Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Nepotismul

Există la noi un fel de teorie, care se preumblă din gură în gură, din gazetă în gazetă, şi care pe cât pare a fi mai general acreditată pe atât este de falsă. Iată teoria aceasta:

Un om fiind la putere, sau bucurându-se de o situaţiune însemnată în vreo ramură de activitate publică sau privată, nu are dreptul să numească în funcţiuni publice, sau să prefere pentru posturi de încredere pe rudele sau prietenii săi. Fie aceste rude, fie aceşti prieteni persoanele cele mai corecte, cele mai capabile şi inteligente, după această teorie ei trebuiesc sistematic îndepărtaţi de la activitatea publică, câtă vreme unul din familie sau un bun prieten este la putere.

Această strâmtă şi falsă teorie, care este şi imorală, după părerea noastră, trebuie să fie combătută, cu atât mai mult, cu cât ea se întemeiază totdeauna pe un principiu de corectitudine în viaţa publică, pe principiul, adică, că între rude, în loc de stricteţe, se va practica mai uşor îngăduinţa.

Trebuie să punem odată în discuţie această teorie ciudată, care convine foarte mult foilor de scandal şi să căutăm a-i stabili adevărata valoare şi însemnătate.

Să luăm mai întâi în cercetare cazul în care principiul depărtării rudelor din activitatea publică ar părea mai întemeiat.

Sunt, de exemplu, două posturi într-o administraţie; unul are atribuţiunile de controlor al activităţii şi corectitudinii celuilalt. Aceste două posturi, se zice, nu trebuiesc ocupate de fraţi, de tată şi de fiu, de socru şi de ginere. Aşa este. E mai puţină garanţie, în privinţa eficacităţii controlului, presupunând totuşi că acei oameni sunt destul de oneşti şi ştiind bine că onestitatea unui om nu are nicidecum a face cu relaţiunile lui de rudenie cu un alt om. Şi astfel e bine să admitem norma cum că două rude de aproape să nu poată ocupa într-o administraţie două posturi între cari eventual s-ar putea isca conflicte, pentru a evita cu prudenţă ciocnirea sentimentelor intime de rudenie cu sentimentul datoriei. A împinge însă acest principiu până la rudele de al nouălea neam este o absurditate: a lăsa să se bănuiască anume că relaţiunile cât de depărtate de familie sunt neapărat izvorul neonestităţii în viaţa publică este foarte imoral.

Dacă îngăduinţa şi hatârul sunt în adevăr imorale, ele sunt tot aşa de rele şi între rude [şi] nerude, şi neapărat că între două rude cinstite datoriile şi publice şi private vor fi corect îndeplinite, pe când între două nerude necinstite, din contra.

Între multe flecării ale gazetelor noastre, adesea se vede: „Aflăm că d-l Z... s-a numit în cutare post... Se înţelege că nu putea fi altfel; d-l Z... este ruda d-lui Y..., ministru, ori mare administrator la cutare instituţie. Trebuia în sfârşit d-l Y... să-şi căpătuiască şi această rudă...”.

Neapărat, zic eu atunci, că trebuia d-l X... să facă aceasta. Numai o întrebare e de pus aici: d-l Z..., numitul d-lui Y..., este cinstit, harnic şi priceput, ori ba? Dacă este, atunci d-l Y... a făcut foarte bine ce-a făcut: dacă nu este, atunci lipsa de merite şi neonestitatea lui Z... ar fi tot aşa de imputabile şi când el n-ar fi rudă cu d-l Y... şi orice minte serioasă ar trebui să-l acuze pe acesta nu că a căutat să-şi ajute o rudă, ci pur şi simplu că a făcut o numire rea.

Orice om trebuie să aibă rude sau prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi. Dacă susţinem teoria că niciodată un om în bună poziţie nu trebuie să-şi numească prietenii şi rudele în funcţiuni, atunci din două una: ori că toate rudele şi toţi prietenii, fără excepţie, ai unui om, devin neoneşti şi incapabili din momentul ce el s-a înălţat în mijlocul societăţii sale, ceea ce ar fi o absurditate; ori că împrejurarea că a fi rude sau prieteni cu un om văzut trebuie s-o considerăm o nenorocire, şi astfel atunci pentru orice familie, înălţarea unui membru al ei la o situaţie însemnată ar fi o adevărată calamitate; pentru că dacă împingem la o mai mare dezvoltare teoria că nu este permis cuiva, fără a fi lovit de bănuiala imoralităţii, să numească în funcţiune o rudă sau un prieten, fie acesta cât de onest şi capabil, ajungem a pretinde că, dacă cineva găseşte venind la putere pe o rudă deja ocupând vreo funcţiune, numaidecât s-o dea afară.

Aceasta ne aminteşte un răspuns foarte picant, pe care un fost ministru îl făcea la acuzările ce i se aduceau cum că şi-ar fi căpătuit nişte rude, de altminteri tot aşa de oneste şi capabile ca orice om onest şi capabil:

— Dar ce voieşti să le fac dacă mi-s rude? Să le spânzur?!

Teoria falsă pe care o combatem fiind foarte la îndemână mai ales gazetelor neserioase şi maloneste, are, în adevăr, uneori un straniu rezultat. Sunt unii oameni de o scrupulozitate exagerată, care evită a da naştere la orice fel de bănuieli; sunt iar unii de un caracter aşa de sfios, încât faţă cu o acuzare oricât de nedreptăţită, numai cu atât mai impertinentă să fie, îşi pierd sărita; oamenii de aceste două speţe, mai cu seamă când sunt foarte oneşti, de nimica n-au mai mare groază decât de gura lumii. Lor le lipseşte o foaie malonestă, foaie de chantage, ale cărei insulte, batjocuri şi calomnii, pe un om mai sceptic sau mai tare de înger îl fac d-abia să surâdă, pe un om de soiul de care vorbim îl vâră într-o stare de nervozitate extremă. Astfel, un aşa om cu cât e mai onest cu atât mai mult se teme ca nu cumva câtuşi de puţin să cază în gura mişeilor La un aşa om, dacă ţi-e rudă sau prieten, oricâte merite ai avea, oricât de cinstit ai fi, să nu mergi să-i ceri o funcţiune, pentru că nu ţi-o dă de frică să nu-l dea la gazetă că te-a căpătuit. Se întâmplă chiar, în cazul acela, să intri într-o altă ramură de administraţie. Atunci chiar, reuşita ta nu este pe placul rudei tale; îi vezi totdeauna pe faţă un fel de nemulţumire şi de jenă, cât de pe departe se teme să nu i se atribuie numirea ta, şi parcă nu i-ar părea prea rău să te ştie dat afară, ca să scape de teama oricărei bănuieli. Un exemplu:

Cunoaştem un om de felul sfioşilor în chestiune, care era pus odată în capul unei mari administraţii. El avea un văr, care ţinea o tipografie. Bietul om cu tipografia, care nu-i prea mergea bine, se duce la vărul său şi-i propune să se însărcineze cu o parte din imprimatele administraţiei aceluia; dar pentru că-l ştia ce fel de om e, îi adaugă că deşi imprimatele acelea se dau fără licitaţie, el e de părere să se ceară preţurile de la toate tipografiile şi el se obligă a face cu aceleaşi condiţii un scăzământ de 5% asupra celui din urmă preţ. Administratorul nostru, de teama gazetelor, refuză propunerea vărului şi dă imprimatele unui tipograf străin cu un preţ mult mai mare şi cu condiţii mult mai favorabile. La primirea acestor imprimante, se vede că ele sunt neconforme cu condiţiile; dar fiindcă tipograful acesta, un om fin, ştia că vărul administratorului stăruise şi el pentru a lua acea lucrare, începe a se plânge că e şicanat pentru a se favoriza vărul. Cum aude asta, administratorul nostru îngălbeneşte şi dă ordin să se primească imprimatele.

Nepotismul este în adevăr rău, dar prin nepotism nu se înţelege decât proteguirea neonestă şi nedreaptă a rudelor. Şi e foarte nedrept ca cineva să sufere pentru că din întâmplare e rudă cu un om ajuns, şi e foarte neonest şi imoral a arunca bănuieli asupra unei familii întregi, din ura de partid sau din invidia meritelor şi aptitudinilor. Cu chipul ăsta o să ajungem a crede că e ruşine să fii ruda unui om mai de seamă, pentru că orice post, orice poziţie ţi s-ar da, ar fi semnul hatârului făcut unui om necinstit şi netrebnic. Atunci pentru ce să nu punem în lege principiul că în tot aparatul statului, de la vătăşel până la ministru, nu poate intra decât un singur membru al unei familii, socotită familia până la al o sutălea neam!

Iată absurdităţi care trebuiesc combătute odată de toţi oamenii cu minte şi oneşti. Trebuie răsturnată odată teoria aceasta falsă, care tinde a face pe români să zică: „Dă, Doamne, să nu ajungă nici unul din familia mea om de seamă, că m-am nenorocit!”

Voinţa naţională, II, nr. 278, 23, 24 iunie 1885

TE-AR MAI PUTEA INTERESA