Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Notiţe literare

"Cum era odinioară"

Sub acest titlu, neobositul V A Urechiă a dat de curând la lumină un nou volum, cuprinzând 25 de legende istorice şi 12 reminiscenţe sau potriviri de vremuri, precum le numeşte el în limba lui de bătrân cărturar.

Iată o carte românească menită să placă mult oricărui iubitor de povestiri interesante, şi, în acelaşi timp, amestecând, după preceptul clasic, folosul cu plăcerea, să instruiască pe cititor.

În adevăr, cu cât citeşti acele frumoase povestiri din vremuri trecute, cu atât simţi că aceea ce te atrage nu este numai episodul sau maniera artistică a povestitorului, ci şi modul cu care el ştie să reconstituiască în imaginaţia ta acele vremuri trecute în icoane pipăite.

Către sfârşitul acestor povestiri, pe care desigur am să le recitesc încă, m-am domirit de ce ele exercită atâta farmec asupra cititorului.

Tot autorul m-a domirit, şi iată cum.

Vedeam în cursul citirii că interesul meu creştea treptat, şi parcă-nţelegeam că, în afară de aceea ce este parte artistică, emoţionantă şi amuzantă, interesul meu era solicitat de altceva mai adânc.

Ce era acel altceva? îl pricepeam, dai nu-i găseam formula.

Iată însă că, ajungând cătră sfârşitul preţioasei cărţi, dau la pagina 270 peste Prima baie în Bucureşti; încep să citesc:

„În luna Aprilie 1900 s-au împlinit şaptezeci şi cinci de ani de la instalarea în Bucureşti a primului local de baie mai sistematică. Până atunci Bucureştii n-avură decât băi turceşti, adică prin aer cald.
Se ştie atât de puţin istoria evoluţiunii noastre culturale în toate direcţiunile, că am pune prinsoare cât de grea că nu se vor găsi trei bătrâni în Bucureşti cari să ne spună din propria lor amintire cele ce ne propunem să povestim aci după documente.”

A! am zis eu în gând!... A! bătrânul şi iubitul meu amic Urechiă, acum ţi-am aflat secretul meşteşugului, acum ştiu pentru ce povestirile dumitale despre cum era odinioară mă captivează atâta. Mi-ai spus-o însuţi.

Aşa e, din nenorocire se ştie atât de puţin istoria evoluţiunii noastre culturale în toate direcţiunile!

Aşa e… Învăţăm din trecutul patriei şi neamului nostru numai istoria politică şi militară, dar istoria societăţii, lumii d-asupra vieţii zilnice a căreia s-a desfăşurat politica, şi s-au înfăptuit vitejiile, nu învăţăm, şi prin urmare nu ştim nimic.

Învăţăm un fel de epopee sarbădă, în proză mai mult sau mai puţin limpede şi comodă, care nu evoacă în imaginaţia noastră nici o icoană vie, şi care e prin urmare lipsită în cea mai mare parte de interes. Îngrămădiri de date, înşirări de nume proprii, înregistrări de fapte, şi-ncolo nimic. Ce vreme era la acele date? ce fel trăiau zi cu zi fiinţele cari purtau acele nume proprii? cum erau locurile unde se săvârşeau acele fapte?

Niciun răspuns la aceste întrebări.

Poveste fără zugrăvire, despre nume fără persoane şi despre fapte fără loc, într-un cuvânt, istoria unei lumi fără carne, fără oase, fără trup.

Şi este oare naţiune care să aibă mai multă nevoie decât noi de cunoaşterea vieţii sale trecute? Dar între viaţa din trecut şi cea din prezent este la noi o adevărată prăpastie.

Lucruri şi moravuri au fost măturate de suflarea civilizaţiei moderne, fără să lase decât rare urme, cari să ni le amintească fie cât de pe departe.

Iată Capitala, cu bulevardele ei, cu Dâmboviţa canalizată, cu palatele ei publice şi particulare, cu pavajele sale de lemn, de asfalt şi de bazalt, cu tramvaie şi lămpi electrice, cu toată fizionomia lui burgheză occidentală.

Cine dintre noi îşi poate face în minte o icoană a Bucureştilor, vechi scaun domnesc, măcar de acu cincizeci de ani?

Desigur numai acela care a trăit pe atunci; trebuie să-l fi văzut, ca să ţi-l mai poţi închipui.

Dar care dintre noi cei din ziua de azi îşi poate face o idee de fizionomia capitalei noastre de acum un veac?

Fireşte că aproape nimini...

Unde să fie moşneagul sau baba care să numere o sută şi măcar cinci ani?

Ei! aci stă farmecul povestirilor lui Urechiă.

Iată cum, cetindu-le, ne răsar înainte Bucureştii trecutului, cu lumea şi lucrurile de pe vremuri, trăind cu obiceiurile lor, cu vestmintele lor, cu nevoile lor de toate zilele.

Cu vorbele povestitorului, actualitatea vremurilor trecute, stinsă de mult, începe încet-încet a clipi, a se lumina tot mai mult, a se aprinde în fine şi a arde ca orice actualitate.

Iată boierii, negustorii, norodul... Iată-i cum umblă, cum trăiesc în acest Bucureşti de la răsăritul veacului ce peste câteva zile apune, în acest Bucureşti, cu hanurile lui, cu podurile lui, cu palaturile, târgurile şi prăvăliile lui, din care atât de puţine urme au mai rămas.

Iată curţile domneşti şi mănăstirile de acuma două veacuri şi mai bine, cu toată mişcarea lor, apărând palpabile dinainte-ne!

Dar apoi, pe lângă cele două merite preţioase ale învăţatului povestitor, — erudiţia şi arta, — el mai are încă unul care adaogă mult la valoarea lucrării sale: este dragostea călduroasă cu care el însuşi se interesează la povestirile sale. El ne povesteşte de dragul povestii, el însuşi iubeşte icoanele pe cari ni le înfăţişează, cu o întreită iubire: de cronicar, de artist şi de patriot.

Căci lucrurile şi împrejurările pe caii ni le arată şi eroii lor, nu sunt în cea mai mare parte închipuiri voite, sunt istoriceşte adevărate, şi chiar acolo unde fabula este inventată de autor, acolo unde episodul nu este strict istoric, ele sunt numai pretextul, canavaua, pe care se ţese icoana vie a unei vremi ce în adevăr a existat odată pentru alţii, tot aşa cum există pentru noi vremea noastră, cu clipele ei, aci greoaie, aci fugare, după cum sunt de nenorocite sau norocite.

Iată o petrecere preţioasă: să stai într-un jeţ bun, la căldură şi lumină, şi, uitându-te adânc în cartea bătrânului profesor Urechiă, să vezi trecându-ţi pe dinainte, vii, atâtea şi atâtea vremuri moarte.

Ce minunată panoramă!

Astfel, nu aş putea recomanda îndestul această petrecere mai ales tinerilor cari iubesc literatura frumoasă, şi cari simt în sufletul lor acea evlavie pentru trecutul patriei şi neamului, ce caracterizează spiritele de elită.

O carte bună este o faptă bună, şi încă o faptă bună fără termen de durată: ai săvârşit-o? ai săvârşit-o odată şi bine pentru totdeauna, pentru oriunde şi pentru oricine o mai întâlni-o.

Bătrânul profesor Urechiă, învăţatul şi bunul nostru prieten, după atâtea ş-atâtea fapte bune, tot n-a ostenit iată c-a mai săvârşit una, — ne-a dat nepreţuitul său Cum era odinioară.

Să trăiască şi să ne mai dea, că are de unde!

Universul, 19 Decembrie 1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA