Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Naţiunea română

Puţină lume astăzi şi-o mai fi aducând aminte de o vestită foaie, care apărea odinioară în Capitală, pe vremea războiului independenţei; voi să vorbesc de Naţiunea română, pe care o dădeam la lumină Frédéric Damé şi cu mine în tovărăşie. Viaţa acelei foi a fost pe atât de scurtă pe cît de glorioasă, aşa că o pot povesti în puţine cuvinte. Armatele creştine trecuseră Dunărea. Într-o dimineaţă mă pomenesc cu un bileţel de la Damé, cam aşa:

"Iubite amice,

Treci îndată pe la mine. Este vorba de o afacere foarte importantă, care ne poate face norocul la amândoi."

Îl cunoşteam pe Damé ca pe om deştept şi întreprinzător. Fără întârziere m-am dus să-l văz, torcând pe drum fel de fel de frumoase închipuiri. În câteva vorbe mi-a spus tot planul lui: o gazetă cum n-avusese ţara până atunci; o gazetă fără coloare politică; o gazetă de informaţiuni de pe câmpul războiului; o gazetă care să cultive entuziasmul popular pe chestiunea independenţii... Să-i căutăm numele... Numele unei gazete e greu de găsit; dar după câteva minute de gândire, Damé a fost norocos: Naţiunea română... Trăiască Naţiunea română! Am lucrat o zi întreagă pe coale de tipar să-i nemerim fizionomia... Pe seară ne-am învoit cu amicul nostru Cucu tipograful. Capul gazetei s-a aranjat frumos şi am şi început să dăm materie. A treia zi a apărut primul număr: jumătate cu articole de entuziasm şi jumătate cu depeşi şi corespondenţe de pe teatrul războiului. Ceea ce era mai greu de făcut era jumătatea entuziastă: nici declamaţiile zadarnice nu sunt uşoare, mai cu seamă când n-ai o deosebită înzestrare pentru aşa ceva.

Depeşile însă şi corespondenţele curgeau ca din izvor, aşa că încet-încet, afară de un prim articol declamator, gazeta nu mai conţinea decât ştiri şi iar ştiri, cari de cari mai amănunţite şi mai senzaţionale. De unde aveam atâtea? Le traduceam din gazete străine şi le localizam. Luam dintr-o gazetă de la Viena o corespondenţă lungă de război, în care se vorbea de lucruri petrecute la Poradin, la Rusciuc, la Varna, la Vidin, la Constantinopol etc. Ei bine, din această corespondenţă făceam tot atâtea corespondenţe câte lucruri conţinea ea, şi le datam pe fiecare ca din localitatea unde s-ar fi petrecut lucrul. Astfel, aveam corespondenţe din Stambul, Vidin, Varna, Rusciuc, Poradin etc. şi, ca să dăm o dimensiune convenabilă fiecărei corespondenţe, peste faptul de care era vorba, turnam multă zeamă de fantazie, ş-apoi descrierea localităţii, notiţe istorice şi date statistice, mai toate luate dintr-un vechi, dar excelent pe vremea lui, dicţionar de conversaţie.

Naţiunea română mergea cum nu mai mersese până atunci gazetă în ţară. De unde până atunci gazetele politice nu se vindeau cu numărul, ci se împărţeau numai la abonaţi, tipărindu-se în cel mult 1.500—2.000 exemplare, gazeta noastră, fără nici un abonat, se trăgea de la 12 la 15 mii. Eram fireşte foarte mulţumiţi şi noi şi tipograful, care avea parte de tovărăşie la câştig. Tipografia Cucu era atunci în Lipscani lângă hanul Şerban-vodă, exact pe locul unde este colţul grilajului Băncii Naţionale cu strada Caragheorghevici. Ziua şi noaptea trăgeau maşinile numai şi numai gazeta noastră; iar, în ulicioară, care era pe atunci o înfundătură, făceau un zgomot teribil vânzătorii ţipând să li se dea foi: o activitate febrilă continuă. Biuroul redacţiei îl aveam într-o prăvălioară din aceeaşi înfundătură, faţă-n faţă cu tipografia. De-acolo mânam oştirile, de-acolo ordonam atacul redutelor, de-acolo vedeam fierbând gândurile statelor-majore şi samovarele de la Poradin. Damé era un om cu deosebite calităţi — foarte harnic, neobosit şi înzestrat cu o fantazie rară. Aveam o hartă a Peninsulei Balcanice şi o sumă de steguleţe de hârtie pe ace cu gămălie. În fiecare zi îşi aşeza armatele şi combina mişcările probabile; şi ce e drept, în cele mai multe cazuri nimerea mai dinainte mişcările, ghicind gândurile conducătorilor războiului. Mi-aduc perfect aminte că a prevăzut faimoasa diversiune a lui Mehmet-Ali pe Lom, îndată ce am primit gazetele din Viena cu descripţia ei amănunţită. Dar gazeta mergea, progresa necontenit din succes în succes: 18.000. Armatele creştine împresurară acuma Plevna. Acolo trebuia să se termine la un fel războiul; către acolo prin urmare steteau aţintite cu încordare crescândă toate privirile. Într-o zi Damé îmi zice:

— Gazeta noastră a întrecut aşteptările mele. Am avut o idee fericită. Sunt acuma aproape sigur că ne-am făcut o situaţie. Naţiunea română are să fie o moşioară pentru noi.

— Să dea Dumnezeu! am răspuns eu fără mult avânt.

Nu ştiu de ce, dar aveam un fel de neîncredere în viitor. Pe de o parte consideram succesul spontaneu al gazetei ca un foc de paie, care trebuia să se stingă cu atât mai curând cu cât s-aprinsese mai iute. Pe de altă parte mă gândeam că războiul o să mai dureze o lună, două, cel mult trei, şi că, nemaiavând cu ce să hrănim curiozitatea publicului, o să rămânem şi noi cu prea puţină hrană. Când n-o mai fi război, când s-or termina tratativele de pace - căci nu prevedeam că fără un congres european harta Peninsulei Balcanice nu se putea modifica - ce noimă va mai putea avea o gazetă care trăieşte exclusiv cu corespondenţe şi telegrame de pe teatrul războiului? Aşa mă gândeam eu; însă tovarăşul meu, şi mai optimist şi mai prevăzător, socotea mai bine.

— Dacă războiul se termină, cum e lucru aproape sigur, în favoarea armatelor creştine, nu se poate închipui ce eră de mişcare publică se va deschide în România independentă, după două veacuri şi mai bine de restrişte. Mişcarea economică şi politică va lua un avânt nepomenit, şi Naţiunea română va fi primul jurnal european în ţară.

— Să dea Dumnezeu! am repetat eu. Nu mi-ar părea rău de loc!

Pentru a întemeia însă cu desăvârşire succesul gazetei noastre ne mai trebuia ceva. În starea de încordare în care se aflau spiritele, aşteptând rezultatul împresurării Plevnei, nu mai erau de ajuns corespondenţele localizate după gazetele vieneze - veneau prea târziu. Ne-am gândit dar, fiindcă aveam acuma mijloace, să trimetem un corespondent special, întâi la Turnu-Măgurele şi apoi chiar la Plevna. De colo până colo am găsit unul — un om cu un nume binecunoscut în societatea noastră, binecrescut, afabil şi inteligent, dar boier scăpătat. Am hotărât aşa: corespondenţe prin poştă să ne trimeată în toate zilele, scriind în fiecare seară absolut tot ce ar fi putut afla peste zi; iar telegrame să ne trimeată imediat ce ar afla ceva important, a cărui comunicare ar prezenta vreun caracter de urgenţă. Pentru telegrame am aranjat un dicţionar cu cheie. I-am dat boierului bani de drum, de cheltuială şi leafa pe o lună înainte, şi l-am expediat la Turnu-Măgurele. Acolo, om de lume, cunoscând multe doamne de la Crucea Roşie şi pe ofiţerii români, a intrat numaidecât în relaţiuni şi cu cei mai de seamă ofiţeri ruşi. Şi în adevăr ne trimetea în fiecare zi corespondenţe destul de interesante. Într-o zi, pe la începutul lui noiembrie, merg foarte de dimineaţă la redacţie, înaintea lui Damé, care de regulă venea totdeauna înaintea mea. N-apuc să-mi scot haina, şi intră factorul de la telegraf. Nu pot zice c-am presimţit ceva, dar mi-a trecut un fior prin tot corpul. Am iscălit tremurând ţidula, iar depeşa am aruncat-o pe masă fără s-o deschid. Mi-am făcut o ţigară, am fumat-o, şi tocmai apoi am luat încetinel depeşa şi fără pripă nervoasă am deschis-o. Iată-i cuprinsul, pe care nu i l-aş putea uita vreodată:

"Médoc fini. Votca, Tzuica, dedans."

Cetesc de zece ori, ţinând alături dicţionarul cu cheie:

Médoc - Plevna; fini - luată; Votca - ruşii; Tzuica - românii; dedans - înăuntru.

Ce să fac? să stau să fac un număr de gazetă şi tocmai seara să dau ştirea? Peste putinţă! Vestea aceasta de bucurie o s-o aibă şi alţii; se răspândeşte de dimineaţă-n oraş, iar noi venim cu ea după-nfierbinţeală. O idee. Alerg în tipografie şi strig:

— Să nu se strice zaţul numărului de-aseară!

Norocul meu! zaţul era neatins. Ieşim tot cu foaia de-aseară într-o nouă ediţie cu depeşa! În câteva minute, maşinile pornesc, şi vânzătorii aleargă nebuni pe strade zbierând:

— Naţiunea română cu căderea Plevnei!

Bucureştii întregi în picioare: fierbe lumea toată; încep să se arboreze drapelele tricolore... Un entuziasm furtunos...

Damé, bătându-mă pe umeri, îmi zice radios:

— Notre fortune est faite, mon bon!¹

Dar n-apucă să termine, şi auzim un zgomot infernal afară. Publicul dă năvală în înfundătură; huiduieşte, loveşte, sparge geamuri.

— Fugiţi! ne strigă un băieţel de la tipografie, intrând prin dos. Fugiţi! vă omoară!

L-am văzut pe Damé galben ca un mort; nu ştiu cum m-o fi văzut el pe mine. N-am aşteptat altă desluşire şi am ascultat fără replică de comanda băieţelului.

Ce fusese? Din nenorocire, Médoc nu era încă fini, nici Votca şi Tzuica încă nu erau dedans. Corespondentul nostru făcuse un chef straşnic, toată noaptea cu nişte muscali, care-l asiguraseră că, pe când ei beau, Osman-Paşa se preda armatelor crucii. Despre ziuă, afumat de şampanie, ne expediase telegrama cu alte băuturi... Naţiunea română trăise...

Peste o lună, când a capitulat în sfârşit Gazi-Osman, eu şi tovarăşul meu am plâns de emoţie, ca fiecare român gândindu-se la naţiunea sa... Médoc fini!...

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA