Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Jertfe patriotice

În sfârşit... Mai erau câteva ceasuri până în dimineaţa de 11 fevruarie, când trebuia să se dea lovitura. În cazarma lor din Dealul Spirii, tunarii îmbrăcau tunurile în paie, pentru ca, despre ziuă, să poată merge în dosul palatului spre a proteja operaţia conspiratorilor, fără să tulbure liniştea nopţii şi să strice somnul pacinicilor mahalagii. Militarii îşi făceau datoria... da; dar nici civilii nu rămâneau mai prejos.

Era ultima întrunire a secţiunilor conspiraţiei. Ca să înţeleagă mai bine cititorul, trebuie să spun că vasta urzeală se compunea din secţiuni cu număr restrâns de membri, de la zece până la optsprezece inşi. Unul din aceştia, fără să ştie ceilalţi, avea relaţiuni cu un altul din o altă secţiune; aşa că, la un moment dat, chiar dacă s-ar fi prins una din acestea lucrând, nu s-ar fi putut descoperi nimic mai mult decât o mână de oameni. Această organizaţiune mazziniană fusese combinată de răposatul C. A. Rosetti, după reminiscenţele-i clasice.

În seara aceea, într-una din secţiuni, compusă în jumătate din câţiva tineri entuziaşti şi din vreo trei negustori, prezidentul, un liberal fanatic, care mâncase la '48 jimbla exilului în formă de tainuri turceşti, la Brussa, ţinu o scurtă cuvântare, cam aşa:

- Fraţilor! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârşit ceasul faptelor. Trebuie să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s-o ceară de la un om. Să fim gata la tot! Să nu ne dăm înapoi de la nimic pentru a ne împlini datoria de patrioţi!

Când prezidentul a terminat solemna lui cuvântare, tinerii carbonari, scrâşnind din dinţi, au ridicat pumnii încleştaţi în sus, în semn de aplauze şi de aclamaţiuni, ştiut fiind că într-o conspiraţiune, zgomotul este interzis. În timpul însă când vorbea prezidentul, unul dintre negustori se căuta cu multă stăruinţă în fundul buzunarului de la nădragi. Îndată ce cuvântarea fu isprăvită, negustorul se sculă în picioare, scoţând din buzunar un pungoci unsuros, destul de greu, plin cu mărunţiş. Apoi, mergând hotărât la masa prezidentului, trânti zgomotos, între sfeşnice, pungociul, şi zise:

- Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi cât m-ajunge partea, nu mă dau în lături!

Zicând acestea, isnaful începe să dezlege baierile pungociului. Prezidentul şi toţi tinerii entuziaşti au un moment de dezgust în faţa acestui act. Unul din ei, cel mai înflăcărat, nu se poate opri a zice cu indignare: "Mitocanul, tot mitocan!" Dar cum sunt toţi foarte lihniţi, înfăţişarea pungociului durduliu le răstoarnă cu desăvârşire mişcarea întâia. Încrucişându-şi unii între alţii nişte priviri fulgerătoare şi uitând că se află într-o cavernă de conspiraţie, încep să pleoscăiască din palme, strigând toţi:

- Ura! bravo patriot! să trăiască nenea Niţă!

Şi palmele tinichelelor se pornesc toate cu degetele încovoiate către pungociul mitocanului; dar mitocanul, în acelaşi timp, ridică pungociul de pe masă şi-l vâră în buzunar, zicând:

- Bine, eu dau partea mea... Care, ce dă?

Prezidentul, care se înţelesese din ochi cu tinerii, zice:

- Neică Niţă, aici e pe frăţie, dă fiecare ce poate şi cum poate. Dumnealor, că sunt mai tineri şi, vorba aia, ce-am avut şi ce-am pierdut! dumnealor o să-şi puie, doamne fereşte! viaţa în primejdie; că asta nu-i glumă ce facem noi! ia gândeşte-te dumneata: şapte puteri garante! nene Niţă, şi Convenţia de la Paris! Care va să zică, noi ne punem contra lui Napoleon III, neică Niţă... te joci! D-aia spui că dumnealor, ca tineri, pot să meargă chiar până la moarte...

- Să ferească Dumnezeu! zice nenea Niţă; ar fi păcat...

- Da, dar vorba e: să poate? Însă dumneata, care eşti altfel de om, om cu dare de mână, negustor, de, dumneata nu face pentru ca să te bagi unde să bagă dumnealor. D-aia a şi împărţit Dumnezeu trebile pe pământ: unul, adică cu alergătura, şi altul, vine vorba, cu capitalul; şi pe urmă, toţi la câştig, fiecare pe cât a pus, împart drept pentru interesurile patriei, fiindcă toţi sunt patrioţi!... nu-i aşa?

- Aşa da - zice nenea Niţă - acuma te pricep.

- Ei vezi?... dă-ţi partea.

Nenea Niţă a scos iar pungociul, i-a deschis baierile şi a vărsat pe masă un pumn de mărunţiş: icusari, nisifiele, sfanţi, sfânţoaice, firfirici şi gologani; le-a socotit până la suma de cinci galbeni, apoi a legat iar pungociul la gură, zicând:

- Ei! acu, cine-mi iscăleşte fitanţia?

- Care fitanţie?

- Pentru sumă.

- Cum, nene Niţă? strigă prezidentul. Cum să poate să spui dumneata aşa vorbă? să ceri hârtie la vreme de revoluţie?

Dar nenea Niţă acopere cu laba mărunţişul şi dă să-l tragă iar la margine, ca să-l puie la loc.

- Fără fitanţie, nu pot să dau, fiindcă n-am temei la catastif.

Atunci, cel mai tinichea dintre carbonari, văzând primejdia, se repede la mâna isnafului, pe care o apucă strâns, şi zice:

- Stai, nene Niţă!... Fraţilor, are dreptate nenea Niţă: dacă varsă negustorul parale, trebuie să aibă adeverire la mână. Uite ce m-am gândit eu: să dăm toţi iscălitura noastră cu girul prezidentului.

Toată asistenţa, cu ochii sclipitori, aprobă unanim propunerea iar tânărul ia un condei şi hârtie şi scrie, citind în gura mare:

"Subtiscăliţii patrioţi, la un moment greu al nostru, pentru interesele patriei, am luat de la nenea Niţă suma de 70 sfanţi pe care i-o vom înapoia îndată ce vom izbuti să facem toate bune, ca să nu mai fie tiranie..."

Şi iscălesc toţi... Şedinţa se ridică; isnaful mai numără o dată paralele, ia ţidula, o îndoaie şi vrea să plece. Atunci, prezidentul îl cheamă de la uşa, îl trage la o parte şi, pe când ceilalţi ies binişor unul câte unul, îi spune la ureche:

- Nene Niţă, eu zic că nu e bine să porţi ţidula asta în buzunar. Dacă, doamne fereşte! nu izbutim să dăm pe Cuza jos, şi te calcă poliţia, şi găseşte chitanţa la dumneata?... ce te faci?

Nenea Niţă stă un minut pe gânduri şi răspunde, făcând cu ochiul:

- Las' că o-pui eu bine; n-ai dumneata grije!

Prezidentul stânge lumânările, îl conduce pe nenea Niţă până la poartă şi, după ce-l vede depărtându-se, se întoarce-n curte, o curte paragină de mahala, şi aprinde un chibrit. Într-o clipă, de pe lângă uluci, din fundul curţii, răspund alte chibrituri, aprinzându-se ca nişte ecouri luminoase: era semnalul de raliare al conspiratorilor. Toţi îşi dau întâlnire, peste o jumătate de ceas, la Raşca, unde trebuiau să bea banii isnafului, aşteptând ceasul abdicării lui Cuza. La Raşca, intră unul câte unul foarte veseli şi încep să comande mâncare şi băutură. Când sfanţii isnafului erau pe sfârşite, tunurile, cu roatele îmbrăcate în paie, ajungeau în dosul palatului, în vreme ce, prin faţă, intrau conspiratorii sus, salutaţi de garda vânătorilor...

A fost cuminte nenea Niţă când a luat ţidula la mână...

Pe când, mult mai târziu, în faţa Griviţei, batalionul de vânători spăla în sânge steagul mânjit în noaptea de 11 februarie, nenea Niţă, fruntaş al comerţului român, ca întreprinzător de furajuri şi altele, încasa, în virtutea chitanţei cu data de 10 fevruarie 66, partea-i cuvenită după luptele sale pentru răsturnarea tiraniei; în virtutea aceleiaşi chitanţe, nenea Niţă lua apoi parte printre fericiţii subscriitori ai conversiei drumurilor de fier şi ai Băncei Naţionale.

Astăzi vechiul patriot are un otel nobiliar în Bucureşti, un echipaj blazonat şi câteva milioane; dânsul păstrează încă cu scumpătate bătrâna chitanţă, pe care o arată la toată lumea ca un pergament de nobleţă, pentru a proba câte sacrificii a ştiut el să facă odinioară, în vremuri grele, pentru patrie... Şi încă tot mai face: de exemplu, a subscris pentru monumentul lui Brătianu douăzeci de lei şi pentru al vânătorilor cinci. Totdeauna entuziast şi generos ca şi în ajunul lui 11 fevruarie, nenea Niţă, cu calităţile lui de inimă, trebuia să prospereze şi merită să fie stimat.

Moftul român, 1893, 29 ian.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA