Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Meteahnă...

În general, o staţiune de aer curat este un loc mai mult sau mai puţin pitoresc, unde te plictiseşti, până la înecăciune, dacă nu ştii danţa, ca să poţi respira seara praful din salonul de bal de la Kurhaus. Însă astă-vară, fiind osândit să respir o lună aer curat, chiar dacă nu ştiu danţa, am avut norocul să petrec împreună cu un tip de om foarte ciudat, un fel de maniac, şi aş fi nedrept dacă aş zice că am petrecut prost. E adevărat că până la urmă, cu câteva zile înainte de a ne despărţi, începuse să mă cam obosească cu atâtea — cum să zic? — cu atâtea prostii; dar cele două-trei săptămâni de la-nceput, nici nu ştiui când trecură, atât mi se părea tipul de interesant.

Mai întâi era un om foarte cumsecade — ungur. Pentru un român ordinar ca mine, adică nu un extraordinar român, se găsesc şi printre unguri foarte cumsecade oameni; vreau adică să spun că un român cât de ordinar se deosibeşte în aceasta mult de ungurii imbecili — sunt mulţi de aceştia şi la unguri — care nu ar fi-n stare să admită că se pot găsi şi printre români oameni cumsecade afară de românii renegaţi din regatul maghiar, care acolo sunt consideraţi ca oamenii cei mai cumsecade.

Deşi eram cu ungurul meu totdeauna alături la toplito (aşa se zice pe ungureşte table d'hôte¹), deşi în cursul zilei ne întâlneam mereu la promonat (promenadă, pe ungureşte), şi deşi din parte-mi, comunicativ ca orce român ordinar, îi dedeam într-una ghes să-i fac cunoştinţa, nu era chip să mi-l apropiu. Instinctiv, mi-am dat seama că mi-l depărtasem: făcusem greşala să-i adresez la masă cuvântul în româneşte; el, om politicos, mi-a răspuns destul de aspru: "Nem értek kérem szépen!" (adică: nu-nţeleg, mă rog frumos).

Înţelegând ce greşală făcusem şi dorind neapărat a-i face cunoştinţa; pe de altă parte, pricepând de ce slăbiciune sufere omul meu, m-am gândit la o stratagemă, care mi-a reuşit. Într-o dimineaţă, când ne-am aşezat alături la cafea, după ce l-am salutat frumos, i-am zis pe ungureşte: "Bună dimineaţa poftesc!" Auzindu-mă, omul s-a transfigurat; de unde ieri sta posomorât cu ochii-n taler, acu deodată, radiând prieteşug din ochi, cu un zâmbet afabil, m-a întrebat în limba lui: "Dar domnul ştie ungureşte?" I-am răspuns că am ştiut puţin când eram copil, că acuma mai înţeleg ceva, dar am uitat aproape de tot să vorbesc... Pe urmă (la noroc, am încercat) am urmat să-i spun pe franţuzeşte cât îmi pare rău că, neputând trăi printre maghiari, am uitat o limbă aşa de frumoasă, care mi-aminteşte de copilărie şi-mi face atâta plăcere când o aud vorbită mai ales de societatea cultă, sau de pe amvon, sau pe teatru.

Omul meu s-a găsit că ştie franţuzeşte mai bine decât mine, şi, din momentul acela, am fost o lună nedespărţiţi. Stratagema mea a prins; ce e drept, nu era decât pe jumătate infamă: numai în privinţa regretului că n-am putut trăi printre maghiari; în privinţa limbii însă era numai puţin cam exagerată; şi cunosc mulţi români ardeleni culţi de aceeaşi părere cu mine şi care vorbesc limba maghiară frumos cum mulţi maghiari culţi ar dori s-o vorbească.

Aşadar, ne-am apropiat şi ne-am împrietenit, şi nu-mi pare rău: am putut studia de aproape fenomenul ciudat al maximului de tensiune sufletească, cum adică o apucătură bună a omului, trecând măsura, poate deveni pernicioasă, cum o virtute împinsă peste o anumită limită începe a fi o curată meteahnă.

Ungurul meu, aşa om cumsecade, şi inteligent şi cult, era în cazul acesta din urmă: întindea coarda patriotismului peste maximul de elasticitate; când vorbea inima lui de maghiar, judecata lui de om trebuia să meargă să se culce, nu mai avea de ce să mai stea de vorbă.

Câte minuni n-am auzit în patru săptămâni, pornite din inima patriotului maghiar! Le-aş mai putea ţine minte pe toate? Câteva însă vor fi de ajuns să le rezum aici pentru a da o idee cititorului de meteahna mentală a tovarăşului meu de cură la aer curat. Iată...

Mai întâi, maghiarul nu are nevoie de altă cultură decât de cultura maghiară; ceva mai mult: orice influenţă a vreunei culturi străine, mai ales europeană, este de-a dreptul păgubitoare maghiarismului; de aceea trebuiesc descurajate, condamnate, persecutate chiar (la nevoie, cu mijloace violente) toate apucăturile de contact, fie pe cale publică, fie pe cale privată, cu vreun curent de civilizaţie nemaghiară.

Limbă?... numai cea naţională maghiară!

Literatură?... numai cea naţională maghiară!

Artă?... numai cea naţională maghiară!

Ştiinţă?... tot aşa.

În fine, idee, muncă, invenţie, spirit, judecată, rachiu, vin, brânză, ardei, danţuri, costume, vite, capital, oameni, sfinţi, Dumnezeu, ş.cl., ş.cl. ... toate, tot — tot aşa!

Apoi...

Maghiarul nu se teme de nimini pe pământ; contra lumii întregi, maghiarul luptă nepăsător, sigur de victorie... fiindcă... are-ncredere în Dumnezeul străbunilor săi... căci... maghiarul în veci nu piere!

Dar... este un însă... Însă: maghiarul este, din nenorocire, mâncat de străini! de nemţi, de jidani, de slavi, de ţigani, de levantini, de germanism, de franţuzism, de pesimism, în fine de fel de fel de vrăjmăşi care pot să-l... distrugă!

Şi, se-nţelege, o dată ce va fi maghiarismul distrus, fireşte nu va mai exista, şi dacă nu va mai exista maghiarismul, atunci lumea are să stea pe loc, n-o să se mai învârtească pământul, soarele o să se stingă — cataclism universal! s-a isprăvit cu omenirea!

Până la dar însă, maghiarul meu avea aerul feroce şi tonul tunător; dar de la dar însă încolo, lua aerul dulceag şi tonul duios.

Aşa m-a făcut să-mi petrec luna de vilegiatură într-un mod foarte plăcut.

Cu câteva seri înainte de a ne despărţi, când începuse să mă cam plictisească, mi-a vorbit despre tricolorul maghiar cu un avânt într-adevăr "înălţător". Mi-a spus că el mănâncă mai bucuros, şi mai cu poftă chiar, săpun învelit într-o etichetă tricoloră maghiară decât caşcaval învelit în hârtie simplă albă.

Şi, aminteri, om foarte cumsecade... inteligent şi cult...

M-am gândit: "Doamne, un om aşa de cumsecade, aşa de inteligent şi de cult, cu aşa meteahnă... ce uşor i-ar fi unui şarlatan, prost şi incult, să-l ducă de nas şi să-şi bată joc de el!" .

Şi după ce m-am despărţit de bunul meu maghiar, mi-am zis:

"Nu! patriotismul lui e o meteahnă; nu mai e o virtute. Bine că ne-a ferit Dumnezeu pe noi, românii, de aşa meteahnă!"

Universul, 1909, 24 apr.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA