Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

À la Don Ranudo de Colibrados

Ziarul vechilor conservatori face în numărul său de ieri o meditaţiune foarte hazlie asupra rezultatelor primului scrutin în Franţa. În esenţă, meditaţiunea României este cam aceasta: întâi, în Franţa guvernul a respectat libertatea alegerilor, în ţara noastră guvernul liberal naţional nu le respectă: al doilea, în Franţa, în Belgia, în Englitera partidele liberale au pierdut încrederea publică şi prin urmare partidele conservatoare au căpătat-o; la noi asemenea, atâta numai că guvernul nerespectând libertatea alegerilor nu lasă să se îndeplinească şi în ţara noastră acelaşi fenomen, adică venirea conservatorilor la putere.

Să ni se îngăduie a face asupra acestor două puncte oarecare mici observaţiuni.

Asupra punctului întâi puţine am mai avea de zis după câte am spus în această privinţă alte dăţi. Este un colosal moft politic tânguiala veşnică, că alegerile nu au fost libere; e cel mai gogonat neadevăr că s-a atins de către guvern libertatea votului. Alegerile s-au efectuat cu pace şi în cea mai mare linişte şi ordine.

Alegerile viitoare se vor face tot aşa, cu vot secret; n-au decât să meargă atunci conservatorii şi să se aleagă în majoritate; dacă aşa de mult contează dânşii pe opinia publică, dacă în adevăr, cum zic, guvernul acesta a pierdut încrederea ţării şi dânşii au căpătat-o, atunci ce mai vorbă lungă degeaba ! Că alegerile viitoare guvernul acesta are să aibă minoritate, conservatorii au să aibă majoritate şi visul s-a realizat. Până atunci nu-i chip să ne înţelegem cu d-nii conservatori la vorbă. Pentru că ce vor dumnealor ? Nici mai mult nici mai puţin decât ca să se ia la serios tânguirile d-lor, să cadă guvernul aşa fără altă cauză decât numai aceea că conservatorii afirmă cum că el nu se mai bucură de încrederea ţării.

Ceea ce putem să afirmăm de pe acum vechilor conservatori şi consorţiului dumnealor este asta: dacă şi la alegerile viitoare se vor abţine, supăraţi ca văcarul pe sat, atunci vor dovedi că toate afirmaţiile dumnealor în privinţa sentimentelor ultra favorabile de care se bucură în opinia publică, au fost nişte mofturi ce n-ar mai trebui repeţite pe o altă perioadă de patru ani, căci atunci d-lor ar semăna foarte cu tipul caraghios din farsă, care crede, că dacă o avea el noroc, apoi câştigă la loterie şi fără bilet.

Atât mai avem de repetat asupra afirmării vechilor conservatori, (al căror trecut ca partid de guvernământ în materie electorală e atâta de faimos), cum că alegerile sub guvernul naţional-liberal n-ar fi fost libere.

În privinţa mângâierii ce şi-o fac cum că vântul ar bate în toată Europa la conservatori, — şi că ar fi chemaţi şi dumnealor, chip şi seamă tot conservatori, de fatalitatea împrejurărilor să vie la putere, — şi în privinţa alăturării şi potrivirii ce o fac între partidele conservatoare din Franţa şi Englitera cu partidul dumnealor, avem de observat că această mângâiere şi această alăturare şi potrivire sunt de-a dreptul ridicole, ridicole până la a inspira milă.

Auzi dumneata hal de comparaţie!

Prinţii, lorzii, ducii, pairii, marchizii, conţii, blazonaţi toţi de pe vremile întâielor războaie contra necredincioşilor pentru cucerirea Sfântului Mormânt, ramuri a căror tulpină a fost înfiptă în pământ cu blagoslovenia lui Petre Ermitul, — ca corp politic, întemeiat pe tradiţia străveche naţională, au un corelativ în ţara românească! şi unde e acel corelativ? Unde să fie? La Clubul Mandi!

Blazoane? Sunt la club destule: rigi, dame şi fanţi. Trăsuri cu roate roşii, verzi şi galbene, livrele cu galoane late à la Don Ranudo de Colibrados, sunt asemenea.

Partidele conservatoare în statele vechi reprezintă agregaţiuni de interese sociale, economice şi politice, adunate în jurul unui sâmbure puternic, aristocraţia, vestigiu al vechii nobilimi feudale. Ele au o programă hotărâtă, clară şi cunoscută, care se rezumă foarte uşor în câteva cuvinte: apărarea tradiţiilor vechi contra curentelor moderne democratice, la nevoie chiar concilierea acelor tradiţii cu aceste curente. Astfel, conservatorii Franţei au între alte puncte în programa lor, apărarea tradiţiei de indisolubilitate a familiei, pe care curentul modern a dărâmat-o, apărarea bisericii catolice contra curentului provocat de ştiinţele pozitive moderne, în orice caz concilierea ei cu acest curent, bazată pe îngăduirea reciprocă şi posibilă între sentimentul religios şi convingerea ştiinţifică.

La noi însă? Vestigii feudale? Aristocraţie? Tradiţii bătrâne? Când? De unde? Cum?

Nu cumva archontologia grecească ar fi tulpina unei aristocraţii feudale româneşti? Nu cumva avocaţii ieşiţi de ieri de alaltăieri, copii de obscure familii din popor, chemate la viaţa publică, dintr-o complectă nulitate politică de drept, prin mişcarea de la 1848, au luat la serios că sunt nobili de viţă pentru că, având noroc la daraveri, le-a dat mâna să-şi vopsească frumos o trăsură şi să-i lipească la spate un blazon de operetă?

Lordul Salisbury şi nu ştiu care boieraş din mamă româncă şi tată grec, fost arendaş mânăstiresc pe vremuri, tot una sunt. Ducele d'Aumale ori mai ştim noi care prinţ, cusut numai în scuturi şi floroane medievale, şi domnul cutare de la noi, fecior de preot pravoslavnic, românaş cinstit, cu barba lui, cu anteriul lui, cu potcapul lui, cu căldăruşa lui regulat la zi întâi, om din popor get-beget — tot o apă: conservator prinţul ori ducele, conservator şi băiatul lui taica părintele.

Apără lordul, prinţul, tradiţiile, combate pe liberali şi-i biruie: e neapărată consecinţa să le vie apa la moară şi conservatorilor de la noi; că şi ei luptă contra spiritului modern, contra ideilor subversive ale ştiinţei prea înaintate, contra curentului democratic, spre apărarea tradiţiilor străvechi.

Tradiţii străvechi de clasă în societatea actuală română! Apoi de! Poate cineva vorbi serios cu Don Ranudo de Colibrados!

Voinţa naţională, II, nr. 359, 4 octombrie 1885

TE-AR MAI PUTEA INTERESA