Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Noi şi biserica

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică.

Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor.

Boieri, ostaşi, negustori, meseriaşi, dascăli, slujbaşi, mari şi mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească — toţi sunt astăzi liberi-cugetători.

Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebue şi femeile dumnealor să fie tot astfel, adică libere-cugetătoare, şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor altfel decât sunt mamele, adică altfel decât liberi-cugetători!

Dar să nu exagerăm.

Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să auză, dacă nu chiar s-asculte, evanghelia — anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Niculae în Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life, şi, spre cinstea lor, trebue să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezentă acolo gătite cu toată-ngrijirea. Atâta numai că vorbesc cam prea tare.

O fi aceasta bine sau rău, — că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică — nu o pot spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.

Poate, după cum zic unii, să fie bine, poate că lipsa de aplecare către religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei nouă, de progres intelectual şi moral.

Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie rău, poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.

Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate — pesimiştii ori optimiştii; trebue să mai mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să consemnez aci în fuga condeiului câteva observaţiuni, pe cari le fac de mult.

Pe câtă vreme bisericile noastre româneşti ortodoxe, părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute, pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac zgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le-nţeleagă glasul şi chemarea, pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguriţe de vin ajung unui trist altar pe multe dumineci — ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia sa vedem.

Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liberi-cugetători, treceţi dumineca dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la Bărăţie, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liberi-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogele mozaice — şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi-strămoşi.

Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!

Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji zdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin să-şi ridice acolo sufletul, ascultând cuvântul Domnului, toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor, şi să-nveţe pe copiii lor a se ruga ca dânşii.

Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei, şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi liberi-cugetători, intraţi după aceşti credincioşi în sfântul pentru ei locaş.

Ascultaţi cum răsună, legănându-se între-naltele bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de bine-facerea A-tot-Ţiitorului.

Vedeţi-i voi, cari sunteţi totdeauna posomoriţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liberi-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea „noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii voştri, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii şi mii de ani va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră, şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul.
Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.

Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere, inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi Românii foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închine-se Asia, bătrâna înţeleaptă, şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europă! închine-se Africa cu toate negrele ei seminţii! închine-se iscusita Americă!

Noi — nu ne-nchinăm.

Închine-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!

Clopotele — zgomot! Icoanele — fleacuri! Credinţa — moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen.

Noi suntem oameni moderni.

Măture-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!

Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.

E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

— Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?

— Nu părinte, i-am răspuns, nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este.

Ai uitat că ai de-a face cu o lume, care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării locaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac osăminte de măreţi voevozi?

Se va mai schimba lumea noastră românească? va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul?

Dumnezeu ştie!

Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem şcoli româneşti, în care urmează înaltele învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi să ni-i crească.

Din aceste şcoli naţionale, ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de despreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!

Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştină, o religie care predică nu mila şi îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predică omului:

Eşti o fiară! Ghiarele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!

Nu te uita o clipă în sus spre cer; aci, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăveşte tot pentru tine.

Eşti fiară, fii fiară.

Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!

Universul, 7 Ianuarie 1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA