Ion Luca Caragiale

Monopol...

În vara anului 1907, aflându-mă în străinătate şi având în ţară daraveri, m-aşez în trenul Berlin-Bucureşti, cu gândul să m-abat o zi-două pe la Iaşi, unde să vizitez pe nişte vechi şi buni prieteni, familia Ronetti Roman.

A doua zi, mă cobor în gara Paşcani la 12.30 p.m. Numaidecât întreb cu respect pe un domn impiegat de mişcare foarte tânăr, care poartă o şapcă prea matură, odinioară desigur stacojie, "pe ce linie este tras trenul ce trebuie să plece peste câteva minute spre Iaşi"... Domnul impiegat îmi răspunde politicos că, "în legătura cu Berlin-Bucureşti, pleacă din Paşcani spre Iaşi numai un tren, la 4.10, cu sosirea la 6.5 p.m.".

- Dar...

- Ştiu, mă-ntrerupe ghicindu-mi gândul, este şi un tren cum vrei dumneata; dar acela nu umblă...

- Este, dar nu umblă?

- ...nu umblă decât pe zezonul băilor.

- Am înţeles, răspund eu pe jumătate domirit.

Fireşte, e prea de timpuriu, înainte de sfârşitul lui mai, să-nceapă băile... Dar nu ştiam să fie acuma şi-n Berlin pătimaşi cari vin să se caute la băile din Iaşi.

Trei ceasuri şi jumătate în Paşcani — cam prea mult!... Dar ce pitoresc!

Ce glodăraie şi colbăraie!... Ce abdomene de copii malarici! şi se joacă şi râd — cam trist, dar tot râd!... Ce grav municipalul care ţine ordinea la fântâna din piaţa gării, unde se-mbulzesc multe vite însetate!... Ce jigăraie de câni costelivi cu ochii rătăciţi şi coada-ncârligată înspre pântece, furnizori ai amicului meu doctorul Lebel!... Şi, cu tot regimul nostru protecţionist, nici o fabrică de mănuşi în tot ţinutul!... Ai de ce să ţi se rupă inima — de mila oamenilor, fireşte, după a vitelor şi a câinilor. Bine că avem o S.P.A.¹; să speram ca încet-încet, cu vremea, vom ajunge s-avem şi o S.P.O.²

4.10... Am pornit. Mergem şi înaintăm domol în sus spre Ruginoasa, şi ne apropiem de culme.

Soarele, aplecându-se către piscurile Ceahlăului, se ascunde după grămezi uriaşe de nouri, cari se tot ridică una peste alta venind dimpotrivă, pe când largile adâncături din dreapta urcuşului nostru se-nvăluiesc treptat în umbră.

Blânda melancolie a ţarinelor moldoveneşti — un cântec de neam mâhnit, din glas copilăresc, ajungând la mine limpede din de-departe vale — închipuirea marelui sinistru de acum doua luni — apropierea de Iaşi... Apoi dulci amintiri din zilele primei nesocotite tinereţi — gândiri amare din pragul cu deşarte regrete al bătrâneţii... Toate mă-mpresoară, şi care de care luptă să mă-ngenunche şi să mă copleşească... Pe lângă astea, suflarea de monstru astmatic a locomotivei şi ţăcănitul din ce în ce mai obosit al roatelor... E penibilă mişcarea în alt tempo decât al sufletului...

În sfârşit, tica-taca, încetinel, ajung cu voia lui Dumnezeu joi seara, 24 mai, în gara Iaşi, unde sunt întâmpinat nu se poate mai frăţeşte de prietenii mei.

Mă gândesc, cum sunt obosit de drum şi de atâtea impresiuni, să mă duc repede la baie; dar îndată miaduc aminte de şapca odinioară stacojie: nu s-a deschis încă "zezonul". Mă mulţumesc să mă spăl la bunele mele gazde cu apă de Vichy-Celestins; apa comună de Iaşi e mult mai gustoasă şi mai hrănitoare, dar costă mai scump şi cam irită pieliţa, mai ales vara.

E, cum spusei, la sfârşitul lui mai. Găsesc iubitul meu Iaşi în tremurul alegerilor generale... Ce febră! peste 43 de grade; aproape să se coaguleze albumina!

Fierbe lumea de grija cea mai mare ce poate — cum să zic? — poseda pe un adevărat român — aşanumita despuiare a scrutinului... Scrutinul este pentru noi modernii, adică românii moderni, un fel de zeu care s-arată în toată maiestatea lui despuiat: Apollo resplendescens³...

Ziua de vineri, 25 mai, mi-o consacru deci de dimineaţă să vizitez redacţia Opiniei (o instalaţie în adevăr europeană; chiar un telefon; cam năzuros — e încă june), unde, în calitatea mea de confrate mai în vârstă, sunt primit cu destulă consideraţie. De aci, voi să contemplu apariţia zeului — pe un potop de ploaie; să crezi că s-au rupt băierile firmamentului.

De cu noaptea a-nceput a turna, şi toarnă... Pieţele, ogrăzile, locurile virane sunt mări şi lacuri; uliţele, fluviuri şi niagare... Caii înoată; birjile plutesc; tramvaiele par nişte vaporaşe de curse intraurbane ca la Hamburg.

Mă plâng unui amic, impiegat superior, om cu carte, de furia elementului.

— Las', coane Iancule — îmi zice — ploaia aiasta-i bună după atâtea călduri dropicale!

Şi mă conving că are omul toata dreptatea... De trei ori binecuvântat, diluviu!

1) ad rem⁴: căldurile au fost, ce-i drept, foarte tari şi înainte de vreme;

2) ad locum⁵: se spală Iaşii; nu-i vorbă, Iaşii sunt un târg tare curat; dar orşicât, cineva, cât de curat să fie, tot nu strică să se şi spele din când în când; măcar dacă nu se spală singur, să se lase spălat, şi

3) ad personam⁶: servitoarea bunelor mele gazde a avut ingenioasa inspiraţie să pună la gurile zgheaburilor toate cofele şi putinile din casă... Las să se premenească umplutura de mai multe ori până curge limpede de tot, şi mă spăl bine cu apă de ploaie — excelentă pentru pieliţă.

Din adâncul sufletului zic: Domnul fie lăudat! el, care ne trimite răcoare după călduri tropicale; care ne spală câteodată cu d-a sila; care ne dă apă aşa de ieftină, mult mai ieftină decât cea de Vichy — o bagatelă.

Mă aflu, cum zisei, la Opinia înainte de amiazi. După ce, ca musafir îmi fac datoria să ţin pe tinerii confraţi vreo trei sferturi de ceas, cu palavre, încep a pricepe că le cam stau pe suflet... Eu n-am treabă; toată ziua mi-e de petrecere; pe când ei ard în toiul bucătăriei, unii cu condeiele-n mână, altul cu telefonul la ureche, celălalt cu nasul în listele electorale... în trei-patru ceasuri trebuie s-apară foaia.

— Domnilor — zic — de-acu vă las.

— Dar de ce te grăbeşti, coane Iancule?... de ce nu mai stai oleacă, olecuţă?

Olecuţă! diminutivul acesta îmi pare un categoric superlativ.

Tineri politicoşi! nu-mi ascund pălăria, nici umbrela, nu-mi fac nici o violenţă... Mă lasă să plec... E şi vremea. În faţă, la Mitropolie, sună 5 antemeridiane... La 12 fix ziua, sună în faţă la Mitropolie 5 antemeridiane; la 12 fix noaptea, 5 postmeridiane - dar foarte regulat.

Am plecat, spre marele regret al confraţilor, pe când potopul se-nteţeşte din ce în ce. Mă urc în luntrea mea cu un triton bătrân care tuşeşte straşnic şi strănută... Simptome alarmante la aşa vârstă... Se vede bine că, în atribuţiunile amicului nostru doctorul Jocu, nu intră şi inspectarea animalelor marine.

— Avanti, gondoliere! strig.

Bravul gondolier îi trage câteva tritonului cu coada lopeţii. Bălăcind contra torentului, navigăm încet-încet la deal.

Unde să merg? La Smirnov, or la Ermacov? Sunt amândoi imperfecţi; dar la primul merge colegiul I; eu merg la colegiul II, cu intelectualii. Oprim la Ermacov. Debarc. Am călcat pe pământ ferm.

Sui scăricica, intru, când... simt că-mi fuge pământul de sub picioare şi, cât p-aci, dacă nu sare cineva repede să m-apuce, dau să cad pe spate înapoi afară, în valuri. Ca fulgerul mă sageată un gând sinistru: un atac de dambla!... Sunt pierdut!... Dumnezeule! aibi milă de familia mea rămasă departe în străine locuri... Ce bucurie pe mine când cu toată supărarea gleznei din pricina alunecării, aflu, după primul moment de groază, că damblaua mea a fost numai nişte sâmburi de măsline risipiţi — pi gios!

Dugheana e plină de amici, toţi funcţionari publici şi profesiuni liberale. Aşteaptă aci de mult să se oprească potopul, şi, aşteptând, ca să le pară timpul mai scurt, iau aperitive, ţuică, mastică, pelin, mişmaş şi gustă mezeluri, salam, ghiudem, caşcaval, măsline...

Fireşte, mai cu samă cum sunt vesel că n-am avut dambla, intru şi eu în combinaţie.

...Şi aperitive, şi mezeluri, şi vorbă, şi discuţie asupra "situaţiunii dificile în care se găseşte ţara în urma tristelor evenimente, ca să zicem aşa, şi-n faţa atâtor reforme ce această situaţiune le reclamă imperios dacă ne putem pronunţa astfel", şi apoi "asupra trecutului, prezentului şi viitorului, ideilor şi programului fiecărui ales şi fiecărui candidat" — şi dezbateri, şi vorbă, şi aperitive, şi mezeluri, şi aruncăm sâmburii — pi gios!...

Dar e unu şi jumătate; m-aşteaptă la dejun. Am stat aci un ceas şi mai bine! Vezi cum trece de uşor vremea vorbind despre chestii grele!... Cu multă prudenţă, de teama unui al doilea atac, mă mişc şi vreau să-mi plătesc consumaţia. Dar amicii protestează: astăzi este rândul de plată al amicului X..., care a repurtat, ca orator la o întrunire electorală, un fenomenal succes...

Încă un rând de aperitive şi măsline, şi aruncăm sâmburii... Eu mă lipesc bine cu talpa de duşumea... şi încă un rând... cel din urmă! şi măsline, şi aruncăm...

— Socoteala! în total!

Nu-i mult! Mezeluri şi măsline, 3.15; băuturi, 17.05; total 20.20.

Amicul X..., după ce plăteşte galant, se suie în gondolă cu mine; locuieşte în drumul meu, pe un canaletto — să-l las acasă.

Pornim.

— Coane Iancule — îmi zice — 'm par' rău amu, după su'cesul meu, c-am cedat şi nu mi-am pus cand'atura!

Face iconomie de silabe, probabil fiindcă mai avem puţine momente de petrecut împreună; vrea omul cât mai scurt să-mi spună cât mai multe. Şi, cum se clatină gondola pe valuri, amicul adaogă:

— Aveam o ide' de refo'mă... Nu mai me'ge, monşăr, cu ţaranii... S' beţivl!... T'eb'e un mo'opol al... ac'... (gondola se clatină) al... ac'cololului!...

Ne-am oprit. Ne pupăm în gondolă ca doi patricieni de pe timpul ilustrului doge Francesco Morosini. Se dă jos încetinel pe trotuarul plin de apă şi intră, leoarcă de ploaie, pe portalul bătrânului său palazzaccio⁷.

— Ia sama (îi strig), pe San Giovanni, padrone mio!⁸ nobilul meu senior, să nu-ţi fi rămas vreun sâmbure de măslină pe talpă!

El se-ntoarce-n loc, smulge cu vârful degetelor o sărutare unsuroasă de pe buze şi mi-o aruncă magnific din depărtare.

Sunt opt ceasuri şi trei sferturi... Gondola aşteaptă... Îmi iau rămas bun de la graţioasa mea gazdă şi plec cu Ronetti Roman la gară.

După ce-i mulţumesc de afectuoasa primire, urc în vagon.

Amice — zic — ştii d-ta cu ce mă duc eu de la Iaşi la Bucureşti?

— ...Cu trenul.

— Da, cu trenul, fireşte; dar nu numai cu trenul, merg şi cu o idee...

— ?....

— ...O idee de reformă!

— !?...

— Trebuie de înfiinţat numaidecât un monopol al ac'cololului...

Trenul s-a pus în mişcare... M-aplec pe uşa vagonului: