Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Kir Ianulea

Zice că odată, acu vreo sută şi nu ştiu câţi ani, a dat poruncă Dardarot, împăratul iadului, să s-adune dinainte-i diavolii, de la mare pân' la mic, unul să nu fle lipsă, că-i scurtează coada şi-i lungeşte urechile! Şi, dacă s-au adunat ei cu toţii, împăratul s-a tras de ţăcălie scrâşnind straşnic, a tuşit de i-a pârâit jeţul, a holbat ochii la ei şi le-a zbierat aşa:

- Afurisiţilor! care dintre voi nu e zevzec, să-i treacă pe sub nas toate şi el să nu bage nimic la cap, trebuie să fi luat seama, ca şi mine, că toţi oamenii sosiţi de pe la dânşii aici la noi nu se plâng decât numa şi numa de soţiile lor; toată vina pentru pierzarea lor o aruncă în spinarea nevestelor; pe care-l întrebi de ce a ajuns aici: "femeia" şi iar "femeia". Măi, am zis eu în gândul meu, adevărat să fie asta?... Pe spusele oamenilor, fireşte, mare temei nu putem pune, fiindcă-i ştim ce iubitori de adevăr sunt. Dar iarăşi nu-mi vine să las aşa lucru ciudat fără de aproape cercetare; căci politica împărăţiei noastre cere ca să ştim tot, fără greşală, nici îndoială... Mai întâi, era să vă poruncesc a supune la cazne fioroase pe toate femeile, doar de-om putea afla de la dânsele un crâmpei de adevăr; dar, pe urmă, m-am gândit că nici aşa n-ajungem la mare ispravă; le cunoaştem şi pe dumnealor cât de-ndărătnice şi de-ncăpăţânate sunt... Aşadar şi prin urmare, după multă chibzuinţă, am hotărât să trimit pe mititelul, pe Aghiuţă... Ce? N-a venit Aghiuţă?... Unde-i Aghiuţă?

Mititelul sta pitit tocma pântre diavolii mărunţei de la urmă, şi, pe când cuvânta Dardarot, el, trăgând cu urechea, îşi cântărea coada-n mâni. Cum şi-a auzit numele, a lăsat coada şi a ţipat:

- Aici sunt, întunecimea-ta!

- Apoi, dacă eşti aicea, ce nu te-arăţi mai la vedere? Vino-n-coace, proclete! Te dai coadei, ai? Simţişi c-am să te pun la treabă şi te piteşti, să nu-ţi văd mutra, să nu-mi aduc aminte de tine, mititelul taichii!

Şi când s-a apropiat Aghiuţă de tron, l-a-nhăţat Dardarot de urechi şi scuturându-l, de-i trosnea junghietura - de dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul mucalit şi când se plictisea împăratul de treburile-mpărăţiei, pe el îl chema, să-i spuie lafuri şi să-i facă giumbuşuri.

- Ascultă-mă, Aghiuţă puiule... Dumneata numaidecât ai să iei din comoara-mpărătească suta de mii de galbeni aduşi alaltăieri cu zgârcitul pe care-l îngropară cu talerul pârliţii de mahalagii, că-ncepuse să le miroasă - zi o sută de mii de galbeni. Apoi, o să te-mpeliţezi din cap până-n călcâie în chip de om muritor şi să te duci pe pământ, în ce loc ţi s-o părea mai potrivit. Acolo - ascultă bine, astâmpără-te cu codiţa! - să te căsătoreşti şi să trăieşti cu nevasta zece ani. Pe urmă să te faci că mori; să-ţi laşi acolo trupul, şi să te-ntorci să-mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai fost trecut ca om însurat...

Bietul Aghiuţă! ştia el de ce sta pitit pântre plevuşcă, măcar că era un drac şi jumatate: bănuise ce-l aştepta, că iar o să-i dea cine ştie ce grea sarcină. Când a mai auzit că o să aibă a face şi cu femeie, a vârât coada-ntre picioare; încă n-o putea uita pe baba la care intrase să slugărească trei ani... Îi dedese baba de lucru - să-i îndrepteze un fir de păr creţ: l-a tot muiat cu limba Aghiuţă şi l-a tras pân degete, zi şi noapte fără răpaos; de ce-l muia şi-l trăgea, de-aia firul se-ncârlionţa şi mai tare; şi aşa şi iar aşa, până i-a ieşit dracului părul pân căciulă; s-a lipsit şi de simbrie şi de tot, ş-a fugit de la stăpână.

- ... Şi să ştii - a adăogat Dardarot, după ce a stat puţintel la gânduri - că în toată vremea de zece ani pe pământ, ai să fii supus la toate necazurile, slăbiciunile şi ticăloşiile pământenilor... la neştiinţă, la sărăcie, robie, prostie şi la mânie chiar, rămânând să te aperi de toate relele cum ăi putea şi cum te-o tăia capul... înţelesu-m-ai, puiule?

Ce să mai zică puiul? Nu mai încăpea câr-mâr; că Dardarot, cât îi vorbise, nu-l slăbise din gheară.

- Înţeles, întunecimea-ta!

- Apoi, dac-ai înţeles, puiule dragă, ce mai stai?

- Dacă nu-mi dai drumul de ureche...

Mare haz a făcut împăratul de vorba asta, şi zice râzând:

-Pt! să nu te deochi!

Şi l-a stupit pe mititelul în vârful nasului. Pe urmă, i-a lăsat urechea şi, fără să mai zâmbească, răcnindu-i furios: "Ai plecat?", i-a tras un picior drept unde-ncepe să-i zică spatelui coadă. S-a dus de-a berbeleacul puiul până la comoara împărătească; a luat suta de mii de galbeni, şi, p-aci ţi-e drumul! Într-un suflet, la-mplinirea datoriei.

Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea ţângău; om tocmai în puterea vârstei, frumos şi arătos; şi, după ce s-a gândit, în care loc anume să meargă pe pământ, zice:

"Ştii ce?... Am să mă duc la Bucureşti... cunosc oraşul... (că mai umblase de multe ori p-acolo) e loc de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă eşti sărac, du-te-ntr-o politie bogată... din ce scapă pântre degete altora, poţi culege destul; dacă eşti bogat, du-te-ntr-una săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaş la gură, îi smulgi peste jumătate".

Gândind astfel, cum a picat în Bucureşti, a tras în miezul târgului, la hanul lui Manuc. Acolo, a chemat îndată un samsar şi i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri şi slugi, la aer curat, cu grădină şi fântână-n curte, cu pimniţe, bucătării, spălătorii, cu grajduri şi şoproane, în sfârşit cu toate câte trebuiesc pentru aşezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau şi dereticate cu tot dichisul - nişte case mari în mahalaua Negustorilor; şi slugi peste slugi, şi cai la grajd, şi caleşti în şopron...

Stăpânul casei, cunoscând păcatul oamenilor şi mai ales al femeilor, că or să-l descoasă care mai de care, ca să-i afle rostul - că de unde e, cine e, cu ce trăieşte, ce caută aici şi câte altele - a chemat pe jupâneasa bătrână - o cotoroanţă zugrăvită şi smălţuită, pe care o pusese mai mare peste slugi, să poarte cheile şi să ducă grija de toate - a poftit-o să şază jos pe chilim, iar el, de pe divan, trăgând ciubuc, s-a apucat a-i povesti pă cum urmează.

- Uite, dragă kera Marghioalo... Mie, cum ţi-am mai spus, îmi zice kir Ianulea... Eu sunt de felul meu din părţile despre Sfântagora. Părinţii mei, oameni de jos, se ţineau cu o livede mică de măslini. Pe când împlineam şeapte anişori, le-a venit părinţilor dorinţa să meargă la hagialâc; şi aşa, după ce au făcut rost "de ceva parale, m-au luat împreună şi ne-am dus călare pe catâri până la portul Salonicului. Acolo, ne-am suit pe o corabie mare, care aştepta cu pânzele ridicate vânt, ca să pornească spre miazăzi către Iafa. N-a trecut mult; a-nceput să sufle vântul aşteptat; s-au umflat pânzele, şi am pornit. Trei zile cu soare şi trei nopţi pe lună am mers tot drept înainte fără nici o supărare. Noi mâncam după datină post. Cam a treia zi, am mâncat la nămiez fasole şi ridichi... Ce sa te pomeneşti?... Aşa pe la toacă, au început amândoi părinţii mei să se ţie cu mânile de pântece şi să se vaite grozav: "mor" şi iar "mor"!... Căpitanul, văzându-i cum se zvârcolesc şi se zgârcesc în dureri de moarte, a chemat degrab pe un călugăr papistaş, care se suise cu noi pe corabie, om învăţat, priceput şi la căutarea boalelor. Până să vie acela, bolnavii începuseră să-nvineţească şi d-abia i-au putut spune ce mâncaseră - fasole şi ridichi. Călugărul a-ntrebat încă o dată:

- Înţeleg, fiilor; dar trebuie să-mi spuneţi: aţi mâncat fasole şi ridichi, ori ridichi şi fasole?

Iar mama i-a răspuns cu glasul leşinat:

- Ridichi şi fasole...

- Atunci, nu prea e bine! a zis călugărul.

Şi a poruncit să-i frece pe pântece cu câlţi aspri... Dar degeaba i-au frecat până le-au jupuit pielea; că, pe când răsărea luna, tata întâi şi mama îndată după el, şi-au dat otpustul ... Eu, copil, ce să fac?... Mă ţineam plângând tot după căpitan şi după călugăr, şi i-am auzit vorbind aşa: zice capitanul:

- Părinte, dac-o fi holeră, m-am nenorocit; patruzeci de zile nu-mi dă voie să intru-n port, mi se strică marfa şi rămâi sărac pe drumuri!

Dar omul învăţat i-a răspuns:

- Nu e holeră cum nu sunt eu călugăriţă. Asta e un fel de boală care bântuie mai cu samă în postul Paştelui la christianii răsăriteni... Greşesc oamenii - c-aşa e bietul om, supus greşelii - mănâncă întâi ridiche şi pe urmă fasole... Vezi bine, ridichea îşi repede tăria-n sus, iar fasolea îşi navăleşte puterea spre partea dimpotrivă; una-mpinge, alta nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuţeală mare în măruntaie, cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n maţe, de se sparge praporul - şi se prăpădeşte omul de hurdukarismós - aşa zic grecii la năpasnica asta de boală.

- Dar nu se ia?

- Deloc; n-ai nici o grijă.

I-au înfăşat frumos pe bieţii părinţii mei în nişte cearşafuri curate; le-au aprins câte o lumânare de ceară la cap; un alt călugăr grec i-a prohodit şi, de dimineaţă, când s-a arătat soarele deasupra talazurilor - "vecinica lor pomenire!" - una! două! trei! i-au aruncat în adâncime... Pe mine, văzându-mă plângând, şi-a făcut pomană căpitanul de m-a luat pe procopseală - întâi slugă, pe urmă ajutor, mai apoi tovarăş... Nu-ţi mai spui, dragă kera Marghioalo, pân câte necazuri am trecut; câte ocări, înjurături şi bătăi am înghiţit; de câte ori era să pier în vultoare; de câte ori m-au amăgit împrejurările şi înşelat lumea - mai ales de când am încăpuit eu singur o corabie şi m-am apucat de negoţ pe seama mea, fără alt stăpân nici tovarăş decât norocul meu! Nu-ţi mai spui cum am scăpat odată cu viaţa numa-n pielea goală, că, după ce umblasem şapte luni pe ape, tocmai când să intru în Ţarigrad, mi s-a aprins corabia încărcată cu cositor şi chihlimbar de peste două mii de lire, pe care le cumpărasem cu piper şi curmale nici de trei sute! Nu-ţi mai spui câte şi mai câte am pătimit, prin atâtea depărtări, pe mări şi pân ţări, cu fiarele, şi, încă mai grozave, cu oamenii!... Destul să-ţi spui că, încet-încet, m-am chivernisit cumsecade, ajungând să am o stare destul de bună pe potriva mea... Am învăţat, cât am colindat pân lume, purtările cele frumoase; ştiu destule limbi străine - încai despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o ştiu cu temei; măcar că de viţă sunt arvanit şi nu prea am învăţat buche, dar, drept să-ţi spun, la asta nu mă dau pe nici un rumân, fie cât de pricopsit cărturar. Îmi plac cu deosebire limba şi lumea de-aici, şi, aşa, fiindcă m-am săturat de atâtea primejdii ale călătoriilor, de atâta bătaie de cap şi de inima ale negoţului, am venit să m-aşez aici, în Valahia, la Bucureşti; să mă bucur în isihie de rodul îndelungatei mele trude...

- Doamne, kir Ianuleo, a zis kera Marghioala; pân multe ai mai trecut şi dumneata!... Dar să nu-ţi pară rău! Încai n-ai pătimit ca atâţia alţii degeaba! Frumos eşti, voinic eşti, bogat eşti! de trăit ştii să trăieşti!... Halal să-ţi fie!

Iar kir Ianulea a adăogat:

- Uitam ceva... Ascultă, rogu-te bine, dragă kera Marghioalo: să nu care cumva să aflu că ai spus la vreun vecin, ori altcuiva - da măcar tatii, de s-ar întoarce din fundul mării - câte le aflaşi acu de la mine, că, vezi dumneata? câtă nevoie am de slujba dumitale, ca femeie cinstită şi credincioasă ce te ştiu; cât sunt eu de blând şi cât eşti de bătrână, nu-ţi caut!... te cotonogesc! îţi rup ciubucul ăsta pe şale şi te dau ş-afară din pâine cu ocară!... Ai priceput?

- Vai de mine! a zis bătrâna; s-ar putea?... N-am obiceiul!... În viaţa mea n-am mâncat labe de pui!... Hei! kir Ianuleo; eu am slujit la case mari boiereşti... Câte am văzut ş-am auzit eu!... n-am vreme acuma să ţi le povestesc!... dar, lasă...

- Ei, eu atâta-ţi spui dumitale... te nenorocesc!... s-a isprăvit!

- Să mă omori! a zis jupâneasa şi n-a mai stat; s-a ridicat de pe chilim şi a plecat degrabă cu cheile la treburile ei.

Până seara, toţi ai casei; până-n două zile, mahalaua-ntreagă; până-ntr-o săptămână, tot târgul... toată lumea a ştiut istoria lui kir Ianulea mai bine chiar decât el; corabia arsese de trei ori; chihlimbarul prăpădit făcea douăzeci de mii de lire; iar de atunci, în post, nu mai mănâncă nimini ridichi cu fasole, toată lumea mănâncă fasole cu ridichi.

Cu azi, cu mâine, a făcut cunoştinţă kir Ianulea cu fel de fel de negustori, ba şi de boieri; a-nceput să meargă pe la ei şi să-i poftească pe la el, la sindrofie. Şi la toată lumea plăcea, fiindcă era om deştept şi blând, cu multă ştiinţă despre ale lumii, cu purtări-alese şi, mai vârtos, cu dare de mână: levent şi galantom, pătruns de filotimie şi de hristoitie - într-un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să-l ginerească. În vremea asta, el şi pusese ochii pe o tânără din vecini - o chema Acriviţa, fata a mai mare a lui Hagi Cănuţă, toptangiu pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififliu pe potriva greutaţilor casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, şi încă doi feciori - băieţi buni, aminteri, da cam nepricopsiţi; aşa că puţină nădejde de zestre de la Acriviţa. Dar zestre-i trebuia lui kir Ianulea? Fata era vestită de frumoasă; numai atâta cusur avea şi ea, că se uita, uneori, nu totdeauna, cruciş; dar tocmai asta îi plăcea lui cu deosebire. Fata-l plăcea şi ea pe el... A cerut-o hagiului, iar acesta, fără nazuri multe, i-a dat-o.

Fiind şi kir Ianulea, ca tot omul, supus slăbiciunilor omeneşti, era stăpânit de patima fuduliei; îi plăcea să trăiască domneşte, numa-n petreceri scumpe, împărţind în dreapta şi-n stânga daruri preţioase. Aşadar, a făcut o nuntă strălucită cum nu se mai pomenise vreodată în mahalaua Negustorilor; încât bărbaţii ziceau: "Trebuie să fie putred de bogat arvanitul!... Văzuşi, nene, ce bine a lovit-o sărăcia de hagiu!", iar femeile: "Poftim, soro, noroc pe chioara lui Cănuţă!"

Cum a adus-o kir Ianulea în casă cu lăutari, parc-a întors-o pe dos. Până la sfârşitul cununiei, duminică seara, era blândă şi supusă ca o mieluşea; dar, luni dimineaţa, s-a ridicat din pat ca o leoaică…; A chemat toate slugile, femei şi bărbaţi; s-a uitat o dată chiorâş de i-a băgat în spaime pe toţi şi, de faţă cu bărbatu-său, le-a zis:

- Să ştiţi că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Şi să mai ştiţi că cu Ianuloaia n-o să vă meargă cum vă mergea cu prostul de Ianulea! şi încă să mai ştiţi că eu am toane: pe cine m-o supăra cu atâtica măcar, îl plesnesc şi-l trimit numaidecât la agie să-şi ia merticul şi de-acolo! Scurt!... Aţi înţeles?… Aid-acuma! ieşiţi afară!

De atunci, zi cu zi, cocoana se făcea mai aspră şi mai ţanţoşă; şi, de ce era mai ţanţoşă şi mai aspră, d-aia kir Ianulea o iubea mai tare; şi de ce creştea dragostea dumnealui, de-aia-i creştea şi ifosul dumneei. Toata ziulica ofta omul după o vorbă mai dulce, or după un zâmbet... Ea sta tot posacă şi-ncruntată. Daca "s-apropia de ea şi da s-o mângâie, ca s-o mai îmbuneze: "Dragă Acriviţo, de ce eşti supărată?" ea-l împingea cât colo:

- Ah! Ianuleo, fugi ca n-ai haz deloc… nu vezi? Alt barbat, în locul lui, şi-ar fi pierdut răbdarea şi ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea-napoi la babacă-său, la Hagi Cănuţă... Dar el, unde? Când îl împingea, el îi cădea-n genunchi: "Dragă Acriviţo, iarta-mă!" şi da să-i sărute mânile; dar ea:

- Uf! Ianuleo, scoală-te! nu mai mă plictisi!

- Nu mă scol până nu ma ierţi!

- Atuncea, stăi aşa până poimâine, dacă pofteşti!

Şi se scula ea şi pleca, după ce-i da cu tifla.

Kir Ianulea, ce să facă? Se uita după ea lung cum ieşea înţepată fără să-şi întoarcă ochii, măcar că o ruga cu lacrimi să nu-l părăsească aşa... ofta, se ştergea la ochi şi.... o iubea şi mai mult.

A mers aşa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-l prăjească şi pe altă parte: s-a prefăcut că-l teme, că e zuliară . S-a prefacut azi, s-a prefacut mâne, pân-a-nceput chiar să crează. Omul da bani cu împrumut, şi fireşte veneau la el boieri, cocoane, negustori, slujbaşi, fel de fel de lume cu daraveri. Cocoana Acriviţa sta cu urechea la uşă, s-auză tot; şi nu s-a mulţumit s-auză numai; a sfredelit uşa cu un burghiu, ca să şi vază. Şi-ncai, nu tăcea? îi spunea fără sfială ce auzise şi văzuse, şi ţine-te: că ăla ţi-a zis aşa şi i-ai răspuns aşa; că pe aia ai strâns-o de mână şi i-ai sărutat-o de trei ori, şi, pe urmă, când a vrut să plece, ai luat-o de mijloc şi te uitai la ea aşa galeş, şi ai dus-o până la uşă şi iar i-ai sărutat mâna — şi câte alte ponosuri şi mai şi.

Iar dacă el se jura că pe nedrept îl bănuieşte, că el e dator să se poarte politicos cu lumea şi mai ales cu cocoanele, ca orice negustor — ea începea să-l ocărască, făcându-l neruşinat şi mincinos. Nu mai putea kir Ianulea; îi venea să se strângă de gât ca piţigoiu şi mai multe nu. Dar nici cu atâta nu se mulţumea cocoana. Nu-i era de ajuns cum le încornora toate câte le auzea şi le vedea pe ascunsele; ca să afle şi mai multe, da bacşişuri la slugi să-l iscodească; ba a pus chiar pe un frăţior al ei să nu-l slăbeasca de pe urme, să-i descopere toate "berbantlâcurile dumnealui". Fireşte că nici slugile, nici frăţiorul, n-au putut afla nimica, fiindcă omul era un bărbat nu se poate mai de ispravă.

Cocoana s-a pornit atunci cu ocări pe slugi, că-i mănâncă pâinea, ca hişte "păcătoase, ticăloase şi necredincioase"; frăţiorului i-a strigat că ori e halpe, ori "pe semne altceva", şi i-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele; iar pe slugi chiar în faţa lui kir Ianulea, le-a smintit în palme şi le-a dat afară.

Cum a schimbat slugile, alte bănuieli şi alte certuri... Dar nici nu putem zice aşa, fiindcă la ceartă unul spune una, altul alta, ori pe rând, ori amândoi deodată; în sfârşit, are parte fiecare de cuvânt; pe când aicea, ţipa, ocăra şi blestema numai dumneei, iar dumnealui asculta, înghiţea şi tăcea. Aflând slugile că în casa asta nu cântă cocoşul, se dedeau bine cu găina; îi turnau fel de fel de gogoşi, care de care mai umflate pe placul dumneei: că dumnealui face şi drege, că umblă aşa şi pe dincolo; şi, fiindcă Ianuloaia era mulţumită cu astfel de slugi, apoi şi ele-şi făceau de cap; furau de stingeau.

Totodată, Acriviţa mai căzuse şi la darul foiţelor: casa plină de jucători, masă lângă masă - otusbir, ghiordum, ba şi stos - şi dulceţuri, zumaricale, vinuri, cafele şi vutci, şi ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, şi noaptea până la ziuă. Pe lângă asta, era şi agiamie şi-nfumurată că nimini nu ştie juca mai bine ca ea - şi, se-nţelege, pierdea gros. Toate cheltuielile şi pierderile astea îl dedeau mult îndărăt pe kir Ianulea; nu se mai ajungea din venituri. De regulă nu zicea nimica; dar aşa, uneori, cam în glumă, se-ntâmpla să-i scape şi lui câte o vorbă, bunioară:

- Numa de nu ne-ar bate odată toba cu atâtea cacialmale!

Nu-i trebuia mai mult cocoanei…

- Da ce? nici atâta petrecere nevinovată să n-am în casa mea?... Dumneata nu trebuia sa te fi-nsurat, dacă te ştiai pârlit, să iei pe Acriviţa, fata lui Hagi Cănuţă, care n-a fost învăţată la casa părinteaseă să-şi mănânce de sub unghie!... Să fi luat o mahalagioaică sărmană, s-o ţii încuiată pe măsline şi pe mămăligă, să-ţi spele rufele şi să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumânare-n casă! ori una, să-ţi puie nişte coarne, să nu le poţi duce!... Nu ţi-e destul că sunt cinstită, după ce că-ţi rabd, ca o nenorocită, toate ticăloşiile şi murdăriile dumitale?... Eu voi să trăiesc; d-aia m-am măritat; aminteri mă duceam la călugărie!… Şi-n sfârşit, dacă-ţi place, kir Ianuleo! de unde nu, du-t' te plimbă, şi să ne vedem când mi-oi vedea ceafa... fără oglinzi!

Într-o zi, stând ei la masă împreună cu o sumă de musafiri, până s-aducă ciorba, a-nceput din chiar senin Ianuloaia să vorbească despre o prietină măritată, care nu se afla de faţă:

că s-a ţinut cu beizadea cutare, un copil! şi vodă, suparat foc, era să puie să-i taie coadele şi s-o trimită surghiun la un schit, tocmai în fundul munţilor;

că a prins-o odată bărbatu-său, ziua-n amiaza mare, la Ţurloaia, la chiolhan, la iarbă verde, cu consulul muscălesc şi cu alţi drăngălăi; - ţiganii îi trăgeau de unul singur "Măi, cazace, căzăcele!" şi ea chiuia şi juca numa-n papuci, cu palmele-n ceafă, apilpisită, ca un maladeţ zaporojean;

că-ntr-un rând, a plecat la Căldăruşani, s-o spovedească sfinţia-sa părintele Ioanichie, şi a stat acolo de miercuri în săptămâna patimilor până-n săptămâna luminată după izvorul tămăduirii; - se plimba toată noaptea cu duhovnicu-n luntre pe lună şi cânta de răsuna lacul: "Frunzuliţă lobodă, of! ţaţo, gura lumii slobodă!" iar părintele lucra din lopeţi şi-i ţinea isonul pe glas al optulea...

Şi câte alte grozăvii.

Musafirii şi mai ales musafirele faceau haz; iar bietul kir Ianulea, om cu hristoitie, făcea feţe-feţe. A răbdat el cât a răbdat, şi zice, întâi cu destulă blândeţe:

- Bine, Acriviţo, scumpa mea! cum poţi dumneata, mai ales că ştii ce bun prietin sunt cu bărbatu-său... cum poţi, fără să le fi văzut toate astea cu ochii dumitale, fără nici un temei, să catigoriseşti astfel pe o prietină, pe care o primim aproape în toate zilele în casa noastră?... Îmi pare rău!

- Ei! apoi vezi bine că dumneata o s-o aperi... ca vă scoateţi ochii unul la altul!

Şi apoi le spune tutulor că acuma prietina nu se mai duhovniceşte la Căldăruşani: i-a pus lui kir Ianulea gândul... "să-mi spargă casa!" Da o s-o prinză odată şi n-o s-o ierte cum a iertat-o vodă; o să puie s-o tunză ca la cazarmă pe... şi din "muscălească" şi "călugărească" n-o mai scoate.

N-a mai putut suferi kir Ianulea; s-a ridicat foarte turburat şi s-a răstit odată tremurând:

- Ascultă-mă, Acriviţo! nu-ţi dau voie, mă-nţelegi, să mai zici o vorbă măcar despre o femeie care - poţi spune dumneata toate murdăriile ce-ţi trec prin gândul dumitale! - este mai cumsecade ca dumneata; că dumneata eşti, mă-nţelegi, mai îndrăcită decât talpa iadului, şi oricât de blajin să fie omul, îl scoţi din toate răbdările! Să taci din gură, scorpie nebună, că pui de te leagă şi te trimit la balamuc, mă-nţelegi!

Cocoana s-a ridicat şi dumneei şi s-a năpustit asupra dumnealui, să-i arză o palmă; dumnealui s-a ferit repede-ntr-o parte; iar dumneei, de necaz că nu l-a putut nemeri, a luat castronul cu ciorbă de pe masă şi i l-a aruncat în faţă - l-a opărit de sus până jos. Kir Ianulea şi-a ieşit din pepene; s-a repezit cu pumnii-n-cleştaţi, s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc şi l-au oprit în piept:

- Nene Ianuleo! stai, omule! nu şade frumos!

Şi, pe urmă, cătră dânsa:

- Mai potoleşte-te şi dumneata, coană Acriviţo, pentru Dumnezeu! nu-l mai turba!

Ţi-ai găsit!... S-a pornit cucoana pe răcnete, să rădice mahalaua-n picioare:

- Săriţi! săriţi, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!... Mă baţi, ai? după ce-ţi râzi de casa şi de cinstea mea, hoţule şi pehlivanule!... Dacă te-ai îmbătat şi ai poftă de bătut, du-te de-ţi bate ţiitoarele de pân fundul mahalalelor, pe care le-n-dopi cu pumnii de lire şi-n casă te caliceşti până la lescaie, râtane!... Da pe mine să mă baţi? pe mine, mă! spurcăciune de bădăran?... pe mine, fata lui Hagi Cănuţă, să-ndrăzneşti tu să mă baţi, păcătosule, janghinosule şi râiosule!?... Stăi tu, că te-nvăţ eu pe tine, cenghene turcească!

Şi până nu i s-o stins glasul, n-a contenit... Fireşte că petrecerea n-a mai mers înainte... Au sărit toţi musafirii, care mai de care: "Nene Ianuleo!", "Cocoano Acriviţo!"... că "la necaz spune omul multe"; că "are mâna cinci degete şi nu se potrivesc unul cu altul"; că "şi măruntaiele din om tot se ceartă uneori"; dar orişicum "nu e bine să s-auză-n lume de aşa-ntâmplări într-o casă de seamă!"... şi aşa mai departe, cu chiu cu vai, i-au împăcat. Dar, fireşte, s-a ştiut îndată în toată mahalaua că "biata Acriviţa lui Hagi Cănuţă a ajuns de-o bate arvanitul - la masă! faţă cu musafirii! - după ce o-nşeală cu care-i iese-nainte!..." şi pe urmă prietenele: "Cum a fost ea crescută, mititica, şi pe ce mâini a-ncăput!... o s-o bage-n pământ păgânul!"

Lui kir Ianulea i-a trecut repede necazul şi iar "dragă-n sus! dragă-n jos! puiule şi suflete!" şi orice poruncea dumneei, dumnealui răspundea:

- Cum pofteşti dumneata, fos-mu, parigboria tu kosmu! (vorbe frumoase, care-nsemnează, pe elinica: lumina mea, mângâierea lumii!).

În vremea asta, cocoana Acriviţa se gândea:

"Eu cu budalaua, cu capsomanul ăsta de Ianulea, mult n-am să mai fac purici... Ia să mă gândesc la viitorul meu…"

Astfel, zi cu zi, i-a luat diamanticalele şi sculele şi argintăria, şi le-a pus la păstrare acasă la Hagi Cănuţă; pe urmă, a-nceput să vânză şi de pân lucrurile de preţ ale casei, despre care "budalaua" habar n-avusese să facă şi el, ca orce negustor cuminte, o catagrafie. Totodată, s-a luat cu binişorul pe lângă el; a-nceput să-l mângâie şi să-l mâglisească. După ce l-a răsucit şi l-a fermecat cum a ştiut ea, când erau într-o seară amândoi singuri la iatac, s-a pomenit kir Ianulea că se repede dumneei şi-l ia-strâns în braţe şi pupă-l!… El zice:

- Mă iubeşti, draga Acriviţo?

Dar ea, uitându-se la el cruciş:

- Mai mă-ntrebi, Ianulică; fos-mu?

N-a putut kir Ianulea s-adoarmă toată noaptea de bucurie că s-a dat Acriviţa lui pe brazdă... De-acu-ncolo, trai, neneco! Despre ziuă, când s-aţipească şi el, haţ! îl ia dumneei iar în braţe şi zice:

- Dragă Ianulică, am să te rog ceva... dar... să nu zici ba.

- Când am zis eu ba la vreo dorinţă a mătăluţă, sufletul meu?

- Uite ce e... Tătiţa ar vrea să mărite şi pe surioarele mele - să nu-i rămâie fete bătrâne-n casă - c-au şi-nceput mahalagioaicele (le ştii guriţa) să le zică "iepele lui Cănuţă" - şi nu prea are cu ce sa le-nzestreze pe potriva lor; că dacă nu era om cinstit şi filotim cum e, ar fi avut astăzi stare!... Mulţi bani are de luat de pe la boieri mari; ce folos, dacă deocamdată nu-i poate scoate?... Dar, după ce o-nchide el ochii, fireşte, dumneata ai să fii mai mare între clironomi; ai să strângi pe boieri în chingi negustoreşte şi o să-ţi intri-n bani... Şi… aşa, m-am gândit să-l ajutăm noi; să le facem fetelor o zestre cât de micşoară; că, de! cine se mai însoară astăzi fără zestre, doar de dragoste?... Numai eu am avut noroc să te găsesc pe dumneata - şi plăcut şi bogat, şi galantom şi să mă iubeşti atâta! "

Şi pe urmă, strânge-l iar şi pupă-l.

- Bine, puică, să le dăm... Cam cât?

- De! ştiu eu?... cam câte o mie, două de galbeni.

- Bucuros, sufleţele!... adu-mi aminte mâne să mergem la hagiul, să-i numărăm paralele... Acu, aide, bibilico, să ne culcăm.

Dar ea îl strânge iar şi zice:

- Şi... pe urmă, uite... Frăţiorii mei... Nu e bine să mai stea aşa degeaba... M-am gândit să le faci dumneata rost de un capitălaş, să s-apuce şi dânşii' de vreo negustorie, că sunt gogeamite găliganii acuma, nu mai face să se lase tot în spinarea bătrânului: pun-te masă! scoal-te, masă!… Ce zici dumneata, nu zic bine?

- Dragă puiule, nu ştii că eu zic ce zici mătăluţă?… Adu-mi aminte mâne dimineaţă... Acuma, hai să-i tragem un somn.

- Mai dă-mi o guriţă, Ianulică, parigboria tu kosmu!

I-a mai dat o guriţă, şi au adormit ca nişte copilaşi scăldaţi.

A doua zi, s-a isprăvit daravera: au fost înzestrate surioarele amândouă şi amândoi frăţiorii încăpuiţi; iar peste vreo câteva zile, după ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privinţele negoţului, ca om încercat, au pornit, cu chimirul plin, după marfă - unul, cu corabia, de la Galaţi cătră Smirna înspre părţile răsăritului; altul pân' Braşov, spre părţile apusului cătră Lipsca, în chervan, cum umblau negustorii p-atunci.

Nu mai încăpea-n piele kir Ianulea de fericire... Ziafeturi peste ziafeturi zi şi noapte, cu toate bunătăţile şi trufandalele; chef şi tămbălău cu zeci de musafiri şi de lăutari - şi tot ce dorea Acriviţa trebuia să se-mplinească: Turnul Colţii să-l fi cerut pe masa, kir Ianulea pe masă i l-ar fi adus.

Au mers lucrurile tot aşa şi iar aşa; a tot băgat mânile kir Ianulea în lada cu bani; a tot luat cu pumnul, la loc n-a mai pus nimic, pân-a dat într-o zi cu unghiile de fundul lăzii. N-avusese până-acuma obicei nici vreme să numere ce-avea-n ladă; acu i-a dat în cap să facă şi asta, şi nu i-a trebuit multă răbdare... Mai rămăseseră vreo trei sute şi ceva de lire - să tot ajunga pentru coşniţă şi cheltuielile mărunte pe vreo două-trei săptămâni... Dar, om cu fire neclintită, s-a gândit aşa:

"Ei! ş-apoi?… ce-mi pasă?... Mâine, poimâine se-ntorc băieţii cu marfa, ne apucăm de negustorie şi, cu stăruinţă multă şi puţin noroc, umplem lada la loc... Pân-atunci, helbet! avem credit destul!"

Şi s-a pornit după împrumuturi. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo până colo, să-i găsească bani cu orşice preţ… Pân-acuma el luase dobânzi cam sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai piparată. Mai întâi nu s-a prea băgat de seamă; dar n-a trecut mult şi a aflat negustorimea că se clatină rău kir Ianulea; şi mai ales că bântuia p-atunci mare chesat asupra târgului, i s-a scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la sută şi de-abia găsea, şi nu vreo sumă mai însemnată, doar num-aşa de mezelic. Toată nădejdea lui se răzima pe întoarcerea tinerilor, care, nu-şi putea el închipui, de ce zăbovesc atâta, când toţi negustorii plecaţi totodată, ba unii chiar mai târziu, se şi-ntorseseră de la tacsid, fiecare cu încărcătura lui, la potrivită vreme.

Pasămite, cumnăţeii aveau cuvinte să zăbovească... Tocmai când să-şi piarză kir Ianulea răbdarea, iacă-i sosesc, una după alta, două veşti destul de urâte... Băiatului dintâi, pe când se-ntorcea de la Smirna, i se cufundase corabia încărcată; iar el, începător în ale negustoriei, a fost uitat s-o asigureze... Cel mai tânăr dedese la Lipsca, în iarmaroc, peste alt chilipir, se-ntâlnise cu nişte elini, de care mişună totdeauna pân îmbulzeala târgurilor mari; hoinărise cu ei pe la berăriile nemţeşti toată ziua, iar seara, merseseră-mpreună la cafeneluţa unui simpatriot, într-o ulicioară dosnică de lângă Casa Sfatului, să-nvârtească un endekamisi, şi pe urmă, la iuţeală, un stosişor; şi aşa, de pe la aprinsul lumânărilor până despre ziuă, îl lăsaseră tinichea: nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă.

Cum s-a răspândit vorba şi despre asta, au intrat la grijă mare creditorii lui kir Ianulea, că rămâne mufluz, şi s-au adunat cu toţii la cafeneaua de la Hanul cu Tei, spre a se sfătui ce-i de făcut, ca să-l ţină zi şi noapte sub de aproape pază, nu cumva s-o şteargă înainte de sorocul plăţilor, cum au muflujii obicei. Pe de altă parte, văzându-se scos la selemet, l-a apucat pe kir Ianulea un fel de groază... Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste şi-n ocară?... Or să-l vâre întâi în temniţă, şi, pe urmă, când i-or da drumul, să-ntinză mâna pe la porţile ălor de i-a-ndopat cu atâtea bunătăţi şi daruri!... Şi încă, treacă-meargă toate!... Dar ce te faci cu fata lui Hagi Cănuţă?...

N-a stat mult la gânduri spre a vedea că alta nu-i mai rămâne decât să spele degrabă putina - să se ducă, încotro vedea cu ochii, până dincolo de Mărul Roşu. Astfel dar, în faptul zilei, s-a sculat binişor, a strâns câtă drojdie se mai găsea pe fundul lăzii, s-a dat jos la grajd, a poruncit să-i puie şaua pe un buiestraş tătăresc, a-ncălecat, spunând argatului că merge până la Snagov după plătică proaspătă, că are deseara musafiri la masa, a ieşit pe poartă la pas şi... pe urmă, cu ochii tot înainte, p-aci ţi-e dmmul...

Când a luat-o pe subt mitropolie la stânga, cătră câmpul Filaretului, se luminase de răsărit, aşa că, suind la deal, pân dreptul Cuţitului de Argint, şi uitându-se-napoi în vale, a zărit un pâlc mare de călăreţi în goană venind parcă pe urma lui. În adevăr, bănuiala i-era întemeiată... Prinseseră de veste negustorii şi porniseră repede după el cu ceauşi de la agie. El a vrut s-abată din drumul mare şi s-o ia pe subt deal la dreapta; dar a dat de nişte şanţuri; buiestraşul s-a poticnit şi l-a trântit cât colo... Atunci, omul s-a sculat, a părăsit calul şi a apucat-o pe jos. A suit la nişte uluci, le-a sărit; pe urmă, alt şanţ şi alte garduri, până când, rupt de osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în faţa viişoarei unui mărginaş bondoc şi-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de dimineaţă la soare în prispa cramei.

Kir Ianulea, cum l-a văzut, i-a zis gâfâind:

- Bună dimineaţa, neicuţule; cum te cheamă?

- Bună dimineaţa, jupâne... Pe mine Negoiţă mă cheamă; da pe dumneata?

- Kir Ianulea...

Şi d-abia mai ţinându-l balamalele, a păşit pârleazul înăuntru şi zise:

- Frate Negoiţă, fă-ţi pomană şi mă scapă! Umblă nişte duşmani să puie gheara pe mine, să mă nenorocească! Ascunde-mă undeva pe-aici, şi eu te fac om bogat... Iar, dacă pân-oi pleca nu ţi-oi dovedi că te pot procopsi, atunci primesc să mă dai chiar dumneata pe mâna duşmanilor... Mă rog dumitale, frate Negoiţă, nu mă lăsa-n pierzare! mă rog şi iar mă rog!

Negoiţă s-a scărpinat în cap stând puţin la gânduri şi a răspuns:

- Ascultă-mă, kir Ianulea; ce sunt duşmanii dumitale?... n-or fi boieri?... că de! drept să-ţi spun, cu boieri în cârcotă nu mă bag...

- De unde, hoieri? sunt negustori...

- Atuncea, te scap...

Cum l-a ascuns subt o claie de haraci, peste care a mai trântit şi nişte coceni de porumb, iacătă şi duşmanii...

- Mă, neicuţă - a-ntrebat unul - nu văzuşi dumneata adineaori trecând p-aici un negustor - aşa ş-aşa?

- N-am văzut.

- Ţi-am da un bacşiş bun, să ne spui încotro a apucat...

- Păi, dacă nu l-am văzut...

- Spune, mă! A zis un slujitor ridicând gârbaciul...

- Dumneata mă poţi şi omorî!... da dacă nu l-am văzut...

- Dacă n-a văzut omul, n-a văzut, zice altul... Hai degrabă-nainte, că pierdem vremea degeaba.

Şi au plecat, care călare, care pe jos, unii-ntr-o parte, alţii-ntr-alta, alergând ca nebunii... După plecarea lor, Negoiţă s-a suit într-un dud mare şi s-a uitat pretutindeni roată, să se-ncredinţeze dacă s-au depărtat bine; pe urmă s-a dat jos încetinel şi l-a scos pe fugar din ascunzătoare.

- Te-am scăpat! acuma, să te văz, kir Ianuleo... te ţii de vorba?

- Dragă neică Negoiţă, nu ştii cât îţi sunt de-ndatorat şi cât vreau din tot sufletul să mă ţiu de cuvânt!... Iar ca să-nţelegi că mă pot plăti de dumneata, te rog şezi colea lângă mine să afli cine sunt eu şi să asculţi toate păţaniile mele.

Şi i le-a povestit toate pe şart kir Ianulea lui Negoiţă - de cum a fost plecat din adâncuri după porunca împărătească şi până-n ceasul de faţă - toate, cu de-amănuntul toate, pe care Negoiţă le-a ascultat cu plăcere mare şi cu multă luare-aminte.

- Şi acuma, neică Negoiţă, ascultă bine cum te pot eu procopsi pe dumneata... De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie ori din ce loc, ori de ce neam ar fi, să ştii că eu sunt ăla. Numaidecât dar să vii acolo, că eu nu ies din ea până nu m-ăi goni dumneata... Fireşte că daca i-ai da de leac, degeaba n-are să-ţi fie... Bărbatul femeii ori părinţii fetei or să te răsplătească frumos... Ce zici?... îţi vine la socoteală?

- Cum nu? a răspuns zâmbind Negoiţă. Iar kir Ianulea, după ce i-a mulţumit încă o dată, a plecat p-aci-ncolo.

Nu se-ncheiase nici o lună după astea, şi coborând Negoiţă-n târg cu nişte vişine trufandale de vânzare, a aflat de la precupeţi că pe una din fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la Bărăţie, o munceşte dracul de vreo zece zile... Ce nu i-au făcut?... Leacuri, descântece, molitve... degeaba! Părinţii şi logodnicul plâng într-una văzând-o cum se canoneşte... Vorbeşte în toate limbile fără să le fi-nvăţat, şi sporoveşte şi-i turuie mereu gura şi spune fel de fel de taine şi pâre - de unde le-o mai fi ştiind? - încât o lume, care aleargă s-o asculte, stă şi se cruceşte:

ba că "sacul cu lire de la pahamicul Iordache din Dudeşti, de nu i s-a mai dat de urmă - furat de grămăticul pe care l-au prins pe drumul Olteniţei şi a scăpat peste noapte din beciurile agiei - se află acum pus bine, înfăşurat într-un testemel ceadiriu, în fundul sertarului de jos de la scrinul de lângă soba din iatac la clucereasa Tarsiţa, mătuşă despre mamă a lui aga, mai tânără ca dumnealui - se-ntâmplă! - şi că cine nu-i ştie merchezul poate scotoci-n sertar cât pofteşte, că nu-i dă de fundul adevărat";

ba că "adiata lui Agop, tutungiul de la Sfinţi, lăsată nepoati-si, nu-i scrisă de răposatul: a ticluit-o pe urmă, într-o noapte, bărbatu-său Tacor, cafegiul din Caimata, care vinde şi suliman şi canà de păr... Tacor cu Avedic, paracliserul de la biserica armenească";

ba că "fratele ăla tinerelul, de d-abia-i mijeşte mustaţa, călugăraşul sprâncenat, care şade la preacuvioşia-sa părintele archimandritul Hrisant, în curtea mitropoliei - chip şi seamă la-nvăţătura cântărilor - este fata a mai micşoară a lui Ristache Muscalagiul de la Ploieşti"...

şi câte şi mai câte alte bazaconii - cine le mai poate ţinea minte?

Cum a auzit Negoiţă toate astea, şi-a desfăcut coşurile la precupeţi cu rădicata pe ce a putut rupe şi s-a dus de-a dreptul să vază şi el pe fata apucată; şi cum a ajuns acolo, s-a vârât pântre lumea adunată ş-a spus părinţilor şi logodnicului că el o scapă pe fată dacă i-or da o sută de galbeni. Fireşte că bieţii oameni n-au mai stat la gânduri: o sută fie! Iar Negoiţă s-a apropiat de urechea pătimaşei şi, făcându-se că o descântă, i-a zis încet şi sfios:

- Am venit, kir Ianuleo, după vorba noastră...

- Am înţeles, i-a şoptit duhul: dar, drept să-ţi spui, neică Negoiţă, nu te-am crezut aşa de nătărău, să te mulţumeşti cu o sută de galbeni... Ce o să-ţi ajungă ţie numai atâta? Trebuia să ceri gros! Dar fiindcă ai greşit, te iert de data asta... Acu mă duc la Craiova, să intru în soţia caimacamului. Săptămâna viitoare să te-nfiinţezi acolo... Nu mă face să te-aştept prea mult; mai am şi alte trebuşoare, nu numai grija dumitale... Caimacamul îşi iubeşte nevasta ca ochii din cap, e şi bogat şi darnic. Socoteşte-te bine în talia asta, că de-acolea-ncolo nu mai ai nici o putere asupra mea; să ştii că după aia sunt dezlegat de orce cuvânt şi nu mai avem nimica de-mpărţit împreună!

Zicând acestea, s-a depărtat duhul... Tânăra s-a tâmăduit. Toată lumea se-nchina; părinţii şi logodnicul nu ştiau ce să mai facă de bucurie, iar Negoiţă, luându-şi suta de galbeni, a pornit la vie să se gătească de drum lung.

Şi-a vândut a doua zi rodul la un oltean; a treia zi şi-a cumpărat un căluşel, cu tot dichisul de călărie, de la pătură şi şea pân la ipingea; a patra, dimineaţa, a plecat. Asta era într-o miercuri... Ziua umbla, noaptea se odihnea; aşa încet-încet, haidea-haidea, marţea următoare, pe la asfinţit, a ajuns drumeţul la straja Craiovei, şi, de acolo, întrebând din om în om că unde ar putea găzdui un negustoraş ca el, l-au mânat la un han peste drum de o biserică mare.

Cum a descălicat, a dat calul în primirea argaţilor şi a intrat în cârciumă, unde mai erau şi alţi isnafi, să-şi prinză inima cu un ciocan de rachiu şi cu ceva mezelic, înainte să meargă la odaie. Înserase binişor. Până să-i frigă nişte pastramă, sta la masă pe gânduri; stând aşa, aude clopote, şi întreabă pe un arnăut, care trăgea ciubuc la altă masă, ce sarbătoare e a doua zi, de se face priveghere mare.

De la arnăut şi de la cârciumăreasă, află îndată ca nu-i a doua zi nici o sărbătoare, dar că aşa se fac ziua şi noaptea slujbe peste slujbe la toate bisericile pentru uşurarea tinerei soţii a caimacamului, care e chinuită de duhuri, şi nu-i pot da de leac cu nimica: toate babele meştere, toţi doftorii de la Sibiu, pricepuţi la aşa boale, toate maslurile şi molitvele, citite de vlădica şi arhiereii cu patruzeci de preoţi - degeaba. Femeia are năvârlii grozave: într-una sare şi joacă tontoroiul, că trebuie s-o lege; cât o ţin legată, dârdâie din toate-ncheieturile şi scrâşneşte, parcă ar arde-o în foc; dacă-i dau drumul, iar începe să sară şi să ţopâie, şi ţopâie şi sare, până o leagă iar; asta de peste o săptămână, fără clipă de odihnă şi fără să primească-n gură măcar o picătură de apă... O lume se-ngrozeşte; iar soţu-i se jeleşte ca un nenorocit; şi de-aia se fac slujbe peste slujbe la biserici, doar s-o milostivi Maica Domnului cu vreo minune.

Negoiţă a dat ţoiul repede pe gât, a-mbucat o fărâmă de pastramă, ca orce slugă, de teamă să nu-l aştepte prea mult stăpânul; a dat un icusar arnăutului şi l-a rugat să-l ducă degrabă la curte. Când au ajuns acolo, fierbea lumea, că bolnavei i-era totdeauna mai rău când înnopta... O sumă de cucoane şi slujitoare o ţineau legată-n cearceafuri ude pe biata tânără, care se zbuciuma din creştet până-n tălpi; preoţii-n odăjdii mari o slujeau ş-o afumau cu cădelniţele, iar soţul plângea, făcând mereu la metanii. Când iată că un arnăut vine şi zice-n gura mare:

- Maria-ta, nu te supăra!... este aici un om prost, care vine tocmai de la Bucureşti într-adins; zice că el ştie să descânte la boale ca a d-sale şi-şi pune capul chezăşie că o tămăduie îndată.

S-a ridicat nenorocitul, luminat în pierzania lui de razele nădejdii din urmă, şi a strigat:

- Să vie!

Cum s-a arătat Negoiţă în prag, până să-l întrebe cineva ce şi cum, tânăra s-a potolit din dârdâială, a poruncit, parcă era sănătoasă la baie, să-i scoată cearceafurile; s-a uitat drept la el, a început să râză veselă, ca la vederea unui vechi prietin de mult aşteptat, şi i-a făcut semn să vie mai aproape, chemându-l chiar pe nume:

- Bine-ai venit, dragă Negoiţă! ce mai faci? sănătoşel? vino-n-coace mai aproape, că am să-ţi spun ceva, să nu ne-auză niminea!

Cine să-şi crează ochilor şi urechilor?... Negoiţă a dat pe toţi într-o parte, s-a apropiat prieteneşte de pătimaşă şi i-a şoptit:

- Drăguţă, să mă ierţi că te lăsai să cam aştepţi, dar nu ştii ce greu drum şi ce gloabă de cal am avut.

- Nu face nimica, a răspuns duhul foarte încet; eu plec de aici... De-acuma, te-am procopsit; nu-ţi mai sunt dator cu nimica. Să ştii prin urmare, neică Negoiţă, că asta ţi-este a din urmă... Să nu care cumva să te mai văz că te ţii de coada mea, că nu numai nu capeţi nimica, dar încă mă şi supăr, şi dacă m-oi supăra, de! poate să-ţi pară foarte rău... Atâta-ţi spun...

A pierit duhul... şi fireşte şi-a venit pătimaşa-n fire, bună zdravănă ca mai-nainte, parcă şi mai veselă... Acuma cu câte daruri şi cinste l-a-ncărcat caimacamul pe Negoiţă, ce să vi le mai înşir eu? - că vi le puteţi singuri închipui... I-a daruit cu hrisov o moşie, s-o stăpânească de veci, şi pe dasupra l-a şi boierit.

Trăia acuma Negoiţă în huzur, ce cu gândul nu gândise, de vreo trei luni şi mai bine. Dar într-o zi, tocmai când îşi făcea după prânz tabietul boieresc, cu cafea şi ciubuc în pridvorul lui de la ţară, iacătă vede de departe, pe drumul care vine dinspre miazăzi, un vârtej de praf, care se tot apropie… Ce să fie?... Sunt nişte slujitori de la curte: vin în goană cu naltă poruncă să-l aducă napristan la Craiova.

Nu i-a prea plăcut lui Negoiţă că i-au turburat tabietul; dar ce să facă?... Ajungând la curte a sârutat mâna stăpânului; acesta l-a luat în braţe, l-a sărutat pe frunte, şi i-a zis:

- Prea iubite frate Negoiţă, dacă ţii la mine câtuş de puţin, să porneşti fară clipă de zăbavă spre Bucureşti: butca e gata; pe drum aşteaptă cai de olac din poşte-n poşte... Fata măriei-sale lui vodă, domniţa, e apucată cum a fost şi nevasta-mea, poate şi mai rău, după stafeta ce primii... Numai dumneata o poţi scăpa... Aleargă!

"M-am fript!" s-a gândit Negoiţă; dar de zis, n-a putut zice nimic.

Caimacamul l-a strâns în braţe, l-a suit în butcă şi, mânaţi, bre! Surugiii au dat bice şi călcâie, pe urmă ţipete şi chiote... Până a doua zi, pe la ceasul vecerniei, l-au adus pe Negoiţă techer-mecher drept la scara palatului domnesc din Bucureşti.

Vodă şi doamna, frângându-şi mâinile, l-au întâmpinat în capul scării, şi vodă i-a strigat în greceşte, cum vorbea p-atunci boierimea:

- Ah! Dumnezeu te-a adus, boierule! Poftim!

Dar Negoiţă - de unde ştie greceşte? - a răspuns într-o doară:

- Cine nu-l caută îl găseşte, măria-ta, dar cine-l caută! Să vedem!... să-l cautăm!... Dacă s-o putea, şi mie mi-ar părea bine. Să vedem...

- Haide!

Şi zicând asta, vodă l-a-mpins pe Negoiţă până-n sagnasiul din fundul sălii... Acolo sta domniţa greceşte pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o păpuşă cu gâtul pe sârmă; într-una se chinuia aşa de cinci zile cu dinţii-ncleştaţi şi fără să-nchidă ochii o clipă.

Cum s-a arătat Negoiţă, donmiţa a stat din cap şi a-nceput să ţipe, apucată de toate năbădăile:

- Afară! daţi-l afară! să nu-l văz în ochii mei pe râtanul de Negoiţă! afară!... să vie băbaca!

Negoiţă n-a aşteptat mai multe şi, în loc să se supere că-l goneşte cu ocară, a ridicat aşa din umeri, parc-ar fi zis: “De! dacă nu pofteşti”…

S-a-ntors în loc şi a voit să plece. Dar doamna l-a apucat de mână, iar vodă s-a apropiat de fiică-sa:

- Aicea sunt! uite băbaca matale!

- Nu tu! ţipa fata. Nu te-am chemat pe tine! sa vie băbac-al meu!

- Eu sunt băbac-al tău! a zis cu lacrimi fierbinţi prăpăditul de bătrân.

Dar copila, ţipând şi mai grozav:

- Nu! nu eşti tu! tu eşti urât! tu du-te cu Negoiţă! să vie căpitan Manoli Ghaiduri, că el e băbac-al meu adevărat!

La aşa vorbe nebuneşti, doamna a leşinat... Dacă nu era Negoiţă s-o apuce-n braţe, cădea lată. Au sărit cocoanele curţii şi au luat-o s-o frece cu oţet de trandafir şi să-i dea pe la nas cu pene aprinse. Iar bietul vodă a-nceput să se bata cu pumnii-n fes, pe câtă vreme copila tot mai tare ţipa.

- Să-mi aduceţi pe băbac-al meu! pe căpitan Manoli! p-ăla-l vreau eu!

În sfârşit, Negoiţă zice lui vodă la o parte:

- Măria-ta, la aşa pătimaşi trebuie să le facem cheful deocamdată; că dacă ne-mpotrivim, îi aţâţăm mai rău.

I l-au adus prin urmare pe capitan Manoli... Mai rar aşa palicar! înalt, spătos şi mustăcios - o mândreţe de arnăut! şi muiat numa-n fireturi de sus până jos - să fie de fală pentru orice curte domnească!

Cu mustăţile lui frumoase înecate de lacrimi, s-a apropiat căpitan Manoli, sluga credincioasă, de fiica doamnei; iar mititica, îndată ce l-a văzut, s-a descruntat deodată, a zâmbit dulce şi, ca orice copil supus când roagă frumos pe tată-său sa-i facă un hatâr, i-a zis cu multă blândeţe:

- Băbacă! te rog, băbacă, dacă mă iubeşti, să-i tai lui Negoiţă nasul şi urechile şi să-l dai afară ca pe un obraznic… că e botos, e lacom şi nemulţumitor!... să nu-l mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsi !

Căpitanul Manoli iubea fireşte pe domniţa din tot sufletul; dar aşa hatâr mare nu-i putea face fară voia stăpânilor. Iar Negoiţă s-a gândit: "Aşa ţi-e vorba?... Bine!" pe urmă s-a-ntors la vodă şi zice:

- Măria-ta, ia să se dea toţi într-o parte, să văz şi eu mai aproape pe pătimaşa.

I-au făcut toţi loc, iar Negoiţă s-a dus drept la domniţa care se zbuciuma şi răcnea cât putea:

- Afară Negoiţă! Ieşi afară, mojicule!

Dar el nu s-a sinchisit de pandoliile ei şi i-a vorbit încet:

- Drăguţă, eu aş zice să pleci mai bine de bunăvoie... Aş! fata răcnea mai rău:

- Afara Negoiţă!

- Şi zi, aşa, ai?... Nu vrei?

Ş-a dat s-o apuce de mână. Atunci domniţa l-a scuipat în faţă şi i-a ars o palmă de i-a scăpărat ochii lui Negoiţă.

El s-a şters cu mâneca pe obraz şi întorcându-se-n loc spre vodă, zice:

- Măria-ta, patima asta vine aicea cu o-mprejurare cum pân-acuma n-am mai întâlnit... Că n-ar fi leac de tămăduire, nu zic; dar, singur eu, nu pot face deocamdată nimica... îmi trebuie un ajutor... Am aicea la Bucureşti, în mahalaua Negustorilor, o prietenă meşteră care ştie să tragă de gâlci şi de năjit; e văduva unuia care şi-a prăpădit averea-n risipă şi-n desfrânări; a rămas mufluz, şi-a luat lumea-n cap şi a lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de foame... O cheamă Acriviţa Ianuloaia, fata lui Hagi Cănuţă...

La vorbele astea, domniţa a-ncetat deodată cu ţipetele, ş-a-nceput să tremure, clănţănind ca-n toiul frigurilor.

- Aşadar, rog pe măria-ta să poruncească a pune iute caii, s-a-duc numaidecât pe Ianuloaia.

A vrut să facă un pas; dar domniţa l-a apucat strâns de pulpană, ţipând apelpisită:

- Stăi, Negoiţă!

Şi... ce să mai lungim acuma povestea? - că o poveste, cât de frumoasă, dacă-i prea lungă, iar nu face - i-a trecut copilei, parcă numai visase cineva c-ar fi fost bolnăvioară; s-a gătit frumos, ş-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în butcă deschisă... Patru telegari cu falaitar; doisprece arnăuţi călări înainte şi tot atâţia în urmă fluturându-le fustanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe prăselele hangerului din sileaf şi cu stânga răsucindu-şi mustăţile... Şi era mare bucurie pe sufletul lui vodă, când se uita de la fereastră cum zbura butca departe…

Negoiţă a rămas în gazdă la curte. Cam a treia zi, aducându-şi aminte că mai are şi alte daraveri în Bucureşti, a mers drept în mahalaua Negustorilor, să-i ia urma Ianuloaiei... Casele cele frumoase le vanduseră creditorii... Sărmana! părăsită de bărbat, trăia acuma la tată-său, la hagiul... Acolo, găsind-o, a rămas încremenit de aşa frumuseţe, mai ales cum se purta ea acuma, cernită de sus până jos, ca orce văduvă jalnică... După ce i-a sărutat mâna, i-a zis:

- Uite, cocoană; eu mă ştiu dator lui kir Ianulea cu o sută de galbeni; ieri am aflat de nenorocirea dumneavoastră, şi ţi-am adus datoria... Poftim!

Cocoana a-nceput să plângă şi să-l întrebe dacă ştie el ceva despre ce s-o fi făcut omul ei, că ea nu mai poate - se frige, o să moară de dorul lui. Negoiţă i-a răspuns că nu ştie nimica; iar, ca mulţumire că bărbatu-l îndatorase la vreme de mare nevoie, a rugat-o pe cocoana să primească a stăpâni ea de veci viişoara lui de la Cuţitul de Argint, şi i-a şi dat la mână hârtie de danie, întărită cu pecetie domnească. După aceea, ca să se mântuie el odată de slujba doftoritului, s-a gândit câtva şi i-a mai spus:

- Cocoană, eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale; în cinstea şi pomenirea lui, vreau să te-nvăţ ceva, cu care, la prilej, să te salţi bine din lipsă... Ascultă, rogu-te, cu luare-aminte... De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie din orce loc, or de ce neam ar fi... numaidecât să mergi acolo, că nu iese din ea până nu l-ăi goni dumneata... Să-i zici pătimaşei numai atâta, parc-ai fi-ntâlnind pe omul dumitale: “Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?… şi eu te căutam ca o nebună... fos-mu! parighoria tu kosmu!”

- De unde ştii dumneata vorbele astea? a-ntrebat cocoana privindu-l cruciş.

- Le-am învăţat, demult, de la un prietin... a răspuns Negoiţă, zâmbind la privirea cocoanei; apoi a adăugat: ...Numai atâta să-i spui... Pe urmă, s-o apuci în braţe, tot cu gândul la kir Ianulea: să te uiţi la ea aşa frumos, cum te uiţi acuma la mine, s-o săruţi cu foc şi să n-o slăbeşti din dragoste până nu-i trece de tot… Fireşte că, după potriva ipochimenilor, n-are sa-ţi fie osteneala degeaba... Ai înţeles?

- Am înţeles.

- Acuma, rămâi sănătoasă, cocoană! S-auzim de bine!

S-a-napoiat după acestea Negoiţă la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăţi şi-n cinste mare. Când şedea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada şi cu evgheniştii ăi mai simandicoşi, cântau jos pe sub ferestre meterhanele şi jucau soitarii pentru petrecerea isnafilor ş-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiţă să se pornească la urma lui înspre părţile Jiului... L-au căftănit şi i-au dăruit vodă şi doamna câte trei pungi de ibrişim cu câte o mie de galbeni; iar domniţa, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, şi cu sevas mare l-au pe-trecut toţi până jos în capătul scării.

Căpitan Manoli s-a rugat de stăpâni să ducă el pe Negoiţă pân-acasă. Toată vremea, pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca un frate ziua şi noaptea, cântându-i din gură şi cu tambura manéle turceşti şi cântece de palicari de pân munţii lui depărtaţi - şi cânta straşnic; avea şi glas şi pătrundere. I-a plăcut mult lui Negoiţă tovărăşia lui Manoli şi ajungând acasă la moşie, s-a crezut dator să poftească şi el în gazdă pe căpitanul, care era tot atât de plăcut şi de bun, pe cât de voinic şi de viteaz... Seara au cinat împreună, cu vin vechi de Drăgăşani, cu cafele şi ciubuce până târziu; iar, după cină, la care, osteniţi cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare, căpitanul, cât era de mare palicar, înecându-l deodată aşa un parapon, s-a lăsat să-l podidească plânsul ca pe o femeie, şi căzând în genunche, i-a zis gazdei;

- Eu sunt sarac, bei-mu (adică prinţul meu), n-am să-ţi dăruiesc nimica de preţ; dar numai Dumnezeu şi sufletul meu ştiu cât îţi sunt de recunoscător!... că, dacă se prăpădea fetica, eu - uite, vezi hangerul ăsta?... până-n prăsele mi-l băgam în piept!... că, fără copila asta, ce s-ar mai fi făcut Manoli sărmanul, sărmanul Manoli?

Ş-a-nceput să sărute mânile lui Negoiţă şi l-a rugat să-i primească-n dar o pereche de mătănii de la Ierusalim.

Câtă vreme căpitan Manoli vărsa aici lacrimi de mulţumire, colo, departe, la Bucureşti, se jelea de durere mitropolitul, că una dintre nepoţelele î.p.s.-sale începuse sa aibă pandolii... Dar s-a-ndurat pronia şi nu l-a lăsat să plângă prea mult pe robul Iubitoriului-de-oameni... Cum a intrat coana Acriviţa pân gangul clopotniţei, parcă i-a luat tinerei boala cu mâna... Şi a zis bodaproste Ianuloaia când a plecat blagoslovită şi mulţumită destul de la mitropolie.

Iar, noaptea aceea chiar, în adâncuri se aduna soborul demonilor dinaintea lui Dardarot, să asculte pe Aghiuţă, care se întorsese şi el la urma lui cu coada-ntre picioare, rupt de oboseală.

Le-a povestit el toate câte le pătimise dincolo, mai cu şart şi mai frumos decât vi le-am putut eu povesti dumneavoastră. Împăratul a tăcut un haz nespus şi a zis râzând:

- M-am pătruns acuma cum merge pricina... Halal să-ţi fie, dragă Aghiuţă! frumos te-ai purtat, n-am ce zice… Cu ce vrei să te răsplătesc pentru atâta osteneală?

- Întunecimea-ta, spre răsplată, două hatâruri am să-ndrăznesc a cere.

- Spune, puiule dragă.

- Întâi, pe Acriviţa şi pe Negoiţă să nu-i văz vreodată p-aici! Ducă-se la rai, să se-mpace sf. Petre cu ei cum o şti.

- Bine... Şi al doilea?

- Al doilea, să mă lăsaţi să mă mai odihnesc şi eu puţintel acasă, că m-am dehulat de atâtea trebuşoare pe pământ.

- Bine, ş-asta!... ai dreptul să dormi trei sute de ani de aci-ncolo fără să te mai supere nimini cu nimic!

Zicând acestea, Dardarot i-a tras un picior după obicei şi l-a trimis să se culce.

Şi aşa, au mers cocoana Acriviţa şi Negoiţă, fiecare la ceasul său, în rai; iar Aghiuţă s-a pus să-i tragă la soamne... şi dormi! şi dormi! ş-o fi dormind ş-acuma, dacă nu cumva s-o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine ştie ce drăcii.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA