluţa lui pe bietul drăcuşor, care era cu totul aiurit; i-am şters frumuşel lacrimile, i-am aranjat frizura deranjată sub tichiuţa de catifea şi i-am deschis uşa secretă. Drăcuşorul a stat o clipă în prag, apoi, cu o volubilitate felină, s-a repezit înapoi la mine, să-mi dovedească iute că aceleaşi buze pot fi şi reci ca gheaţa şi fierbinţi ca flacăra cea mai vie.

Când, după o plimbare de trei ceasuri în sanie, mă întorceam de dimineaţă de la Şosea, unde mersesem să caut somnul prea greu de găsit acasă, am auzit venindu-mi de departe, pe aripile unui vânt subţire şi îngheţat, ţipătul unei locomotive, mi s-a ridicat de deasupra ochilor vraja minunatei nopţi trecute. La urechea dreaptă, care, nu ştiu de ce, îşi recăpătase sensibilitatea, mi-a sunat:

„Ar fi o nerozie să nu profiţi de ocazia fericită a unei călătorii împreună cu o femeie aşa de distinsă.“
„Dar drăcuşorul cum rămâne?“ mi-a şoptit la urechea stângă.

„Ei aş !“ am răspuns.

Am mers în grabă acasă, mi-am făcut repede valiza şi am pornit la gară. Trecând pe o stradă de-a dreptul, mi-a venit ideea să cârmesc la stânga, să fac un ocol mic, spre a trece pe dinaintea caselor unde locuia Nina. Dar m-am gândit pe dată c-aş putea pierde trenul şi am aplecat în jos mâna cu care vream să ating umărul birjarului. Am ajuns la gară cu cinci minute înainte de plecarea trenului. L-aş fi scăpat!… M-am suit vesel. Tovarăşa mea de călătorie era de mult la locul ei. A fost foarte mulţumită văzându-mă hotărât în sfârşit s-o însoţesc, şi mi-a dovedit aceasta îndestul pe urmă.

Am petrecut în Italia câteva luni, pe cari nu le pot uita niciodată; şi asta o datoresc înţeleptului meu consilier din dreapta… Dar, precum am zis mai sus, ce e regretabil pentru mine e că, de câte ori urmez pe unul din consilieri departe pe o cărare, când mă uit înapoi, totdeauna mă căiesc că n-am urmat îndemnul celuilalt. Şi de aceea, mi-aduc de-atâtea ori aminte de mititelul Mefisto şi tot de-atâtea ori regret că odinioară consilierul de la stânga n-a insistat mai mult şi n-a ştiut să profite îndestul de surditatea urechii drepte… Scăpam o încântătoare călătorie în Italia… Ei! şi?… De unde ştii pe ce alte ţărmuri şi mai fericite…

Şi acum, când e atât de mult de atunci, iată-i pe bunii mei consilieri că tot nu s-au împăcat; unul îmi zice: „Ai făcut foarte cuminte!“ iar celălalt: „Mare neghiob ai fost!“.

"Notiţe şi fragmente literare". Biblioteca pentru toţi 1897

TE-AR MAI PUTEA INTERESA