Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Muzica

Conservatorul nostru de muzică şi declamaţiune, şcoala care adat atâţia iluştri artişti în aşa scurt timp, devine din ce în ce mai complet: i s-a înfiinţat, în fine, o clasă de harpă.

Harpa sau harfa, după cum spune profesorul de istoria universală a muzicii al Conservatorului, este un instrument foarte vechi, de origină africană. Cuvintul harpă sau harfă vine de la harfonistă — artistă care cântă cu harfa.

Harpa este instrumentul cel mai principal în orchestră. Afară de foarte rare excepţii, în toate bucăţile de deosebite genuri, mai ales în cele clasice, harpa nu are în tot timpul nici o pauză, absolut nici una: ea sună mereu, fără o clipă de întrerupere. E un instrument mai mult decât important, este indispensabil. Pentru aceea, harfonistele sunt atât de rare şi aşa de scump plătite. Unei orchestre pot, de exemplu, să-i lipsească vioara, viola, violoncelul, contrabasul, flautul, oboiul, clarineta, fagotul, însă nu se poate, nu trebuie să-i lipsească harpa.

De aceea publicul a şi constatat că până acum nu avem o orchestră: vioara primă — fals, armonia — cu un sfert de ton mai jos decât quartetul, intrări mancate, pauze sonore, cadenţe răsturnate, părţile obligato — absente... Şi se ştie, cu toate acestea, cât de superioară e calitatea instrumentelor din orchestra noastră: ele n-au niciodată nevoie să fie acordate. Ce era?... Ce lipsea?... Lipsea harpa.

Harpa e sufletul orchestrei! O avem acuma, să ne felicităm! şi să sperăm că onor. guvern conservator se va grăbi să umple îndată un alt gol de care sufere muzica în Regatul nostru.

Trebuie înfiinţată clasa de toba mare, apoi cea de tipsii şi în fine cea de triangul.

Toba mare mai ales! Daca harpa este sufletul orchestrei, toba mare este inima, iar triangulul şi capacele — spiritul.

Ceea ce e harpa între instrumentele de coardă este toba mare între instrumentele suflătoare. Dacă cea dântâi este superioară prin arpegie, cea d-a doua o întrece în tril: or, zicem tril, zicem arpegie, am zis totul, am zis: Muzica.

Autorităţile cele mai necontestate în materie, Ziehrer, Schrammel, Zeller, şi emulii lor până la un punct oarecare, cum Gluck, Beethoven, Chopin, au înţeles rolul important al tobei mari şi efectele prodigioase ce se pot obţine cu o frecuentă întrabuinţare a acestui instrument de perfecţie.

Este adevărat că o tobă mare bună costă foarte mult şi e foarte greu de acordat. E un instrument de o sensibilitate extremă: o schimbare cât de uşoară de temperatură îl face să răguşească, aşa că trebuie ţinut în vată şi totdeauna la o temperatură egală şi la aer uscat.

Sunt instrumente de acestea cari costă sume fabuloase, mai ales cele fabricate de celebrul Stradivarius. Dintre acestea sunt numai patru exemplare astăzi în Europa... şi unul încă este dubios.

Primul îl are ţarul Rusiei; gloriosul monarh cântă pe el în momentele-i pierdute şi cu oarecare virtuozitate. Al doilea (cel dubios) se află la Universal Panopticum din Prater la Viena, care-n vacanţă face turnèleîn Orient; acolo el cântă acompaniat de o harmoniflûte. Al treilea se află în British Museum şi nu cântă decât la deschiderea Parlamentului, la instalarea Lordului Maior şi la căsătoria unui membru al familiei regale britanice. Astfel, anul acesta a cântat la Sigmaringen. Acestuia îi lipseşte ciocanul original, şi se ştie că ciocanul este pentru toba mare ce [e] arcuşul pentru vioară. În fine, al patrulea se află la noi, în Bucureşti: da, toba mare din capitala regatului român este un adevărat Stradivarius. Ceea ce e ciudat e că nu se ştie hotărât cine este adevăratul proprietar al nobilului instrument: Teatrul Naţional, Conservatorul sau domnul Mihalache, care cântă pe el cu o virtuozitate nec plus ultra?... Trilul eroic ce d. Mihalache obţine pe acest instrument este fără contestare o culme; orice vorbe ar fi de prisos în această privinţă: trebuie să meargă cineva să-l auză ca să vază ce va să zică un tril eroic.

Aşadar, o clasă de toba mare ni se împune imediat, cu atât mai mult cu cât românii sunt poporul cel mai muzical din Europa. Clasa aceasta are să fie foarte frecuentată şi ar trebui să se prevază în bugetul viitor 20—30 de burse ale statului pentru aceasta.

Dar credem că e destul pentru astăzi. Într-un număr viitor vom vorbi despre necesitatea înfiinţării claselor speciale de triangul şi de tipsii.

Moftul Român, 14 Februar 1893

TE-AR MAI PUTEA INTERESA