Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Nimic nou...

Situaţie penibilă

„Nimic nou pe lume” — cine a spus-o, mare vorbă a spus, cu toate că, după chiar vorba lui, nici el nu spunea ceva nou.

De câte ori vedem o modă nouă — ori o pălărie mai mare decât persoana care o poartă, ori o pereche de cipici mai mici decât picioarele care le-ncalţă — să nu zicem: „a ieşit la modă cutare lucru”, ci „iar a venit cutare lucru la modă”.

Ca pentru toate modele, tot astfel trebue să zicem şi când e vorba de o nouă şcoală artistică sau literară... „Iar ...”

Un exemplu

Poporanismul este o şcoală literară nouă la noi, în care se produc de la o vreme excelente lucrări în versuri şi în proză, şi care, probabil, are să însemneze cândva o epocă strălucită în istoria literaturii româneşti. Despre această şcoală s-a desbătut şi se desbate mereu; fireşte, ea are partizani şi adversari, şi unii şi alţii oameni de talent şi de spirit; dar, printre amatorii de litere române, acela care nu face parte din niciuna dintre cele două tabere gândeşte, desigur, ca noi, că şcoala în artă nu face aproape nimica, ci talentul face totul; că ori de ce şcoală ar fi un scriitor, dacă are talent, poate face lucruri preţioase, iar dacă n-are talent, nu poate face decât lucrări lipsite de valoare, fie de orice şcoală ar fi.

Zilele trecute discutam cu un prietin, om învăţat — care nu despreţueşte, cum au obiceiul în genere oamenii învăţaţi, pe un om neînvăţat, şi stă bucuros de vorbă cu el, tocmai ca să-l lumineze — despre noua şcoală poporanistă.

— Şcoala aceasta nu e tocmai nouă cum ţi se pare dumitale, mi-a zis omul învăţat, şi pot să-ţi dau numaidecât dovada... Iată...

Atunci a scos dintr-un raft al bibliotecii lui o cărticică veche, în care mi-a arătat să citesc următoarele:

Între alte publicaţiuni însemnate, anul acesta (1838) a apărut şi un nou roman al d-lui Charles Didier. Este o lucrare cu tendenţă democratică, în care sunt glorificate nobilele instincte ale unui copil din popor, întru susţinerea teoriei că devotamentul şi sentimentul datoriei, înnăscute la omul din popor biruesc totdeauna asupra personalităţii exagerate şi sensualismului brutal care se desvoltă tocmai la oamenii din înalta societate; cel mai cald şi mai frumos altruism de o parte, — de alta, cel mai odios şi mai rece egoism.

Eroul romanului lui Didier este un tânăr ţăran de la munte. Mama acestui copil a suferit în viaţa ei multe necazuri — materiale, din pricina sărăciei, morale, din pricina lipsei de educaţiune, pe care o simte totdeauna, fiind înzestrată cu înalte calităţi intelectuale. Aşadar, voind să scape pe băiatul ei de chinul ignoranţei, îl trimete, cu mari jertfe, în şcoli. Băiatul, silitor pe cât de inteligent, ajunge tânăr învăţat, şi se gândeşte acum pe ce cale să pornească în lume. Se uită în toate părţile, şi toate căile i se par ori sterpe, ori necurate. Un moment, îl apucă un fel de descordare, acea criză a sufletelor tinere cari au sperat prea mult de la viaţă şi înţeleg că ea le va da în schimb prea puţin.

În această criză sufletească, se hotărăşte să-şi vânză moşioara din munţi, după moartea mamei, şi — realizând o sumă modestă, pleacă să călătorească în lume... În Italia face cunoştinţă cu o nobilă ducesă, femeia unui bătrân duce foarte dulce, un serenisim zaharisit, care îngăduie soţiei sale, fiind bărbat politicos, să facă legături prieteneşti cu orice tânăr călător prezentabil.

Cine e deprins cu citirea poveştilor trebue să înţeleagă că din întâlnirea tânărului erou, copil din popor, cu nobila ducesă, are să rezulte încurcătură mare. În adevăr, eroul, plin de virtuţi plebeiane, se înamorează, ca lovit de trăsnet, de tânăra eroină, care şi ca e plină de virtuţi patriciane. Din nenorocire însă — fireşte că un roman fără nenorocire nu se poate — în acelaşi timp a pus ochii pe eroină şi un alt erou, un tânăr conte corsican. Acesta e un tip de om infam lipsit de orice sentiment de probitate, capabil pentru un capriciu de moment, să distrugă viaţa altuia — laş, asasin... în sfârşit, personificarea tutulor ticăloşiilor închipuite — ca orice tip de aristocrat, într-o operă democratică.

Ducele, fericitul soţ al eroinei, sigur că nobila-i soţie nu e capabilă de vreo trădare, le dă voie celor doi rivali să-şi facă mendrele pe lângă dânsa. Pe tânărul om din popor îl stăpâneşte sentimentul onoarei şi al datoriei; rezistă pasiunii lui, iubeşte, dar se abţine de la orice manifestaţie alta decât platonică. Infamul nobil însă, contele corsican, crescut în doctrina violenţei şi dreptului celor aleşi prin naştere, recurge, pentru satisfacerea pasiunii sale, la cele mai mişeleşti maşinaţiuni şi izbuteşte să compromită pe ducesa chiar în ochii rivalului său plebeian. O explicaţiune îl dezamăgeşte pe acesta, dar viermele bănuelii tot i-a lăsat o rană ascunsă în fundul sufletului, suflet bolnav oarecum de mândrie. Chinuit de gelozie şi plictisit de obrăzniciile rivalului său, care-şi dă ifose de biruitor fericit, îl provoacă la duel. Infamul, mai bine preparat în mânuirea armei, îl răneşte. Rănitul este adus de chiar ducele într-un palat, unde-l pune sub îngrijirea de aproape chiar a nobilei eroine.

În vremea aceasta, tânărul conte ticălos încearcă să răpească pe ducesa prin violenţă; nereuşind, fuge de teama unei pedepse, ca un laş, în fundul Corsicei. Ducele pleacă şi el după nişte daraveri în patria lui, şi rămân în acel palat singuri, nobila patriciană şi tânărul plebeian, în convalescenţă. Atunci... în sfârşit, se mărturiseşte el... O iubeşte... Şi, neapărat, se mărturiseşte şi ea... îl iubeşte.

Acum e acum... Acum începe teribila luptă între pasiune şi datorie... Lupta fiind mai presus de puterile lui, eroul fuge, căci simte că dacă ar mai rămânea ar fi învins... Şi el iubeşte în adevăr, iubeşte adânc, vede că e iubit, adânc iubit; dar... onoarea femeii, trebue apărată... Aşadar, fuge, altă scăpare n-are: onoarea ei, decât fuga lui.

Rătăceşte fugar pe toate potecile frumoase ale clasicei Italii. În singurătatea sălbatică a munţilor, în zgomotul vesel al strălucitelor cetăţi, în umbra sfântă a catedralelor, în luminile profane ale carnavalului, o vede pe ea, numai pe ea, pretutindeni.

Din parte-i şi ea, rămasă neconsolată, în liniştea serii, în tăcerea nopţii, în ciripiturile dimineţii, în larma zilei, îl aude numai pe el, pe el numai... pe el, pretutindeni, oricând. Desperată de suferinţa ei, chiamă în grabă pe nobilul său soţ din depărtare, îl chiamă în ajutor... Îi cade în genunchi, îi mărturiseşte pasiunea ei, lupta ei între pornire şi datorie, şi-l roagă să-i tămăduie, dacă se poate, sufletul zdruncinat. Dar el, dulcele soţ, se mulţumeşte să afle că nobila sa soţie a rezistat ispitei şi rămâne în credinţa că lipsa tânărului fugar, cu vremea, va aduce linişte în sufletul doamnei ducese. Şi iar pleacă... la daraverile lui, fără grije.

Părăsită slăbiciunii ei, tânăra cade, îngrozită, în desperare. Încearcă toate mijloacele spre a uita... În zadar... Preoţii, duhovnicii, la care se adresează îi dau numai consolaţiuni vulgare. Ea rămâne inconsolabilă...

În sfârşit, din întâmplare, află că-ntr-o mănăstire se află retras un tânăr pictor, pe care o pasiune nenorocită l-a trimis în călugărie, unde şi-a găsit omul pacea sufletească.

„Acela, numai acela are să mă-nţeleagă şi să mă poată povăţui!” zice ducesa, şi pleacă să-l găsească la mănăstirea lui şi să i se spovedească.

Omul deprins, cum ziceam mai sus, cu citirea poveştilor, înţelege desigur cam cine să fie acel pictor-călugărit.

Vai! fatalitate... Ducesa mergea la mănăstirea aceea să-şi găsească liniştea, mângâierea, uitarea pasiunii ei... Şi peste cine dă acolo?... Este el!... El, nobilul copil din popor, prea simţitor ca să o fi putut vreodată uita, prea onest pentru a nu căuta totdeauna s-o uite!

Eroina, biruită de pasiune, nu mai poate face nimica pentru fericirea şi repaosul (?) nobilului său soţ, dulcelui său soţ. Totuşi... e un totuşi: nu vrea să rupă pe faţă legăturile maritale... Ar vrea, dacă se poate, ş-aşa ş-aşa... Iar tânărul om din popor, biruit şi el de pasiune, nu ştie la ce să se hotărască şi la ce s-o îndemne: şi lui parcă, dacă s-ar putea, i-ar plăcea ş-aşa ş-aşa.

Tot mai bravă însă femeia... Ea se hotărăşte la un fel. Nu se mai duce la bărbat... Şi probabil, acela nu se sinucide de desperare. Ea merge într-un castel al mamei sale, pentru a se gândi în linişte sub privirile augustelor portrete ale străbunilor ei, la modul cum, după atâta suferinţă, să trăiască amândoi fericiţi.

În adevăr pleacă... Dar atâtea emoţiuni i-au zdrobit forţele... şi maladia, care de mult o săpa, începe s-o copleşească... Când eroul vine la chemarea ei lângă ea, o găseşte istovită... Nobila ducesă moare în braţele copilului din popor.

Să nu se crează că acest roman este o secătură literară, pe care ar putea-o scrie orice amator de notorietate. Nu. Departe de asta, Chavornay (căci acesta e numele eroului şi titlul romanului) e o lucrare excelentă; conţine părţi de adâncă observaţie psihologică şi momente serios emoţionante, şi e scris cu adevărată artă de stil.

ÎI recomandăm cu toată stăruinţa tinerilor noştri scriitori de şcoală poporanistă. Citirea acestui model de gen o să le folosească desigur foarte mult.

Universul, 25 Ianuarie 1910

TE-AR MAI PUTEA INTERESA