Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Liga

Moftul român vrea şi trebuie să fie cronica vremii în care i-e dat să trăiască, sub soarele totdeauna vesel al acestei adesea mâhnite patrii. Istoricul viitor, voind să aştearnă povestirea interesantei noastre vremi, nu va trebui, credem, să nesocotească nota noastră, dacă va dori, în folosul lumii lui, să dea acordul exact al împrejurărilor lumii noastre româneşti.

— A! Dar ce-i asta? Iată că Moftul român îşi permite să ia un ton grav!

— Ei! Şi de ce nu, domnule cititor?... De ce, o dată, la o ocazie mare, Moftul român să nu-şi permită şi el un ton grav, când atâţia confraţi gravi, foarte adesea în cele mai mărunte ocazii, îşi aleg de preferinţă tonul caraghios?

Da... Luăm tonul grav, fireşte, fiindcă voim să vorbim de un lucru sacru, la care trebuie să se-nchine orice român — de „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”.

Ştim că s-au găsit pe ici, pe colo pesimişti şi sceptici — pădure fără uscătură nu se poate — care au zâmbit maliţios când, acum câţiva ani, naţiunea noastră, toată românimea, străfulgerată de unul şi acelaşi fior, a înfiinţat Liga... Ridicau din umeri la orice manifestaţie — şi trebuiau să ridice foarte des; pufneau înfundat în faţa acelui entuziasm grandios; de câte ori le arătai pornirea aceea generoasă a unui neam întreg, acel uragan de patriotism şi românism, îţi răspundeau ca nişte cobe: urma alege!

A! N-am să uit niciodată ce mi-a fost dat să văd!

Era în primele zile ale înfiinţării acestei sacre instituţii naţionale — o zi strălucitoare. Oraşul sclipea adornat cu flori, ramuri şi culorile noastre. Un popor întreg în veşminte de sărbătoare. Clopotele sfinte umpleau largul cu glasurile lor evlavioase. Sus, albastrul topit în lumina soarelui; jos, păduri imense de tricoloruri, fâlfâind mândre la bătaia vântului, deasupra unui vast ocean de capete omeneşti. Un popor întreg, vrăjit de atâta frumuseţe dinafară şi de atâta avânt din sufletu-i, avea deodată una şi aceeaşi halucinaţie: năluca lui Traian! Iată-l! Vine călcând rar cu mândria romană, cu fruntea-i şi privirea maiestuoasă peste capetele tuturor! Iată-l vine să cheme la triumfuri noi pe aceşti coloni ai lui, părăsiţi de-atâta vreme mizeriei seculare!... Şi poporul românesc plângea de bucurie.

Priveam şi eu, uimit ca tot poporul, magica nălucă imperială şi tremuram în faţa acelei sublime privelişti, când simţii că mă bate cineva pe umăr. Mă-ntorsei... Era una din acele cobe... Rânjind, îndrăzni să-mi propuie o prinsoare — că „în vreme relativ scurtă, Liga are să iasă un moft ca toate mofturile!”.

A! Ticălosul!

Am făcut rău, ştiu, să accept prinsoarea lui infamă; trebuia să-l dispreţuiesc, să nu stau un minut la vorbă cu un copil atât de pervers al patriei mele. Un astfel de rămăşag este, în orice caz şi din orice parte, o impietate... Dar m-am gândit că poate a mai rămas sub cenuşa sufletului lui o scânteie ascunsă: atunci când eu voi câştiga rămăşagul, voi scormoni cenuşa, şi scânteia aceea captivă, pâlpâind iar liberă, îi va re-nflăcăra credinţa.

A! am făcut rău!

Ştiţi până unde merge acum omul meu cu infamia? Nu-şi poate închipui o minte sănătoasă: pretinde pur şi simplu că, în urma congresului Ligii, a câştigat definitiv prinsoarea.

Şi se apucă a-mi argumenta:

— Bine, ticălosule — îi zic — o instituţie întemeiată pe dragostea şi jertfele unui popor mare, o instituţie menită să cultive şi să apropie din ce în ce idealul unui neam mândru, de atâtea veacuri călcat, ofensat şi umilit — poate fi profanată? Cum îndrăzneşti? O instituţie care a răspândit atâta cultură naţională în toate unghiurile locuite de ai noştri, a susţinut atâţia misionari ai sfintei idei, atâtea şcoli şi atâtea biserici, învârtind în mâinile ei sute de mii de lei, peste milion, poate — cum îndrăzneşti să susţii că a ieşit un moft ca toate mofturile, numai şi numai fiindcă la congres nu s-au adunat nici atâţia membri cât să poată face o partidă completă de popice, şi fiindcă nu se potriveşte în catastife o mizerabilă sumă de câteva mii de lei, nici măcar o sută!?

Cu cea mai greţoasă neruşinare, omul meu mi-a răspuns:

— Toate bune cum le spui d-ta; dar eu ştiu că am câştigat rămăşagul.. Nu-mi dai banii?

— Nu ţi-i dau, cobe!... Ieşi afară!

Nu mai puteam suporta prezenţa unui aşa ticălos!

Moftul român, nr. 9, 27 mai 1901

TE-AR MAI PUTEA INTERESA