Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Literatura şi artele române în a doua jumătate a secolului XIX

Încercare critică¹

PREFAŢA

Ramurile de activitate publică ale unei societăţi se pot compara cu deosebitele organe de viaţă ale unui individ. De exemplu, economia şi comerţul se pot compara cu organele de hrană, cu stomacul; armata - cu puterea musculară, cu pumnii şcl. Literatura frumoasă şi artele se pot compara cu obrazul, cu acea parte dindărătul căreia stă mecanismul superior, aparatul gândirii.

Precum un individ nu se prezintă într-o societate decât cu fruntea-nainte, iar nu cu burta sau altfel, asemenea o societate umană se prezintă în faţa lumii întregi cu organele sale intelectuale, cu gândirea sa, a cărei expresie întreagă sunt literatura frumoasă şi artele. Acestea sunt nişte puteri menite să trăiască mai departe chiar decât societatea care le-a produs, ca şi amintirea unei frumoase şi nobile figuri multă vreme după moartea persoanei.

Între toate ramurile de activitate la noi, cari s-au dezvoltat în aşa vertiginos mod de vreo două decenii încoace, fără îndoială că artele şi literatura frumoasă ţin locul întâi. Comerţul nostru a avut să treacă prin multe crize, ca şi agricultura şi industriile ei derivate; armata, deşi în continuu progres, tot lasă încă de dorit în privinţa moravurilor disciplinare; şcoala merge binişor; ştiinţa se ţine sus. Literatura şi artele se poate cu siguranţă spune că strălucesc în mod cu totul deosebit.

Avem o bogată şi complexă literatură; avem o mişcare artistică extraordinar de activă.

La ce se datoreşte acest îmbucurător fenomen social? Desigur talentelor noastre, gustului societăţii şi naţiunii noastre, susţinut şi dezvoltat prin o cultură sistematică.

Plugarul, după ce şi-a cules recolta datorită binecuvântatei ţarine şi sudorilor lui, stă să facă socoteală, să-şi cântărească banul şi să-şi dea seama pe îndelete de câştig.

Tot aşa după ani de produceri intelectuale, de literatură, de artă, o societate trebuie să se uite cu sarisfacţie înapoi şi să caute a-şi da seama de bogăţiile îngrămădite — e un fel de catagrafie, care trebuie făcută neapărat din când în când.

Aci vine rolul criticului şi istoricului.

Noi credem că a venit vremea să facem această catagrafie. Sfârşitul veacului se apropie; trebuie numaidecât să avem o raţională istorie critică asupra vastei mişcări literare şi artistice în România în ultima jumătate a acestui veac.

Fără îndoială că nu avem pretenţia să facem o operă completă şi desăvârşită. Voim să facem mai mult un manual, care să prezinte pe scurt mişcarea noastră intelectuală în liniamentele ei generale.

Credem că ne vom fi îndeplinit o datorie patriorică publicând în câteva capitole încercarea noastră critico-istorică: Literatura şi artele române în a doua jumătate a sutei XIX, în trei capitole.

Fiindcă ilustraţiunile noastre literare sunt în genere modeste, vom trece cu multă discreţie asupra numelor de persoane şi ne vom mărgini a expune şi judeca dintr-o dată complexul general. Despre critice şi analize parţiale ale unei anume opere, desigur nu poate fi vorba.

Planul lucrării va fi acesta:

I. Poezia, romanul, novela, drama şi critica literară;

II. Pictura, sculptura si arhitectura;

III. Muzica si teatrul.

Apoi, se înţelege, Concluzie.

INTRODUCŢIE

Înainte de a intra în materie, cerem voie cititorilor pentru câteva mici lămuriri introductive.

Mai întâi două întrebări:

Nu e aşa că decât să ai o mie de cititori mediocri e mai bine să ai o mie şi unu de scriitori buni?

Nu e aşa că decât o sută de amatori e mai bine să ai două sute de artişti şi tot atâţia critici?

Ei bine! la noi, din norocire, aşa este; nu avem pe acei cititori, dar îi avem pe aceşti scriitori; n-avem amatorii, dar avem artiştii; avem criticii!

Românul este născut poet, s-a fost zis odinioară.

Odinioară! e mult de atunci!

De atunci şi până astăzi a trecut vreme; un an a fost roditor cât un veac pentru avântul cu care acest popor s-a aruncat ca o Andromedă dezlănţuită, la coapsa fugosului Pegaz, pe calea fără de capăt cunoscut a progresului! Societatea noastră a progresat! Astăzi românul este născut poet şi critic, câteodată şi biciclist. El mânuieşte cu aceeaşi dexteritate versul şi proza; el înţelege cu o egală siguranţă, niciodată dezminţită, toate ramurile de artă - tot ce e mare, bun, adevarat şi frumos!

Frumosul! a! frumosul! Frumosul nu e decât marele, bunul şi adevărul în mişcare, precum zicea favoritul elev al vicrimei demagogiei şi tiraniei ateniene, moştenitorul intelectual al sublimului băutor de cucută, divinul Platone.

Care român nu a publicat ceva?

Cine n-a criticat tot?

Cine e acela dintre noi — mare, mic, tânăr, bătrân, bărbat, femeie, de ambe sexe — care, fără să aibă nici o daraveră cu preoţii Temidei legate la ochi, n-a admirat totuşi acel mirific monument de pe splaiul râului „cu apă dulce, cine bea nu se mai duce", pe care îl numim Palatul Paşilor Pierduţi, fericiţi când nu ne pierdem acolo decât paşii?

Cine e acela care nu aşteaptă cu nerăbdare atât marea frescă a Ateneului Român, cât şi marele Palat al Domeniilor de pe bulevard, cu capricioasele şi fantasticele sale învelitori prismo-piramidale, între cari două mici cupole în unghiurile interioare ale aripelor arată clar trecătorilor uzul intim căruia sunt destinate încăperile de sub ele?

Cine n-a plâns la dărâmarea monumentalului Turn al Colţei, operă titanică a soldaţilor învinsului de la Pultawa, zvăpăiatul erou nordic, victimă a unui glonţ până acuma rămas anonim, Charles Douze, cum zice patriarhul de la Ferney, cum zice marele şi nemuritorul Voltaire? Şi cine n-ar fi în stare să strige: sacrilej! de trei ori sacrilej! când ar cuteza cineva să se atingă de bisericuţa Stavropoleos, modest ascunsă la spatele giganticului Palat al Telegrafelor, Telefoanelor şi Poştelor — şi acela o minune! — de acea mică bisericuţă, acea perlă fină de artă bizantină, acel exemplar unic de o puritate de stil impecabilă, care înlocuieşte maiestatea greoaie a catedralei gotice de sub cerul plumburiu al Nordului prin o graţie particulară a operilor ivite, écloses, sub cerul totdeauna limpede, cald şi albastru ca peruzeaua din inelul unui strălucit Harun-al-Raşid, - acest monument, în fine, care are, pe lângă farmecul frumuseţii artistice, darul sfânt de a ne inspira o adâncă simţire sufletească nouă, strânepoţilor pietoşi, la amintirea duioasă a vitejiilor şi iubirii de moşie, de neam şi de credinţă ale întru fericire repauzaţilor noştri voivozi?... Cine?

Cine oare, amice Gion? Cine, bunul meu amic? Cine? Mizericordie divină!!

Ar fi pe atât de bizar pe cât de straniu să fie acela un români... Nu! Să depărtăm aceste gânduri pesimistci să nu ne lăsăm a fi atinşi de neagra boală a veacului! Pesimismul este lipsa de voinţă, lipsa de vlagă, lipsa de avânt, lipsa de curaj, lipsa de bărbăţie, lipsa de energie, lipsa de speranţe, lipsa de viitor!

Nu! să avem avânt! Da! să avem curaj! Să avem mai ales speranţa că putem răspunde hotărât la întrebările de mai sus — întrebări de la cari atârnă viitorui nostru intelectual, cultural, naţional, - astfel: acela nu este, nu poate fi un român, nu este, nu poate fi decât un străin!!

Cititorul, sperâm, trebuie să fi luat seama, după şirurile de mai sus că, în vastul studiu de faţă, pe care totuşi ne propunem a-l dezvolta, într-un mod succint, noi urmăm metoda savantului nostru critic istoric d. Gion — aşa de tânăr şi deja indicat a lua în Academia Română locul rămas vacant prin demisiunea irevocabilă a multregretatului Odobescu.

Care va să zică, ne-am înţeles: materialul este al naţiunii, metoda este a lui Gion, redacţiunea numai este a noastră; iată ce ne rămâne.

Să începem dar; spaţiul strâmt de care dispunem nu ne permite a ne prea lungi la prisoase de stil.

Capitolul I

POEZIA - ROMANUL - NOVELA - DRAMA - CRITICA LITERARĂ

Poezia română în jumătatea a doua a sutei XIX, sută fără soţ - impari musae numero gaudent!... şi ele erau fără soţ, nouă! — ni se prezintă în toată maturitatea ei complexă ca un tapet multicolor, bizar, — dacă n-ar fi raţional, — straniu - dacă n-ar fi logic, — în care milioane de fire de toate culorile, tonurile şi nuanţele posibile şi imposibile, imaginate şi imaginabile (de la un pembe cât mai spălăcit până la conabiul cel mai posomorât), ca sub mâinile fermecate ale unei ţesătoare din basme, se întreţes, se împleticesc, se încârligă în zigzaguri fantastice, însă conduse de o strictă sistemă, vagabonde, însă cu un ţel bine şi precis determinat - cântând amorul, avânturile generoase, durerile şi suferinţele, speranţele şi idealurile unui neam întreg de martiri şi de eroi; cântând, mai presus de toate, Patria şi Poporul, deşi şovăind uneori, pe cărările abrupte ale Parnasului, către precipiţiul de trei ori mortal al pesimismului; întrebuinţând pentru scopul ei frumos şi mare, cu aceeaşi dezinvoltură, de la genul cel mai badin până la grava odă, până la balada istorică şi epopeea eroică, toate acestea apucate cu o egală putere, cu un egal avânt, cu o egală inspiraţie de către poetul român, care nu putea, ca român, să fie altfel; căci şoimii, cari, sub bolta azurie, cu mult dasupra piscurilor stâncoase ale Carpaţilor străvechi, se învârtesc în spirale gigantice, ascendente — sic itur ad astra!- pătrund cu privirile lor până în zare departe, către miazăzi, unde, ca un brâu de argint, sclipitor sub razele soarelui, serpuieşte anticul Istru, o veche cunoştinţă a persanului Darius, sau Dariavus, cum vor savanţii moderni, în tot cazul fiul lui Histaspe, — pater... certus de astă dată; apoi, către miazănoapte şi apus, zăresc munţii Apuseni cei bogaţi în aur, vâd ţinuturile Mureşului, comori de brazi şi de feciori ca brazii, — în zadar torturaţi să pronunţe barbarul teremtete! în loc de sublimul „înalţă-ţi lata frunte" - văd încântătoarele şi smălţatele ţări ale Bârsii şi Oltului, Amlaşului şi Făgăraşului, şi Banatul, grânar al unei împărăţii, şi prin urmare tot aşa, poetul, din înălţimile la cari-l aruncă inspiraţia şi imaginaţia, îmbrăţişează cu privirea si munţii, si codrii, şi dealurile, şi colinele, şi văile, şi vasta ţarină sudică, şi grandiosul parc nordic al neamului român, apucând cu un ochi Tisa, cu altul Dunărea, cu altul Nistrul şi cu altul Marea, şi cântând un imn solemn, secular, titanic: contopirea lor — idealul lui.

Aceasta este poezia română în jumătatea a doua a secolului XIX; aceasta a fost activitatea poeţilor noştri, începând cu dulcele Paris Momuleanu şi terminând cu pleiada din zilele noastre.

Să-i iubim pe poeţii noştri, să-i venerăm! — ei sunt sacerdoţii cultului naţional!

Acum, dacă de la poezie trecem la roman şi la novelă, trebuie dintru început să căutăm a preciza bine raporturile dintre ele: romanul este pe lângă novelă ca un stejar uriaş pe lângă o răsură altoită; sau, mai bine, novela este pe lângă roman ca o camee pe lângă o statuie.

Romanul? Dar romanul e viaţa, nu a unui individ, ci a unei societăţi întregi, cu tot cortegiul ei de necazuri, de porniri, de devotamente, de meschinării, de dragoste, ură, răutate, bunătate, invidie, admiraţie, de josnic, de sublim, de brutal, de eteric, de egoist, de altruist, în fine, toate variaţiile de cari sufletul omului, în virtuozitatea lui cunoscută, este capabil.

Îl avem romanul, şi îl avem cu succes, ne putem mândri că posedăm astăzi în limba noastră această epopee modernă, oglinda fidelă a societăţii!

Dar drama ce e? Este romanul în acţiune.

O avem!

Şi aceea ce zicem despre roman şi dramă o putem spune despre novelă şi comedie, despre aceste mici firimituri, aceste zaharicale, precum spuneau acei fins gourmets, acei pricepuţi tabietlii, răposaţii bunii boieri, părinţii bonjuriştilor de la 48, zaharicale a căror savoare concentrată înlocuieşte cu succes cantitatea nutritivă.

Paralel cu genurile literare, s-a dezvoltat fireşte şi critica literară, şi, graţie ei, în a doua jumătate a secolului XIX, suntem stabiliţi asupra unor adevăruri, de acum indiscutabile, şi anume: că arta e impersonală cu cât artistul e mai personal, pentru că din personalitatea lui rezultă impersonalitatea ei, că tezismul şi tendenţionizmul sunt două şcoale deosebite, şi astfel poţi trata o teză cu tendenţă, însă, ca artist, care nu eşti o persoană, ci o rezultantă a mediului social, nu ţi-e permis a avea tendenţa de a trata o teză; în fine, că ultimul cuvânt al artei nu poate fi decât ori cauzalitatea sintetică, ori palpitarea la suferinţele lumii actuale şi la năzuinţele unei lumi viitoare, în care „răi n-or să se mai nască şi proşti n-or să mai fie!"

Capitolul II

PICTURA - SCULPTURA - ARHITECTURA

Sunt aşa de strâns legate aceste trei surori, încât pare că nu ni le putem închipui decât pe toate trei odată, precum nu ne putem închipui pe cele trei Graţii, pe Aglae, Talia si Eufrosina, rupându-şi hora lor clasică, al cărei ritm legănat l-a fixat atât de bine nemuritorul Tiziano în celebra-i capodoperă din galeria Borghese, precum nu ne putem închipui pe Clotho, pe Lachesis şi pe Atropos, aceste alte trei Graţii de un soi cu totul macabru, les soeurs filandieres, surorile torcătoare, cum zice naivul La Fontaine în limbajul lui îndrăzneţ.

Fost-aţi, domnilor şi doamnelor, la Ateneul Român? Vizitat-aţi salonul nostru? expoziţia artiştilor în viaţă? Aţi văzut?

De la nudul pur clasic, cu magistralele lui pretenţiuni academice, cu amplitudinile sale impecabile, în cari ştiinţa profundă rivalizează cu cea mai înaltă rafinare de execuţie artistică — vedeţi această carne vie, care palpită, sub a cărei epidermă străvezie curge în răţeaua fină a vaselor capilare un sânge viu şi cald, şi care tremură înfiorată sub privirea ochilor amatori! — şi până la această grămăjuie de cireşi, clasicele noastre drăganele pietroase de Piteşti, rumene pe o parte, aurii pe alta, cari ar concura strălucitor cu faimoasele Montmorency, artistic aruncate pe o strachină smălţuită cu desenuri cari ne reamintesc motivele decorative celtice, — natura moartă, care totuşi sub penelul artistului trăieşte, — tot, tot, apoi, de la colosul de gips care ne arată capul tăiat al lui Decebal şi până la figurina de pământ copt a graţioasei Doamne X... şi de la planul proiect al gării de la Obor şi până la schiţa unei vile la Buşteni, pe superba vale a Prahovei, — tot, tot ne dă dreptul să zicem: jumătatea din urmă a veacului a fost roditoare! curaj şi înainte!

Capitolul III

MUZICA – TEATRUL

Să mă ierte Euterpe, Talia şi Melpomene dacă, fără să încetez o clipă măcar a profesa tot cultul datorit anticilor lor sacerdoţi - începând cu Orfeu, duiosul amant, care adoarme, cu divinele lui cântări, straja cu patru picioare şi trei capete, spre a putea răpi din Tartar pe blonda Euridice, şi terminând cu Thespis, care fut le premier qui, barbouillé de lie, promena par les bourgs (de la Grece, bien entendu) cette antiqne folie — am o adoraţie pasională pentru lira, coturnul şi masca romane din a doua jumătate a secolului al XIX[-lea ] , pentru aceste bogate şi exuberante legiuni de talente, pe cari le-aruncă, an cu an, ca două izvoare fecunde şi generoase, conservatoriile noastre deja bătrâne din cele două capitale ale tânărului regat!

Un cuvânt încă, şi am terminat.

După ce am trecut în revistă à vol d'oiseau principalele faze ale mişcării noastre intelectuale, de la marea şi sângeroasa revoluţie din 48, când o mână de bravi tulumbagii a ţinut piept unei întregi armate otomane în Dealul Spirii — demni urmaşi ai vitejilor plăieşi cari au ţinut în loc pe mândrul Sobieski — şi până în ajunul sfârşitului acestui veac, care a avut onoarea să ne dea un Edison, un Pasteur şi un Roentgen, voi recomanda cu dinadinsul tinerimii o atentă citire a concluziunii mele.

CONCLUZIE ŞI ENTUZIASM

Iată, tinere cititor, ce s-a făcut până acuma la noi; urmează şi tu pe frumoasa cale ce înaintaşii tăi ţi-au deschis. Şi, dacă te simţi a avea destul foc sacru la amintirea acestor bravi înaintaşi, iată cum se cam face o istorie critică a literaturii si artelor.

Ai entuziasm? o faci; n-ai entuziasm? n-ai nimic, nu faci nimic, nu poţi nimic!

1896

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA