Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

O lichea

Leki, sau lichea, însemnează pe turceşte pată; cu deosebire, pată de care nu te poţi scăpa, pată neştearsă. În limba românească, cuvântul a trecut în accepţie figurată: lichea va să zică o secătură care, dacă ţi-a căzut în spinare, se ţine de tine mai rău ca scaiul, şi de care nu te mai poţi scăpa decât prin mijloace violente. Să-i dai cu piciorul de sute de ori, să-l batjocoreşti, să-l scuipi, şi încă n-ai să scapi de gudurăturile lui greţoase, până nu te-i hotărî să-i dai brânci într-un canal, ca să te cotoroseşti de el. Să mă ferească Dumnezeu a întrebuinţa cuvântul acesta în accepţia alterată pe care o are în limba noastră; îl voi întrebuinţa numai şi numai în înţelesul propriu pe care-l are în limba originară.

Care va să zică, să nu mai încapă vorbă: lichea însemnează pată, peste putinţă de scos. În acest sens propriu zic dar: teribilă lichea e d-l Sturdza!...

În toamna anului 1895, după ce se lipise de tricolorul român ce fâlfâia în capul haidamacilor, pe stradă, în chestia naţională; după ce mânjise chiar simbolul adâncii dureri şi al înaltului respect ce trebuie să ni-l inspire moartea, lipindu-se pe steagurile negre de la Clubul colectiviştilor, când cu sfârşitul nenorocitului zbir electoral Meschiu — deodată, licheaua apare pe pagina întâi a Monitorului, ca prezident al Consiliului.

Să nu uit a spune că licheaua, cu o zi înainte, după ce depune la palat jurământul, zice suveranului:

„Sire, plec de aci tocmai la Mitropolie. Nu vreau să pun mâna pe afacerea publică până să nu cer iertare mitropolitului Ghenadie că l-am mânjit odinioară. Mă duc să-l rog să-mi dea binecuvântarea lui arhipăstorească spre a mă insufla de la duhul sfânt, ca să pot duce cu tărie înalta sarcină ce Maiestatea-Voastră mi-a încredinţat!...”.

S-a pus în birjă şi a mers în goana cailor la Mitropolie... Acolo a suit scările în genunchi, şi încet-încet, strâmbându-se şi miorlăindu-se, a apucat pe bietul Ghenadie, care se retrăgea de frică şi de scârbă de-a-ndărătelea, şi i-a sărutat pulpana anteriului. S-a lipit licheaua de anteriu aşa de bine că n-a mai putut s-o spele nici afurisenia, până când n-a venit Lascăr Catargiu şi i-a zis lui Ghenadie:

„Înalt-preasfinte părinte, ascultă-mă pe mine: ce mai încoace şi încolo? De licheaua asta nu te mai speli, fără să faci o mare jertfa... Ia anteriul de mitropolit şi aruncă-l departe cu lichea cu tot!”.

Şi numai aşa s-a putut scăpa Ghenadie de lichea, aruncând-o în obrazul Colectivităţii. Dar, cât e Colectivitatea de neobişnuită cu lucru curat, a avut şi ea un moment de dezgust: a luat şi ea mantaua cu licheaua şi a aruncat-o la negre, în coşul cu rufele murdare; şi, fiindcă rufele murdare trebuiesc spălate în familie, cu mai multă sau mai puţină discreţie, a fost chemat din familia colectivistă d-l Aurelian, mare cultivator de spanac, sămânţă de la '48, şi însărcinat să spele murdăria. Celebrul agronom a frecat-o băbeşte cu rădăcină de ciulini multă vreme, a frecat-o şi iar a frecat-o fără succes, până când a dat în genunchi de oboseală.

L-a biruit licheaua!

În faţa colectivităţii, umilită de această neizbândă, şi în ochii ţării întregi, minunată de nedibăcia bătrânei spălătorese, licheaua a reapărut la tribuna prezidenţiei Senatului. Această apariţie necurată a demoralizat atâta pe biata babă, ale cărei puteri erau covârşite, încât a trebuit, cu lacrimile în ochi, să-şi depuie mandatul şi să prezinte demisia Cabinetului.

Atunci, licheaua s-a gândit să se arunce iar sus de tot, şi după multe lipituri, a apărut în fine iarăşi pe fruntea — destul de nespălată şi fără asta — a Colectivităţii. Şi regele, fiindcă era grăbit să plece pentru o cură de odihnă, s-a mărginit să dea din umeri, zicând: „Fie!”. Dar licheaua, nemulţumită cu atât, a început să se miorlăiască:

„Sire, ia-mă şi pe mine pe pulpana Maiestăţii-Tale în străinătate; măcar până la Viena...”.

Regele a răspuns:

„Asta nu! Asta nu trebuie. Mantaua şi licheaua să rămâie acasă. Vreau să călătoresc şi să mă odihnesc fără jenă; mă voi gândi la întoarcere ce e de făcut”.

... Ce e de făcut? Nu e de făcut nimica altceva când ţi se lipeşte licheaua de pulpană, decât să iei foarfecele, să tai bucăţica mânjită şi să o arunci în foc: nu s-a născocit până acum săpunul care să poată curăţa pe cineva de aşa lichea...

Rămâne bine înţeles — o spui încă o dată — că întrebuinţez cuvântul de lichea în sensul propriu pe care-l are pe turceşte. Nicidecum nu mi-ar trece prin cap să-l întrebuinţez în concepţia figurată din româneşte. Cum aş îndrăzni eu să spun că d-l Sturdza e o fiinţă de care nu te mai poţi scutura, dacă ţi-a căzut în spinare, o secătură care se ţine de oameni mai rău ca scaiul, şi de care nu se mai poate scăpa lumea decât prin mijloace violente? Cum aş îndrăzni să zic că, până nu t-ei hotărî să-i dai brânci într-un canal, n-ai să te poţi cotorosi de el?

Aş putea eu îndrăzni să zic aşa ceva?

Mâine, poimâine oi mai prezenta o carte la vreun premiu academic pentru produceri literare: licheaua ar fi capabilă să se aşeze pe cartea mea şi să latre că premiul literar se cuvine mai potrivit unui manual de geologie franţuzesc de la '48, tradus în româneşte de d-l G. Ştefănescu, cum poate dumnealui traduce.

Aş fi nebun să-i zic lui d-l Sturdza lichea la figurat. La propriu însă, i-o zic fără teamă: îl ştiu că e om fără pasiuni şi mare iubitor de adevăr; a dovadă strălucită despre aceasta e că, atunci când trece, prin temperament, marginile permise, o drege numaidecât prin judecată, cerând scuze.

Teribilă lichea!...

Epoca, III, 426, 13 aprilie 1897

TE-AR MAI PUTEA INTERESA