Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Mamă...

A fost odată un împărat şi o-mpărăteasă sănătoşi şi voinici, dar tot mâhniţi, fiindcă de aproape zece ani, de când se luaseră, duceau degeaba dorul unui copil măcar.

Venind vremea să plece împăratul la război departe, cum trebuie să se-ntâmple orcărui împărat într-o poveste, după ce şi-a sărutat soţia, i-a zis:

— Măria-ta, eu acuma plec şi numa Cel-de-sus ştie când m-oi întoarce. Să te găsesc sănătoasă! Dar să ştii că la-ntoarcere trebuie să găsesc şi copil în casă; de unde nu, pâine şi sare cu mine nu mai mănânci!

Pe urmă a-ncălecat şi a plecat cu oştile.

A trecut de la astea o lună... au trecut trei... cinci... aproape nouă — suna a pace — şi nici un semn.

De grijă şi de supărare, sta biata împărăteasa în odaia ei, fără să mai vază pe nimini decât pe o bătrână credincioasă, care o crescuse pe ea de mică, de când rămăsese fară mamă; sta închisă cu bătrâna, ofta şi se jelea... Ce o să se facă ea când o da cu ochii de soţul ei?

Văzând că se prăpădeşte de atâta inimă rea, i s-a făcut bătrânei milă, şi s-a gândit cum i-ar mai risipi gândurile negre. Şi aşa, într-o zi, pe la scăpătatul soarelui, a luat-o, şi amândouă, îmbrăcate ca nişte cocoane de rând, să nu le cunoască nimini, s-au dus la plimbare într-o pădure.

Acolo umblând ele încet, duse pe gânduri, iată că găsesc o ţigăncuţă zdrenţeroasă şi lihnită, stând jos pe o buturugă în acea singurătate, cu un dănciuc aproape gol în braţe... îi dedea ţâţă; el sugea şi ea plângea.

— De ce plângi, fetico? a-ntrebat-o bătrâna.

— Cum să nu plâng, coconiţă?... M-a amăgit hoţul, şi după ce şi-a bătut joc de mine, a fugit în lume şi m-a lăsat să umblu aşa, gonită de la părinţi, cu pruncu-n braţe!... Nu mai mă ţin picioarele de nemâncată... şi pruncul nu vrea să ştie — cere... Şi n-am încai inimă să-mi fac seama singură: să-l omor şi pe el şi să mă omor şi pe mine... că dă Dumnezeu prunci cui nu-i trebuie, la o păcătoasă ca mine, şi la cine trebuie nu-i dă!

Împărăteasa a oftat adinc auzind vorbele astea atât de duioase.

— E băiat? a-ntrebat cocoana a bătrână.

— Băiat, săru' mâna!

— De câte luni?

— La noapte e de zece zile.

Bătrâna sta la gânduri o clipă şi, pe urmă, zice:

— Fetico, eşti tu cuminte?

— N-am fost pân-acuma, coconiţă, sâru' mâna; da de-acu-ncolo, să fie ea a dracului care o mai...

De prisos să ne mai lungim la povestit cu de-amănuntul toate... Destul să spunem că, peste un an de la plecare, întorcându-se împăratul biruitor de la război, a găsit acasă mare mulţumire: cocon împărătesc de trei luni în vârstă, dar crescut cât unul de un an... şi doica — o mândreţe de fată oacheşe, îmbrăcată numa-n mătăsării, ca orce doică de cocon împărătesc... şi sânul!... şi s-a bucurat foarte mult împăratul despre toate.

S-a făcut botez cu paradă mare şi s-a-nveselit norodul întreg, că, fireşte, soarta împărăţiilor este legată de a împăraţilor — şi l-au botezat Florea-voievod.

Creştea voinicelul, şi nu mai putea o lume după el, că, ce-i drept, mare minune de băiat! iar doica, la care mulţi se uitau lung, le spunea:

— Ia, nu vă mai uitaţi aşa, parcă n-aţi mai văzut copil! să nu mi-l deochiaţi!

Când a ajuns băiatul la vreo şase anişori, împăratul a-nsărcinat pe un curtean de credinţă să-l înveţe mânuirea armelor, călăria, înotatul, jocurile felurite şi cântarea din harfă şi din gură — în sfârşit toate câte trebuiesc pentru desăvârşirea unui tânăr care va să-mpărăţească.

Doica, iubind foarte pe băiat, îl însoţea mereu la ceasurile de-nvăţătură; astfel, învăţătorul, care preţuia şi el mult pe şcolarul său aşa de deştept şi cu frumoase apucături vitejeşti, văzând-o zi cu zi, a ajuns să o placă atâta, încât, a răbdat cât a răbdat, până n-a mai putut, şi a cerut-o în căsătorie; iar dânsa plăcându-l asemenea, că era om de seamă şi mândru, şi-l vedea că ţine şi el mult la băiat, bucuroasă l-a luat. Şi i-au cununat chiar împăratul cu împărăteasa, dându-le mare cinste şi daruri scumpe.

Când a intrat în biserică mireasa — gătită de nună-sa sub ochii nunului — cu flori şi beteală de aur în păru-i negru, cu chipul şi trupul, şi cu zâmbetul şi mersul acelea, păşind aşa de cuminte, nici îndrăzneaţă, dar nici sfioasă — a rămas toată lumea-ncremenită, nu altceva, că-n adevăr era o arătare.

Mai mulţumit ca oricine de această căsătorie a fost tânărul Florea-voievod; el îi iubea mult, şi pe mama-doica şi pe învăţătorul lui; avea şi de ce: şi ei îl iubeau pe el destul.

Când îl vedeau aruncându-se pe cal sălbatec prins de coamă-n fuga mare, şi când se-ntorcea cu calul, adineaori nebun, acu domolit şi plin de spumă; când îl vedeau săgetând rândunica din zbor; când îl auzeau, pe urmă, cântând din gură şi cu harfa, de te sfinţea — amândoi soţii nu mai puteau de mândrie, îl luau în braţe şi-l sărutau, şi femeia zicea:

— Mulţi feciori de-mpărat or mai fi, da ca şi ăsta al nostru, nu mai crez altul!... s-a isprăvit!

Au trăit ei aşa cu toţii, la curte, în bună pace, liniştiţi şi fericiţi, fiecare cu partea şi gândul lui, pân-a-mplinit Florea-voievod douăzeci şi doi de ani — un flăcău ca un brad.

Dar într-o zi, iată că vine de la palat curteanul, învăţătorul lui, acasă, şi zice vesel:

— Ştii tu un lucru, dragă nevastă?

— Ştiu, dacă mi-ei spune...

— S-a hotărât! îl însurăm pe Florea...

— Pe băiatul nostru?... cum asta?

— Ei! cum!... iac-aşa, cum se-nsoară toţi flăcăii.

— Cine-l însoară?

— Ei cine!... împăratul şi împărăteasa.

— Cu cine?

— Cu fata unui crai vecin.

— Asta nu se poate! auzi? coşcogea fecior de-mpărat să ia o fată de crai... Asta nu se poate!

— De ce nu?

— Fiindcă trebuie să ia fată tot de-mpărat, pe potriva lui... Nu! asta nu se poate, în ruptul capului!

— Dar bine, femeie, dacă aşa au hotărât părinţii lui?...

— Or fi hotărât ei... Dar eu?... eu unde sunt?

Şi repede s-a gătit şi-nvăpăiată s-a dus la palat să dea ochi cu împăratul şi cu-mpărăteasa, să-i întrebe: cum se poate, fără ştirea şi a ei, care l-a crescut pe băiat, să hotărască dânşii aşa de soarta lui? şi, răspicat, le-a spus că Florică al ei nu poate lua pe orcine, că lui Florică al ei trebuie pe puţin o fată de-mpărat; de unde nu, nu trebuie! că, slava domnului! tânăr e, frumos e, voinic e, fecior de-mpărat mare e! Are vreme să mai aştepte pân-o găsi una pe potriva lui.

Împăratul a zis una, împărăteasa două, doica nouă... au început să se-nteţească femeile la vorbă, şi din vorbă la-mpunsături, şi de-acolea, ceartă la toartă... împărăteasa, supărată de-atâta tevatură, ca s-o taie scurt, zice:

— În sfârşit, aşa a hotărât politica măriei-sale împăratului, aşa am hotărât eu — aşa trebuie să se facă! destulă vorbă!

— Ba, nu!

— Ba, da!

Doica, înfierbântată grozav, a ţipat o dată, ah! şi a leşinat.

Sări, toţi... O descheie la sân şi dă-i cu oţet de trandafir. Vine şi Florea:

— Mamă-doică!

Şi-ncepe să se vaite ca un copil mic şi să se bată cu pumnii-n cap:

— A răpus-o pe mama-doica!... Aoleu!... nu mai e de rană!

Împărăteasa — leşină şi ea.

Împăratul, straşnic de turburat de toate astea, strigă:

— Eu stric, că m-apuc să vorbesc politică cu nişte femei nebune!

Împărăteasa se deşteaptă şi pleacă foarte mâhnită de asemenea cuvinte.

Se deşteaptă şi doica; se uită la-mpăratul şi, lovindu-se cu pumnul peste sânul gol, începe să se bocească flăcăului:

— Nu se poate, maică! nu voi, maică, moartă tăiată! Nu te dau, Florică, decât după fată pe potriva ta! Să nu mă faci de ruşine, Florică mamă, că mă omor!

Florică o mângâie plângând şi zice:

— Nu, mamă, nu! fără voia ta nu fac nimica!

Împăratul, ţinând şi el foarte mult la doică şi auzind şi vorbele băiatului, nu s-a-ndurat să le strice hatârul, şi le-a zis:

— Dacă nu vreţi voi, bine!

S-a făcut război pentru asta; căci craiul vecin, care avusese făgăduială de căsătorie pentru fiică-sa, n-a putut suferi o astfel de nesocotire. Războiul s-a sfârşit, ca toate războaiele, cu pace. Iar peste un an, plimbându-se pe la curţile din lume, Florea-voievod, însoţit de doica şi de-nvăţătorul lui, s-a dat în dragoste — că era ochios — cu o tânără vestită de frumoasă, fata unui împărat, mai mare chiar decât tatăl lui; şi numaidecât între cele două curţi s-a pus la cale căsătoria.

Când s-a făcut nunta aceea strălucită cu mari petreceri în grădinile-mpărăteşti, toată lumea s-a-nveselit; dar mai mult ca toţi, doica.

A privit lung la mire şi mireasă, cum se plimbau prin grădină, încet, strâns alături, şoptindu-şi unul altuia cine ştie ce nimicuri tinereşti, i-a arătat soţului ei şi, strălucindu-i ochii de mulţumire, a zis:

— Aşa da, Floric-al mamei! aşa-nţeleg şi eu!... Să ia fiecare pe potriva lui!... aşa trebuie!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA