Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Lună de miere

Pe-nserate, după o zi foarte calduroasă, aştept într-o staţie mică de pe linia Braşov—Cluj, trenul accelerat care merge spre Pesta... N-aştept mult... Trenul soseşte... Repede-mi iau sacul de drum şi mă duc la cel mai apropiat vagon de clasa a doua; n-am vreme s-aleg: trenul pleacă-ndată.

M-am suit, a fluierat, porneşte.

E foarte cald în vagon şi lume multă mai ales în coridor, unde se-vorbeşte tare în mai multe limbi, şi miroase strajnic a funingine de lignit amestecat cu trabuco popular. Intru într-un compartiment, unde văd loc gol; îmi pun sacul în plasa de sus şi m-aşez într-un colţ lângă uşă.

În compartimentul meu, sunt deocamdată numai două persoane, alături pe bancheta din potrivă, în colţul opus, de lângă fereastra vagonului. Deşi lampa îmbrobodită aruncă o lumină foarte slabă şi nu pot distinge figurile, înţeleg după siluete că e o pereche tânără, un domn şi o damă, cari şoptesc foarte încet; cât de încet însă, şi cu toată uruitura ritmată a roatelor, cari sfârâie acum cu o viteză onorabilă, tot prind din şoaptele tinerei perechi câteva cuvinte:

— Dracul l-a mai adus şi p-ăsta! zice dama.

— Taci! zice domnul; să n-auză! poate-i român...

„A! aşa ţi-e vorba? zic eu în gândul meu; bine!"

Gândind astfel, mă-nchei până jos la waterproof, îmi apăs şapca pe ochi şi mă rezem cu ochii mijiţi, ca şi cum m-aş aşeza pe somn. Dar n-apuc să isprăvesc mişcarea şi aud lângă mine, la uşa compartimentului, tuşind cineva tare şi scurt de trei ori, aşa că fără voie mă ridic şi mă uit ca la un semnal ce mi s-ar da după-nvoială. O doamnă în vârstă — o văz bine la lumina lămpii din coridorul vagonului; ea a tuşit. E un fel de mahalagioaică... N-o cunosc... Mă reaşez la loc, şi, întorcând privirea înăuntrul compartimentului, văz că domnul a trecut lângă uşă în capătul cestălalt al banchetei, drept în faţa mea.

Închiz un moment ochii.

— Pardon! auz un glas de femeie...

Şi simţ că mă-nghioldeşte cineva împingându-mi genuchii. Mi-i retrag cât pot şi deschid ochii.

Cocoana care a tuşit adineaori ajută pe un domn destul de burtos să treacă din coridor în compartiment. Domnul intră cu pasul nu prea sigur şi, ţinut de cocoana de-aproape, merge, clătinat de mişcarea trenului, să se aşeze greoi în capătul celălalt al banchetei mele lângă fereastră, faţă-n faţă cu doamna cea tânără, care pare c-a adormit.

— Cocoană Sofiţo — zice domnul cam gâfâind — dă-ntr-o parte perdeluţa de la lampă, mi-am pierdut perniţa...

Cocoana care a tuşit se urcă pe banchetă şi face lumină.

Acum pot vedea bine pe tovaroşii mei de călătorie.

Doamna cea tânără, care stă cu capul pe rezemătoarea banchetei, cu ochii-nchişi, este o strălucitoare frumuseţe blondă, de vreo douăzeci şi doi-şi trei de ani. Domnul cel tânăr care-mi stă în faţă, în aceeaşi poză ca şi doamna, însă invers, ca un pendant arhitectonic, este un bărbat oacheş de vreo treizeci de ani, voinic şi frumos, totuşi cu o expresie foarte blândă. Domnul cel gros — care acuma şi-a găsit perniţa şi s-a culcat, ghemuit pe jumătatea banchetei, cu faţa la perete cum s-ar zice, adică cu spatele spre bancheta din faţă — este un om nu tocma bătrân, între cinzeci şi şaizeci de ani; pare că e foarte obosit de drum; poate chiar să sufere de ceva, judecând după îngrijirea cu care-l conduce cocoana. Aceasta a patra tovarăşe a mea de compartiment este o femeie uscăţivă de vreo patruzeci şi ceva de ani; trebuie să fi fost tare frumuşică pe vremea ei; un tip picant, şi nişte ochi scânteietori plini de vioiciune şi de viclenie.

Îndată ce şi-a culcat pe domnul cel gros, cocoana se urcă pe banchetă şi dă la loc perdeluţa peste lampă.

În toată vremea asta, eu mă fac că dormitez trăgând cu ochiul pe sub cozorocul şepcii.

— Mamiţo! întreabă încetişor doamna cea tânără, ridicând capul de pe rezemătoare; ce face Mişu? doarme?

— Ei! aş! răspunde şi mai încet domnul cel din faţa mea.

— Atunci, de ce nu vii la loc? şopteşte doamna.

— Mai stăi un minut, soro — zice cocoana — că nu mori! Uite e şi omul ăsta străin.

— Fir-ar al dracului! Dracul l-a mai adus si p-ăsta!

— Taci, soro! dacă aude şi-nţelege româneşte!

Şi zicând acestea, cocoana vine de s-aşează brusc lângă mine şi mă-mpinge. Eu sar ca din somn, şi cocoana:

— Pardon! v-am făcut deranj... Dv. ştiţi româneşte...

— Nem tudom! zic eu...

— Dv. ungur?

— Ighen ...

— Şi nu-nţelegeţi de loc... de loc?...

— Nem tudom!

— Bată-te Dumnezeu de boanghen! zice tânăra.

Pe urmă cu humor:

— Mişule! Mişule! ci, haide odată!

În acelaşi moment domnul care doarme începe să sforăie. Domnul cel tânăr se scoală din faţa mea şi trece iar la locul unde l-am găsit întâi, lângă doamna cea tânără. Cocoana se scoală de lângă mine şi-mi trece în faţă în locul tânărului.

— Culcă-te şi dumneata, mamiţo; e târziu! zice tânăra.

În adevăr, e cam târziu; toată lumea s-a retras din coridorul vagonului în compartimente, şi, din norocire, toată lumea a avut locuri; la noi n-a mai venit nimeni.

Cocoana se culcă pe jumătatea de banchetă din faţă-mi; eu mă culc pe jumătatea mea de banchetă în sens invers cu domnul care sforăie cu putere.

Am închis ochii, sincer; tot nu-i destulă lumină: cu ochii-nchişi, o să aud mai bine...

— Ah! suspină doamna, ah! Mişule, încă o zi! încă douăzeci şi patru de ceasuri! mâne seară, suntem singuri!...

Şi... se sărută... Aud bine... Se sărută: o dată lung, apoi, de mai multe ori pe rând, scurt şi des şi tare...

— Aţi-nnebunit de tot! mormăie cocoana.

— Ci, dormi odată, mamiţo!

— Nu e vorba de mine; mai e şi om străin...

Eu horcăi.

— Dă-l dracului de boanghen! nu-l auzi cum mână porcii?... Mişule! dragă Mişule!

Şi iar sărutările... Apoi, din adâncul sufletului:

— Off!... Mişule!... Mamiţo!... mamiţo!...

— Ei! ce e, soro? ce mai pofteşti?

— Tot nu dormi?

— Mi-e cald! nu pot să dorm...

— Atunci, du-te puţin p-afară.

Cocoana se scoală şi trece-n coridor...

Şi mie mi-e grozav de cald; mă fac că mă-nvârtesc în loc... Un sărutat prelung amuţeşte... Mă ridic de pe banchetă şi, fără să mă uit în partea opusă, ies după cucoana în coridor.

Cocoana vrea să-şi răsucească o ţigaretă de tutun; eu scot tabacherea mea şi-i ofer galant ţigarete cu carbon.

— Mersi.

— Keirem ... zic eu, şi-i dau foc.

— Care va să zică nu ştiţi de loc, de loc româneşte?

— Mit? întreb eu.

— ...româneşte...

Eu dau din umeri cu vădit regret că nu o pot pricepe; totodată, îi ofer, din ploscuţa mea de drum, cognac. Cocoana primeşte bucuros, apoi:

— Bravos cognac! aşa zic şi eu... Mersi!... Trebuie să fie scump...

Eu iar dau din umeri şi-i ofer altă ţigaretă.

Sunt hotărât — deşi nu-nţeleg româneşte — să stau în compania cocoanei în coridor, până o crede dumneaei de cuviinţă să intre iar la loc în compartiment.

A trecut, nu pot să-mi dau seama bine, cât timp, şi din compartimentul nostru se aude tuşind de trei ori... Cocoana intră... Peste două-trei momente, intru şi m-aşez la loc, lungindu-mă cât mă-ncape jumătatea mea de banchetă...

...Aha! trenul nostru trece pe sub o ploaie; răpăie pe acoperişul vagonului şi plescăie pe geam.

— Mamiţo... culcă-te... şi... matale.

— Iacă... mă culc... Dar... culcaţi-vă... şi voi... fiţi cum...

...Îmi pare c-auz o muzică... Ce strălucitoare armonie!... un marş maiestos!... da!... o paradă... ce de lume!... armată... multă armată.... a! nu! e la teatru... nu! nu e armată... parcă e un stol de porumbei... iată doi... cum se sărută şi se giugiulesc... Visez?...

Dar ce e? ce bufnitură!... ce duduială! Sar în sus... Am dormit! am visat! E lumină bună de ziuă. Cum m-am speriat! am crezut ca e un accident... Când colo, ce? Doamna cea tânără, cine ştie cum, din somn, a alunecat de pe bancheta ei şi a lovit cu picioarele pe domnul cel gros, care s-a deşteptat speriat şi el. Ce e însă curios e că toţi din compartiment ne-am deşteptat; numai tânărul domn doarme... acum în colţul din faţa mea.

Eu mă culc la loc: mai am nevoie de odihnă.

E ziua mare... Domnul cel gros se ridică şi şade pe banchetă cu picioarele descălţate-n jos. Doamna tânără s-a rezemat iar cu ochii-n-chişi. Cocoana-n vârstă, alături de ea, cască.

— Coană Sofiţo — zice domnul cu glas blajin — ia vezi unde mi-e cornul...

Cocoana caută în plasă şi dă jos un cornet acustic, domnul îl ia şi-l pune cu gura cea strâmtă la ureche, apoi:

— Coană Sofiţo! cum zici dumneata să-ncep? cum mi-a spus Buiucliu? cum mi-a spus Schachmann? ori cum mi-a spus Urechiă ?

Cucoana, vorbind aproape şi tare în gara largă a cornetului:

— Cum ţi-a spus Buiucliu?

— Patru luni de zile cura lui Kneipp, acolo la loc...

— Da Schachmann?

— Maşina electrică...

— Da Urechiă?

— Hapurile alea americane... cum le zice?

Cocoana, tare şi adânc în cornet:

— Pink...

— Hehe... da...

— Eu zic să le-ncepi pe toate odată.

— Aşa zic şi eu.

— Tot ai vreme acuma: şi Miţa are să stea la Franţişbat vreo două-trei luni.

— Cât? întreabă domnul.

— Vreo două-trei luni! strigă cocoana în cornet.

— Cel puţin patru, a spus doctorul! răspunde domnul. Şi zicând acestea, dă cocoanii cornetul şi se culcă la loc cu spatele spre bancheta din faţă.

„Am înţeles!" zic eu în gândul meu. Domnul începe să sforăie.

— Mişule!... Mişule!!... Mişule!!!

— A adormit! zice cocoana.

— Bravo! zice tânăra... Da boanghenul doarme, mamiţo?

Eu horcăi.

— Nu-l auzi?

Tânăra se scoală de la locul ei şi trece lângă Mişu, în faţa mea, pe câtă vreme cocoana ia locul din faţa domnului care horcăie.

...A trecut poate un ceas... parc-a fost o clipă... M-a lovit ceva peste picioare... Deschid ochii; e lumină de soare...

Domnul horcăie mereu... Cocoana fumează veghindu-l...

În faţă-mi, perechea cea tânără doarme zâmbind: femeia cu capul cel frumos pe umărul şi pieptul voinic al omului, care o reazimă cu braţul drept pe după spate, pe când în mâna stângă îi ţine amândouă mânuşiţele.

Ne-apropiem de Pesta.

Cocoana a moţăit cât a moţăit şi a adormit şi ea... O! Argus!

Domnul care horcăie face o mişcare... vrea să se scoale... Se scoală!

Eu mă ridic desperat şi, apucând cele trei mâni din faţă, le zgudui puternic.

Tânăra pereche sare drept în picioare.

— Ptfiu! fir-ai al dracului de boanghen! Cum m-ai speriat! Dar eu, nenţelegând româneşte, i-arăt pe domnul care se-ntoarce şi deschide ochii, pe când tânărul a şi pierit în coridor.

În splendidul restaurant al gării, la Pesta, stau la o masă, luând cafea cu lapte, domnul cel în vârstă, doamna cea tânără şi mamiţa. Pe masă, alături de ceaşca domnului, stă cornetul acustic... La o masa foarte aproape e tânărul meu tovaroş de compartiment, care răspunde la numele Mişu.

Eu mă apropiu de masa unde sunt damele, salut politicos, iau cornetul, şi-l pun cu deschizătura cea mică în urechea domnului; domnul şi-l aşează cum ştie, mai bine; apropiu gura de deschizătura cea largă şi zic tare şi răspicat:

— Boierule! deşi n-am onoare să vă cunosc... vă rog să vă uitaţi încoace...

Şi-i arăt masa unde e d. Mişu. Boierul se uită încotro i-arăt; cocoanele au înlemnit.

— Boierule! adaug eu, vezi pe tânărul acesta?... îl vezi?

— Ei! da; ce?

— Te-ntreb numai, de curiozitate! Apoi, întorcându-mă cătră damele aiurite:

— Călătorie şi petrecere bună, coconiţelor! Vă sărut mânuşiţele!

...Şi boanghenul pleacă mândru că nu s-a-ndurat să-şi răzbune pe o tânără uşuratecă, turburându-i mai mult decât o clipă luna de miere.

Moftul român, 1901, 10 iunie

TE-AR MAI PUTEA INTERESA