Editura Global Info / Literatură |
Ion Luca Caragiale
Istoria unei epigrafe
Ştiţi ce este imperialist.
Ştiţi de cine vreau să vorbesc.
De bătrânul nostru redactore ebdomadar - scuzaţi-mi acest nou calificativ neuzitat până acum patru persoane -; de d. Cesar Boliac.
O s'auziţi prin lume, o să citiţi prin gazete că Rouher este capul partizanilor Apelului la popor. Nu credeţi, domnilor, asemenea minciuni ! Rouher, vă spun eu, este numai o cortină din dosul căreia un altul lucrează pentru băiatul lui Napoleon. Este d. Cesar Boliac.
*
Îşi lua tocmai cafeaua după masă. Ceru gazetele. Servitorul i le aduse pe o tavă de argint, rămasă de suvenire d-lui Boliac din expediţiunea lui politică în Ungaria.
Luă o gazetă; din nenorocire, era republicană. O deschise şi îşi aruncă privirile alene pe coloanele ei. Când, d'odată, îşi schimbă faţa; barba începu să-i tremure şi să se sbârlească. N'apucă să citească încă trei rânduri, şi face o mişcare răpede, răstoarnă ceaşca cu cafeaua şi sare de pe fotoliu ţipând:
– A! infam! de trei ori infam!
*
Ei, bătrân Ercule în proză - cum îi venise cuiva gust să-ţi zică, - aşa este lumea noastră, plină de infamii: adulatori laşi, talente venali, sibariţi mârşavi, renegaţi de câte zece ori, tâlhari, monştri cari şi-au înjurat şi bătut mamele, bătrâni corupţi, seducători şi violatori de fetiţe... Buni de spânzurat, pre legea mea.
*
Ultima frază a gazetei republicane făcu asupra d-lui Boliac efectul unui pumnal înfipt în ânimă. Se rădică iute şi 'ncepu să-şi străbată 'n lung şi 'n lat camera. Sângele i se urcase la cap, ochii îi scânteiau, mişcările-i erau scurte şi nervoase, şi, din când în când, se bătea cu pumnul în piept.
Rostogolindu-se 'n pieptul lui fără să poată găsi o ieşire, pasiunea se âmfla din ce în ce.
O! să-l fi văzut, domnilor!... Ce sublimă furoare politică!
*
Zece minute trecură făr'a se auzi din gura lui nervoasă şi spumată o silabă măcar. Îşi frângea mânile, îşi muşca degetele, îşi lovea şi-apoi mângâia fruntea. Furoarea ajunsese la parosism; uraganul era p'aproape să plesnească.
*
Îmbla agitat. D'odată se opreşte la fereastră, şi rămâne răpit de aspectul ce-i prezintă curtea. Ce suavă linişte domestică: servitoarea cumpărase o saca de apă. Sacagiul o deşerta în putină. Ce privire fericită ! D. Boliac se simţea mai bine aspirând acea simplicitate pacifică, care părea a fi un balsam calmant pentru înima lui muncită.
*
În două minute sacagiul deşertă sacaua, îşi primi plata şi se sui pe saca. În van însă lovea cu biciul pe spinarea gloabei; gloaba nu putea porni; era ocupată cu afaceri intime.
D. Boliac privea scena sacagiului şi gloabei cu cel mai mare interes.
Secretarul, asteptând dictarea, adormise. Sacagiul, pierzându-şi răbdarea, întoarce biciul d'a'ndoasele şi 'ncepe a croi spinarea animalului tenace. Biata gloabă, răzbită în lovituri, se sili a-şi termina cât mai iute afacerile şi o luă la fugă pe poartă spre satisfacţiunea sacagiului.
Văzând sacaua pornind, d. Boliac dă un ţipăt de mirare şi inspiraţiune.
Secretarul sare din somn în mijlocul casei.
– Scrie, domnule - zise d. Boliac cu aerul ce de sicur trebue să fi avut Archimede când a strigat Evrika; - scrie! am să-i sfărâm!
Secretarul se reaşeză, muiă condeiul şi fu gata. D. Boliac îşi trase cu sete respirarea şi spre uşurarea lui sufletească, esclamă celebra epigrafă: Imperiul vine, vine la galop!
Secretarul o scrise, şi, d'atunci, o citeşte lumea în capul fiăcăreia din rubricele Trompettei; d'atunci ziarul d-lui Boliac se vinde câte un leu nou.
*
Furtuna se linişti.
Bătrânul imperialist, uimit de fericita lui inspiraţiune, îşi aduse aminte că nu şi-a băut, după masă, cafeaua; se răpezi, puse mâna pe călimări şi înghiţi cu sete licoarea neagră... Crezuse că era ceaşca de cafea. Tocmai când simţi pe gât efectul acru, aruncă, plin de necaz, călimările în pieptul secretarului, care, mânjit de cerneală de sus până jos, fugi pe uşă făcându-şi cruce.
*
Şi când ar sta cineva să cugete la cauza care a stimulat inspiraţiunea d-lui Boliac!...
Ei, domnilor! adesea efectele cele mai mari provin din cauzele cel mai de nimic.