Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Notiţe risipite

Exigenţe grele

Sunt trei feluri de produceri intelectuale: unele mai presus, altele mai prejos de orice critică, iar altele la nivelul criticei. Se-nţelege că vorbim nu despre părerile pe cari un autor le emite. Acestea pot fi admisibile sau nu, onorabile sau detestabile, generoase sau infame, puţin importă; e vorba de felul cum ele sunt aşternute, de puterea concepţiei şi de înălţarea de spirit a autorului.

Vecinic ideile şi principiile lui Machiavelli vor fi denunţate de unii ca infame; cât lumea, însă, nu va-ndrăzni cineva să critice opera marelui om ca putere de concepţie, ca operă de spirit. În felurite opuscule, în nenumărate cuvântări, mulţi mărunţei, curtizani ai naivităţii mulţimii, vor detesta principiile şi părerile lui; nici prin gând, însă, nu va cuteza vreunul să-i apreţuiască sau să-i despreţuiască opera ca atare; iar aceşti curtizani, marii şi mărunţeii doritori de a stăpâni, începând cu Frederic cel Mare şi isprăvind cu cel din urmă agent electoral de mahala, nu vor lipsi, mai ales ei, conştient ori instinctiv, să urmeze cu scumpătate lapidarele poveţe ale ilustrului florentin, pe cari le ponigresc pe faţă, urmând şi-n aceasta tot o povaţă a lui.

Cine oare, nefiind de-a dreptul caraghioz, va cuteza să spună că celebrul secretar, în afară de tendenţele şi părerile lui, nu ne-a lăsat un cap'd'operă incomparabilă? Iată o lucrare mai presus de orice critică — o lucrare aşa-numită clasică. Exemple altele ar fi de prisos, cred eu; o întreagă listă a producerilor geniale nu ne-ar duce mai departe; ba chiar ar fi neplăcut să fac, după vechile calapoade încă la modă, paradă ridiculă de erudiţiune într-o simplă noţită literară.

La al doilea fel de produceri intelectuale, ca şi la cel dintâi, importă puţin părerile, principiile sau tendenţele autorului. Pot fi foarte generoase; pot fi aşa de morale şi de umane, încât autorul să meargă drept în rai, căci le-a debitat numai; dacă opera ca atare, în afară de ele, nu e decât o platitudine incomparabilă, atunci autorul fără-ndoială e un om mai presus de orice laudă, dar desigur opera stă mai prejos de orice critică.

De al treilea fel sunt producerile comparabile si, deci, criticabile. Acestea sunt ca animalele inferioare, asupra cărora este permisă vivisecţiunea în interesul ştiinţei, mai înalt decât orice morală şi milă. Autorii acestor produceri sunt gânditori puţin mai rasăriţi din mulţimea cu care a umplut Dumnezeu lumea. Ei, cu un chip mai deosebit şi mai interesant, pot să spună adevăruri mărunte, fărămituri de adevăruri mari, şi fac astfel omenirii, incapabile să priceapă de-a dreptul un geniu, serviciul de tâlmaci.

În comerţul intelectual al speţei, ei se-nsărcinează să joace între marii cugetători şi publicul cel mare rolul micilor debitanţi stabili sau ambulanţi, după capitălaşul lor, după tarabă sau tolbă — carte, cărticică, revistă, gazetă şcl. Se-nţelege că la micul debitant marfa este mai mult sau mai puţin trezită, câteodată mai bine păstrată, adesea cam stricată, dar totuşi e o marfa destul de bună pentru muşteriul care la izvorul cel mare al bogăţiei nu putea ajunge, şi care poate găsi aci la-ndemână. A! dar nu! muşteriul este cu atât mai exigent şi mai capriţios cu cât e mai puţin deprins la gustul lucrului. Întrebaţi pe orice biet lipscan: o să vă spună daca pe cea mai pretenţioasă aristocrată bătrână n-o împacă mai uşor decât pe o tânără mahalagioaică ageamie.

Acesta este rolul teribil al muşteriului mic: să torturezepe micul debitant... Şi să vezi critică de amănunte! atât mai multă autoritate cu cât mai puţină pricepere, atât mai multă imperturbabilitate cu cât mai puţină siguranţă. Muşteriii vor: unul să fie lucrul colea mai aşa, altul, din contra, dincoace mai aminterea; pentru unii sunt prisoase tocmai acolo unde alţii constată lipsuri; calităţi se par unuia defectele ce izbesc pe altul, şi de-a-ndăratele. În fine, câţi muşterii, atâtea capete şi tot atâtea, fireşte, pretenţii şi exigenţe. Ba mai mult: unuia şi aceluiaşi singur azi îi place aşa, mâine aminterea, şi-n fiecare zi altfel.

Se-nţelege că într-un târg cu obiceiuri statornice de pe vremuri, cu tradiţiuni de autoritate, cu deprinderi de gust dezvoltat încet-încet şi normal, acest fenomen, cu toată diversitatea capetelor, va fi mai puţin bătător la ochi decât într-un târg de curând ridicat, cum sunt cele americane şi altele. Aci au năvălit şi năvălesc pe apucate strânsură şi adunătură, fără egală deprindere de gust, fără continuitate şi unitate de tradiţie şi de nevoi publice, şi care schimbă, la fiecare câţiva ani, şi moravuri, şi legi, şi deprinderi, şi costume, ca şi unele speţe inferioare care leapădă la zăstimpuri pielea din vârful botului până-n sfârcul coadii.

În târgul de vremi statornicit, micul debitant ştie ce marfă caută, ştie ce trebuie muşteriului cunoscut şi credincios: ba îi merge chiar înaintea nevoilor; chiar i le provoacă, cunoscându-i firea şi gustul. Dar într-un târg improvizat, în vecinic provizorat, Dumnezeu mai ştie cum să multumeşti pe muşterii. Dai primitivului în pielea goală o bună flanelă, vânătorului preistoric o puşcă şi porcarului mărgăritare: o fi bună marfa dumitale, dar muşteriii îi găsesc cusururi, deoarece... nu le trebuie. Primitivului nu-i trebuie căldură pe spinare şi pe pântece, pielea lui e-nvăţată cu de toate; el are nevoie de zorzoane poleite, să şi le pună-n capul neţesălat; vânătorului îi trebuie un tomahawk, iar porcarului porumb pentru vitele de-acasă... Dar ia să nu bagi de seamă la vertiginosul mers al progresului! ia poftim de le dă a doua zi aceea ce ai văzut că le trebuia ieri. Aş! primitivul vrea acum cămăşi de mătase, vânătorul o carabină ghintuită cu repetiţie şi porcarul briliante.

Ce puţini sunt aceia cari, înţelegând ce le trebuie, ştiu ce marfă să ceară şi sunt în stare s-o preţuiască! Şi nu mă-ndoiesc că dintre acei puţini eşti şi dumneata, cititorule.

Amatorul şi artistul

Am cunoscut o damă din societate care avea multă pasiune pentru arte. Făcea versuri corecte şi adesea foarte convenabile — poezioare juvenile de cadru mic, uneori destul de curăţele. În acelaşi timp era pianistă, şi nu tocmai mediocră— descifra sigur şi fraza cu gust şi pricepere; cultiva totodată cu asiduitate desenul şi pictura — desina fin şi mai ales zugrăvea cu succes flori şi păsărele: liliacul alb şi vânăt şi rânduricile erau subiectele de predilecţiune. La urmă, lua lecţiuni de sculptură şi, după spusele profesorului, avea multă dispoziţie — în câteva luni modela busturi după natură.

Poezie, muzică, pictură şi sculptură — patru arte, cu un egal succes, ca Michelangelo.

Nu sunt un linguşitor; n-aş fi niciodată-n stare să acord aplauze unei producţiuni de artă dacă ea nu mi le poate smulge. Aplauzele nemeritate în conştiinţa noastră mi s-au părut totdeuna cea mai detestabilă şi mai revoltătoare minciună.

Mărturisesc însă că la fiece nouă producţie pe care mi-o arăta dama aceea, cerându-mi părerea „sinceră", se petrecea în mine o ciudată mişcare. Producţiile ei erau prea rele ca să pot avea despre ele o părere bună, şi prea bune ca să am o părere rea. Aveau multe calităţi manifeste, pe cari nu le-aş fi putut tăgădui; dar le lipsea o calitate pe care nu o puteam defini, calitatea indispensabilă — nu erau lucrări de artă.

Atunci, foarte perplex, căutam un mijloc să scap de damă, şi de conştiinţa mea, şi iată ce găseam:

„Doamna mea, pentru un amator, lucrarea d-tale este minunată, şi cunosc destui artişti de la noi cari ar câştiga mult în stima mea dacă ar semna o asemenea operă."

În multe rânduri scăpasem astfel. Dormeam acum liniştit pe formula mea, pe care o credeam suficientă, când, într-o zi, dama îmi prezintă ultima ei operă: un cuib de rândurici sub o straşină, în momentul când părinţii, acăţaţi de marginea cuibului, dau de mâncare puilor lacomi cu ciocurile căscate.

Eram poate rău dispus, nu ştiu; destul că astă dată m-au izbit mai întâi părţile rele. Era şi nu era un cuib de rândurici.

În arta cofetăriei se produc din spumă de zahăr colorat figurine de un efect surprinzător: fructe, flori, păsări, miei şcl. Aţi văzut pe ouăle roşii de la Paşti scena întreagă a învierii.
Ei! nu ştiu cum, cuibul de rândurici al amicei mi s-a părut zugrăvit după o lucrare de zahăr de la geamul unei cofetării. Cuibul din natură trecuse prin două prisme până s-ajungă la mine — întâi prin a cofetarului şi apoi prin a pictorului.

Dar asta nu va să zică nicidecum că lucrarea era lipsită cu totul de calităţi; dinpotrivă. Am privit-o mult — peste putinţă să reprezinte cineva mai bine un cuib de rândurici de zahăr. Ce fidelitate de tonuri particulare artei cofetăriei! ce rigiditate specifică de candel! ce strălucire transparentă de acadea! In fine, o execuţie minunată ca atare. Aceste bune calităţi mă hotărâră să-mi dau părerea sinceră.

„Doamna mea, pentru un amator..."

Dar dama mă-ntrerupse:

– Mă rog, ce-nţelegi d-ta prin amator?

– Prin amator?... prin amator?... ştiu eu?

– Ce diferenţă e între amator şi artist? Te rog să-mi spui numaidecât. D-ta eşti un om care nu întrebuimezi cuvinte în deşert. Ce înţelegi prin amator şi ce prin artist?

Încolţit astfel, a trebuit să mă execut; şi fiindcă n-aveam nimic precis de răspuns, am recurs la metoda aforismelor fantaziste. M-am prefăcut că mă gândesc adânc si, cu tonul celei mai sigure teorii, am început:

– Amatorul lucrează de plăcere morală, si ce produce îi face totdeuna plăcere — artistul lucrează de nevoie intelectuală, şi foarte rar îi place ce face. Şi e natural să fie aşa.

Amarorul nu cere să-şi exprime în opera lui toată gândirea şi simţirea: în orice producţie, el îşi vede covârşită intenţia. El vede că a exprimat mai mult decât a voit, a reuşit, prin urmare, peste măsura dorinţei.

Artistul, din contra, în nici o lucrare nu-şi poate vedea intenţia întreagă acoperită, pentru că el vrea să-şi comunice toată gândirea şi simţirea.

Într-un cuvânt, artistul vrea să comunice tot şi obţine puţin, pe când amatorul vede că obţine mai mult decât voia.

Amatorul lucrează prin inteligenţă; artistul — prin apucătură. Pe artist îl stăpâneşte apucătura, amatorul îşi stăpâneşte priceperea. În fine, artistul este un om fără voinţă, adică un om incomplet, pe câtă vreme amatorul este un om cu voinţă, adică întreg.

– Nu înţeleg aforismele d-tale, mă întrerupse dama.

– Doamnă, dacă vrei să-ţi spun drept, nici eu nu le-nţeleg. Dar d-ta eşti de vină — îmi ceri să-ţi răspunz la nişte întrebări din cale-afară de dificile.

Ce diferenţă este între un amator şi un artist? e greu de spus; dar desigur e uşor să-i deosebeşti din chiar lucrările lor. Ceea ce pot spune eu cu siguranţă (şi privii încă o dată cu un zâmbet dulce cuibul de zahar) e că rânduricile d-tale pentru un amator sunt minunate, şi cunosc destui artişti de la noi cari ar câştiga mult în stima mea dacă ar semna o aşa operă.

Saloanele noastre

Ca toţi aceia cari nu se pricep mult la artă, dar cari o iubesc şi mai ales simt în pieptul lor bătând o inimă de român, le-am vizitat amândouă saloanele noastre.

Cititorul să nu s-aştepte cumva la o dare de searnă amănunţită asupra acestot exibiţiuni de artă, cari, trebuie să mărturisesc, au covârşit puterea mea de judecată. Am văzut amândouă saloanele şi sunt încă ameţit de impresia adâncă ce mi-au lăsat-o: o aşa ciudată oboseală, o aşa discordare nespusă n-am mai simţit de când am vizitat galeria din Florenza — tot astfel pe munte simţi ameţeală deopotrivă şi la urcuş spre vârfuri, şi la coborâş spre poale; aceeaşi clătinare, aceeaşi pierdere stranie te coprinde şi aplecându-ţi privirile spre valea întunecoasă, ca şi ridicându-le spre bolta albastră.

Adâncimea ne afectează ca şi înălţimea. Peste putinţă de spus ce am văzut, şi-n orice caz de necrezut chiar dacă aş spune.

Cele două saloane, copii ai aceleiaşi patrii, în luptă fratricidă, sunt aşezate faţă-n faţă pe strada Franklin. Ele-şi îndreptează unul altuia cu multă bravură suliţele a mai multor perechi de steaguri tricolore: războiul civil este deschis. Sunt deopotrivă de puternice amândouă facţiunile, şi astfel nu se poate şti cu siguranţă care din două va birui până la urmă. Deşi egal de înzestrate, fiecare se bucură de deosebite calităţi specifice.

Aşa, de exemplu, salonul oficial de la Ateneu are mai multă încăpere şi nu plăteşte chirie, pe câtă vreme al independenţilor plăteşte chirie şi are o încăpere foarte strâmtă. Asta ne aminteşte pe departe vorba înţeleptului care-şi făcuse o locuinţă din cale-afară neîncăpătoare; un cunoscut observându-i asta, înţeleptul i-a răspuns: „De ar da zeii să fie plină de prietini!" în cazul nostru, prietinii ar fi zugrăviţi: sunt lucrări de artă celebre cari pot încăpea şi într-un buzunar; - pentru a arăta halul în care poate ajunge o artă, nu e nevoie numaidecât de o hală.

Dar, deşi aşa de strâmt, salonul independenţilor are în luptă o armă tăioasă şi înveninată — ridiculul e şi el un venin — este caricatura foarte reuşită a prezidentului de peste drum, o ternă cu multe variaţiuni, care de care mai picante. Se zice că asta afectează destul de adânc pe venerabilul cap al şcoalei clasice.

Da; însă independenţii nu ştiu ca oficialii să facă onorurile casei lor, precum ştie să le facă dincolo tânărul şi simpaticul meu amic Juan Alpar (Iancu Paraschivescu), supranumit, cu drept cuvânt, Rafael al peizajului. Nici unul de la independenţi nu se pricepe să explice ca Alpar vizitatorilor conţinutul şi înţelesul tablourilor, explicaţie aşa de indispensabilă în toate artele, mai ales în pictură, şi mai cu seamă la nud si la portret, unde privitorul trebuie să fie prealabil cât se poate de mai bine informat şi lămurit, atât asupra vârstei persoanei zugrăvite, cât şi asupra sexului celui ce a zugrăvit-o.

Ei! un Alpar lipseşte la disidenţi.

Da; dar, în schimb, la aceştia se poate vedea portretul doamnei C*** şi apoi o Jună Orientală, două pânze cari parcă n-ar avea absolută nevoie de explicaţie. Aci, arta picturii pare că ar fi voit să scuture jugul artei oratorice, şi astfel a cercat, prin spirit de revoltă, a se scuti de concursul amabil al oricărei explicaţiuni.

Da; dar la Ateneu mai este şi o altă distracţie pentru public: sunt nişte zugravi proşti — străini, probabil — nu dintre „artiştii noştri în viaţă", cari lucrează decoraţiunile emiciclului adaos de curând la vechea clădire. Călare pe schelele lor spânzurate pe sus, în bluzele lor pestriţate de stropi de toate nuanţele posibile şi imposibile, ei lucrează cu multă îndemânare şi cu mult gust, şi, lucrând migălos, cântă vesele cântece. Mai ales vocea aceluia ce poleia alaltăieri capitelul de stuc al unei coloane de simili-marmor de la galeria superioară are un timbru bărbătesc, clar şi foarte simpatic. Am plecat ochii în jos şi, coprins deodată de un sentiment de dor îndepărtat pentru Florenza, l-am ascultat cu deosebită plăcere. Tot aşa am auzit odată pe un zidar cântând, pe când astupa nişte crăpături în Galeria Pitti. Acesta de la Ateneu, e drept, mai are în favoarea sa şi rezonanţa excelentă a emiciclului — cu toate calculele-i pozitive, se-ntâmplă şi unui arhitect să greşească.

Da; însă, în schimb, la independenţii din faţă „Fumatul nu este oprit"; şi, în vremea noastră democratică, asta e mult pentru un salon.

Iată deosebirile fundamentale între cele două saloane inimice. Afară de aceasta, amândouă seamănă, aşa că nu ştim dacă la anul, continuând animozitatea între cele două şcoale, nu ne-om pomeni că una, în necazul celeilalte, îşi aşează de-a-ndoasele pânzele - adică de-a-ndoasele nu pânzele, ci aşezarea... în sfârşit, m-am încurcat; nu vreau să zic nici aşezarea, căci, cu explicaţiunile lui Alpar, ar trece poate şi asta — de-a-ndoasele nu pânzele, ci saloanele: independenţii să-şi aşeze pânzele în Ateneu, iar clasicii, peste drum; da, decât publicul... — el n-ar trebui să ştie nimic de asta.

Treceam odată prin tunelurile dintre Comarnic şi Sinaia, şi, fireşte, în vagon, fiecare n-a lipsit să spună cât de mari sunt prin străinătate tunelurile cari au fost avut onoarea să fie trecute de dânsul. Eu eram la descripţia celebrului St.-Gothard, şi vream, cu date pozitive ale lui Baedeker, să minunez pe o cocoană cu care stam foarte aproape: „Doamna mea, astea sunt tuneluri? să vezi la St. Gothard: trei sferturi de poştă! o jumătate de ceas umbli pe sub pământ! Închipuieşte-ţi!" Doamna îmi aruncă un zâmbet indicibil de inteligenţă; iar un bătrân patriot, încântat de progresele României, mă întrerupse: „Ia nu mai tot lăudaţi pe străini; pentru o ţară mică cum e a noastră e deja destul de frumos şi astea câte le avem!"

Oricum, avem două saloane: pentru o ţară mică cum e a noastra e deja destul de frumos!

*

În palatul Ateneului sunt deschise astăzi două expoziţiuni de pictură — de o parte, mai mulţi tineri artişti, de alta, unul singur, d. Simonidi.

E un mare curaj să se expună cineva când merge in corpore, cu atât mai mare, în cazul artistic de faţă, cu cât in corpore poţi trece neluat în seamă; dar, desigur, culmea curajului o atingi când te expui singur, şi acesta este marele merit al d-lui Simonidi.

Dar curajul în artă ne poate adesea ori duce prea departe -de exemplu, la o revoltă făţişe contra desenului. Iată un Mitridate al cărui cap este de două ori mai mare decât ar trebui să fie. Asta nu face nimic, de vreme ce avem, la treptele pe cari şi-a daţ sfârşitul strălucitul rex ponticus, o sclavă de două ori mai mică decât impuneau exigenţele planului întâi.

O mână prea lungă; da, dar e compensată de un picior prea scurt... Armonia — asta este marele secret al artei.

Ş-apoi culorile! trebuie să ţinem seamă de culori.

Este un fel de vânăt, un vânăt care spune multe, un vânăt care domină în totul, un vânăt fundamental, un vânăt care este un gând - o idee!

O damă e cuprinsă de amor — se face vânătă la faţă; un soare apune vânăt ca un vis poetic; sau, ca o inspiraţie, răsare... iar vânăt. Apol, soldaţi vineţi, ape vinete, trandafiri vineţi, sfinte, pisici, scaune, săbii - toate vinete.

Iată ce ar putea inspira celor de dincolo o invidie vânătă, dacă ei n-ar înota, în mijlocul und grădini pline de flori şi de fructe, într-un verde plin de speranţă.

Intrând în salon, eşti răpit, ca român, de un farmec nedescriptibil, şi, fără voie, apucat de un dor vag al crângurilor şi muscelelor patriei, al acelor locuri pitoreşti, începi să fredonezi olteneşte: „verde, verde şi iar verde!"

Aci nu mai e vânăt, e verde: apele verzi, damele vera, casele verzi şi fructele verzi — e o teribilă strepezeală de dinţi!

În mijlocul acestor verdeţuri, stă culcată într-o poză foarte intima o driadă de marmură — o bucată destul de meşteşugit tăiată a lui St. Marceaux, un sculptor francez, 1893. Driada e foarte bine — chiar prea bine — hrănită; ea are cârnuri foarte prea bogate, şi, culcată cu spatele foarte prea sus, îşi ascunde obrazul cu mâinile în iarbă: face bine; goală cum e, are unde roşi chiar dacă-şi ascunde faţa.

Dar — o execuţie onestă. O privire singură e de-ajuns ochiului deprins ca să se repause de atâta verdeaţă: căldura, ce lipseşte-n crângurile verzi, se poate obţine de la o marmoră albă.

E un moment de repaus binefăcător în mijlocul vertiginoasei calătorii prin atâtea şi atâtea peizajuri de uscat şi de mare... şi e ştiut că răul de mare e un simptom alarmant tocmai pe uscat.

Nu consiliez pe nimeni să stea multă vreme într-un salon unde verdele stăpâneşte cu atâta tiranie; poate ieşi peste un ceas cu sufletul coclit.

Şi — pentru un suflet — cocleala este de mii de ori mai pernicioasă decât pentru stomac.

Luaţi, de exemplu, un individ şi daţi-i să mănânce bucate coclite: simptomele alarmante încep îndată — dar lapte, mult lapte poate să-l reîntoarcă la hotărâri mai bune pentru familia sa. Dar, ia să vedem pe omul al cărui suflet a fost odată saturat ca al meu de cocleală: acela e un om pierdut — nici un antidot nu-l mai poate readuce la stima artei naţionale.

Şi asta este foarte rău; pentru că e curios lucru cu şcoalele de pictură. Şcolile italiene, de exemplu, şi germane, cea olandeză, cea spaniolă n-au nevoie deloc de stimă; tot asemenea şi şcoala franceză. Ei! iată o excepţie, onorabilă desigur, - şi trebuie să fim mândri de aceasta, — şcoala română.

Şcoala română, mai independentă decât toate celelalte, rupe cu tradiţia şi vine, — verde, galbenă sau vânătă, indiferent de coloare — să ne spună hotărât:

Arta română e mai presus de mijloacele vechi; ea renunţă, în secolul nostru de libertate, la mijloacele tiranice; ea nu voieşte să se impună — ea are nevoie, mare nevoie de stimă... Stimă — iată ce doreşte arta română.

A venit, crez şi eu, momentul, în fine, ca românii noştri să arate că pot avea stimă pentru artă precum totdeuna au arătat că au artă pentru stimă.

Să fim români! să nu uităm deci niciodată a cânta, fiind vorba de arta română: verde, verde si iar verde... chiar când e vânăt.

*

De două ori am avut imprudenţa să vizitez saloanele artiştilor în viaţă, fără să mă pricep, după cum mi-au afirmat dânşii, câtuşi de puţin la artă. Dar imprudenţa mea nu s-a mărginit numai la atâta: am mers mai departe — mi-am spus părerea, neautorizată, asupra unor opere pe cari nu le ştiam gusta.

De exemplu, mie mi se părea straniu lucru să văz o capră verde şi o orfană albastră. Ei! n-aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. Sunt capre şi mai verzi şi martire şi mai albastre decât acele pe cari le-am admirat anii trecuţi. Afară de asta, precum am aflat acum, în urmă, „despre colori" nu se discută. Colorile sunt o simplă închipuire a ochilor noştri; colorile nu există în natură, există numai şi numai în ochii noştri. Atunci, dacă nu există în natură, pentru ce o orfană n-ar fi tot aşa de uşor albastră precum poate fi blondă sau brună? pentru ce o capră să nu poată fi şi verde dacă poate fi roaibă?

Am fost apoi rătăcit şi în altă privinţă. Mi se părea ciudat cum un gâde, care se află la patru paşi depărtare de victimă, o poate apuca cu o mână sigură de ceafă; fiindcă, până atuncea, ştiam că astfel de tours de force numai un copil de ţâţă, şi încă numai în vârstă de trei-patru luni, îndrăzneşte să-ncerce. În adevăr, un copil întinde mâna-i nevinovată să apuce o jucărie sau orice alt obiect ce-l interesează, situate la o distanţă absurdă.

Până aici, aţi crede că aveam dreptate. Ei bine, nu. După explicaţia artiştilor noştri, am văzut că eram în mare greşală: ceea ce nu poate face un copil nevinovat o poate face crudul călău, cu mâna lui aşa de lungă, încât ar inspira invidie celui mai straşnic casier.

Astăzi sunt pe calea adevărată; explicaţiunile mi-au arătat-o. Hotărât, salonul din anul acesta dovedeşte că pictura română a intrat într-o fază nouă, o fază pe care aş putea-o numi faza decenţei.

Oricine a iubit pictura fără să o înţeleagă - iubirea n-are nevoie de înţeles — ştie abuzul pe care această artă, când se numeşte mai ales profană, l-a făcut de nuditate. Nuditatea a fost odinioară o boală în artă. Se punea cel mai mare preţ pe un corp gol. Tot fastul decorativ, cum arhitectură, drapare, fundal rustic şcl., rămânea pe a doua şi a treia treaptă: acela era mare, care zugrăvea un corp omenesc gol, gol de tot! Ce lipsă de decenţă!

Apoi pictura sacră chiar dânsa aluneca adesea pe calea abuzului. Aşa găseai pe Iov, pe Sf. Sebastian şi pe Mântuitorul, goi, goi de tot! E drept însă că la dânşii carnea era stoarsă de toată zeama păcateior. Dar totuşi, pictura sacră, deşi renunţa bucuros mai totdeauna la nudităţi, abuza de mâni şi de picioare goale. Fiecare sfânt sau sfântă, până şi îngerii, cari n-au sex, îşi arătau fără jenă amândouă mânile şi amândouă picioarele.

Ei! iată progresul nostru!

Noi, chiar nudităţi dacă zugrăvim, suntem decenţi: mâini şi picioare goale nu se văd - ştim să le disimulăm, să le acoperim cu discreţie. La pictura noastră poţi vedea tot, însă numai până la glezne. Mâini sau picioare goale? Nu ne permite decenţa. Ba ceva mai mult: nici mâini în mănuşi; d-abia, din când în când, câte un picior — încălţat.

Afară de asta, e aşa de ciudată o mână! şi e aşa de curios un picior! Cele cinci degete sunt aşa de complexe, şi au nişte mişcări, încât ar îngreuna priceperea liniilor largi ale corpului şi ar întuneca expresia figurii.

Vedeţi cât de decentă este femeia care stă goală, culcată pe sofa, jucându-se cu un măr luminos, care seamănă cu o franzelă şi care-i întunecă cu desăvârşire mâna dreaptă, pe când cea stângă stă ascunsă sub căpătâi! Dar nu e numai decentă, e şi cuminte. Deşi are, după toată aparenţa, o sănătate înfloritoare, deşi este în prada unei extreme îndoieli sufleteşti, dacă trebuie sau nu să guste din „mărul oprit", ea n-a uitat să-şi acopere picioarele, ca să nu răcească. Hotărât, iată o persoană care nu o să aibă indigestie daca ar mânca cât de multe mere oprite, dar care n-ar îndrăzni niciodată să încerce cura lui Kneipp, deşi ar avea nevoie de o cură: foarte tânără, e manifest ameninţată de obezitate.

Solicitudine de stat

D. Haret, ministrul instrucţiunii publice, a trimis către mai mulţi amatori de literatură şi de artă o circulară prin care-i roagă să-şi dea părerea lor asupra unei nouă organizaţiuni a Teatrelor şi a Conservatoarelor de muzică şi declamaţiune; căci, cu orgamzaţia actuală, aceste instituţiuni nu mai pot merge.

Intenţiunea d-lui ministru e cât se poate de lăudabilă. Nu ştiu anume la ce persoane s-a adresat d-sa, dar îmi place să presupun că între toate acele, fireşte, nu este nici una care să nu priceapă perfect de ce e vorba, sau care să fie interesată personal în afacerile Teatrelor sau ale Conservatoarelor. Desigur, sunt la noi mulţi, foarte mulţi oameni competenţi în materie, cari, cu concursul luminilor lor, pot alcătui o organizaţie sau chiar mai multe.

Tot aşa de sigur e că Teatrele şi Conservatoarele noastre nu sufer de lipsă de talente, ci numai şi numai de lipsă de organizare, căci, fireşte, daca ar fi lipsit numai talentele şi organizarea ar fi fost, instituţiile acestea ar fi mers perfect, şi astfel d. ministru, dacă ar fi observat, lucru puţin probabil, că lipsesc talentele, ar fi făcut către iubitorii de artă o circulară prin care să le ceară părerea nu asupra chestiunii reorganizării, ci asupra chestiunii: cum vom putea avea talente.

Da; după cum spune Sfânta Scriptură: „Amin! amin! grăiesc vouă, nici un fir de păr din capul vostru nu se va clinti fără voia mea", asemenea şi statul nostru ne spune că toate se vor întâmpla în societatea românească numai şi numai prin voia lui. El ne va clădi case şi sate model; el ne va da bani cu împrumut; el ne va învăţa carte; ne va pune să ne închinăm; ne va ţesăla vitele; ceva mai mult, el ne va amuza, şi tot el ne va da şi organizaţii şi talente artistice.

Trebuia deci şi Teatrele şi Conservatoarele, — cari în toată lumea au ajuns la culmea dezvoltării fără să fi avut nici o relaţie cu statul, ci s-au născut şi au crescut de sine-le, potrivit nevoilor şi aptitudinilor sociale — să se întocmească la noi ca instituţiuni de stat, şi, fiindcă statul e liberal, ele au fost întocmite pe baza celei mai largi liberalităţi. Aşa, statul învaţă gratis pe orice fetică să cânte valsuri, polci şi pas-de-quatre la piano; învaţă gratis pe oricine să cânte Stela confidente din gură, din vioară, din trâmbiţă, din ocarină ori xilofon; învaţă gratis pe orice domnişoară sau domnişor să reciteze anecdotele lui Speranţă şi Pe o stâncă neagră a lui Bolintineanu — toate acestea fără condiţii de sex, de vârstă şi de naţionalitate, aibă mai mult sau mai deloc talent tinerii sau tinerele cărora le deschizi într-un mod aşa de generos porţile şcolii. Dar liberalitatea statului merge şi mai departe: e o sistemă consacrată ca măcar jumătate din publicul care intră la teatru să intre gratis.

Dacă nici cu atâta solicitudine din partea statului nu s-ar dezvolta cultul şi gustul artelor, atuncea ar trebui desigur să desperăm de viitorul lor în România.

Actualul ministru, mai zelos decât predecesorii săi, nu se mulţumeşte cu organizaţia actuală a Teatrelor şi Conservatoarelor; d-sa vrea să meargă şi mai departe şi îmi face onoarea a cere în această privinţă şi sfatul meu. I-l voi da cu toată dezinteresarea. Iată-l:

Organizarea actuală a Teatrelor şi Conservatoarelor nu este rea, este numai incompletă; trebuie deci completată, şi asta e foarte uşor când are cineva atâta bunăvoinţă ca d. Haret şi ca mine.

Propun deci ca nu numai să se mânţie actuala organizare a societăţilor dramatice subvenţionate, cari au dat atâtea frumoase roade, dar încă statul să decreteze pentru sine monopolul tuturor spectacolelor fie de orice natură, precum: teatru de proză, de muzică, concerte, exerciţii gimnastice, ecuestre etc.

Contrabanda să fie aspru pedepsită.

În fiecare comună urbană se va organiza câte o societate dramatică, muzicală, gimnastică, ecuestră etc., care va primi de la comună şi de la stat câte o bună subvenţiune.

Administraţia societăţii o va face un comitet de trei persoane, compus din primarul local, în persoană sau prin delegaţiune, şi, în caz de dizolvare a consiliului comunal, din preşedintele comisiei interimare; din un profesor cu titlu definitiv de la şcoala locală de grad superior, tras la sorţi dintre colegii săi pe un period de trei ani (cel ce a funcţionat o dată nu poate lua parte la tragerea la sorţi pentru periodul următor) şi din cel mai în vârstă dintre preoţii locali (în oraşele de reşedinţă judeţeană, protopopul va trece în acest loc onorific, indiferent de vârstă).

Pe lângă acest comitet, guvernul va numi tot din localitate un comisar al său, ales de preferinţă dintre oamenii de litere, mai ales dintre autorii dramatici.

Pentru a face o pepinieră de talente, cari să fie totdeauna gata a ocupa locurile vacante de societari în societăţile deja constituite şi în cele ce se consrituiesc acum, se vor înfiinţa, afară de Conservatoarele actuale, încă altele cinci deocamdată, şi anume, câte unul: la Craiova, la Ploieşti, la Focşani, la Galaţi şi la Botoşani.

Toate cele şapte Conservatoare vor purta titlul: „Conservatorul naţional de muzică, declamaţiune, gimnastică, ecuitaţiune etc." în consecinţă, cu înmulţirea titlurilor acestor şcoli, se vor adăoga, la Conservatoarele deja existente, catedrele cari lipsesc, şi pe modelul acesta complet se vor organiza şi cele cinci din nou înfiinţate.

Pentru a da un avânt mai mare acestor instituţiuni şcolare de stat şi pentru a încuraja tinerimea de ambe sexe, indiferent de naţionalitate, să-şi dezvolte talentele pe calea artistică şi să renunţe odată la pornirea funcţionarismului, se va acorda fiecărui elev din Conservator câte o bursă.

Deoarece până acum s-a dovedit în dese rânduri că, cu condiţiunea de a nu lăsa să intre gratuit în teatre decât numai jumătatea publicului, n-am izbutit să avem totdeauna săli pline, de-acum încolo gratuitatea locurilor va putea merge pănă la două treimi şi, la nevoie, chiar până la trei sferturi. Şi, pentru ca să fie controlul mai strict, servidul casei Teatrelor îl vor face de acuma doi casieri: unul pentru biletele de vânzare şi celălalt pentru biletele gratuite.

Toate acestea, se înţelege, în principiu; rămâne ca o comisiune să facă, pe baza aceasta, proiectul de lege amănunţit asupra organizării Teatrelor si Conservatoarelor din Regatul Român.

Dacă se ocupă statul de progresul artelor române, încai să se cunoască!

Ofensă gravă

Un străin a cutezat zilele acestea să insulte România în mod sângeros, lovind-o în tot ce are mai scump, în profesorii ei de muzică, şi, prin urmare, în muzica ei. Acest străin, un neamţ, dr. Emil Kolberg din Viena, a trimes către Berliner Signale o corespondenţă despre starea muzicală a României — corespondenţă în care tăgăduieşte cu sfruntare priceperea şi gustul publicului român în privinţa muzicii şi denunţă Conservatorul nostru din Bucuresti, acest templu-metropolă al Euterpei, Thaliei şi Melpomenei naţionale române, ca o instituţiune lipsită cu desăvârşire de seriozitate.

Cititorul va judeca după câteva rânduri, pe cari le voi reproduce din acea corespondenţă, până unde a putut merge cutezarea acelui neamţ. Vorbind de Conservatorul nostru, zice:

„Acest institut muzical de educaţie ar fi îndestulător pentru modesta dezvoltare a diletantismului celui mai modest. în lumea străină nu s-a prea pomenit de artişti români cari să fi învăţat arta în patria lor...

Elevii din clasele superioare au în mijlocie agilitatea şi pătrunderea începătorilor noştri de astăzi."

Vorbind despre producţiile muzicale publice la noi, iată ce zice:

„Prin cafenele numai şi pe la aşa-numitele serate se aud clavicimbalurile maltratate într-un chip revoltător, şi mai totdeauna în ritmuri de dans...

Localul de concert e sala Ateneului, unde, pe lângă unii artişti mari din străinătate, rătăciţi prin România, concertează şi muzicanţi negri, cerşetori muzicali şi alţi proletari artistici, cari oferă pe bani scumpi plăceri ieftine."

Străinul apoi susţine că artiştii adevăraţi mari, cari despreţuiesc reclama, nu pot avea sorţi de succes faţă cu publicul român; dar că, în schimb, a obţinut un imens succes Le Bataillon de dames — optzeci de femei în fuste scurte şi despoiate într-un chip neruşinat, cari au dovedit, numaidecât după prima reprezentaţie, că sunt bune pour les chambres séparées cu cuconaşii şi cu mecenaţii artei române.

A!... Trebuie să mărturisesc că aici străinul a atins culmea infamiei. Şi dacă ar fi măcar câtuşi de puţin adevărate câte le spune! Pentru ca cititorul să vadă insanitatea absurdă a infamiei acestui străin, dau aici următorul proces-verbal:

„Subsemnaţii profesori de muzică de la Conservator şi particulari, în urma unui articol injurios apărut în Berliner Signale no. 12 din 18 iunie st.n. 1897 la adresa corpului profesoral al Conservatorului Naţional din Bucureşri, precum şi la adresa culturală a întregii ţări, întrunindu-se astăzi, 10/22 iunie 1897, în localul «Societăţii presei», am luat următoarele rezoluţiuni:

Autorizăm pe d-l C.M. Cordoneanu să întrebe:

1. Dacă redacţiunea sus-numitei reviste îşi ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.

2. Cari sunt persoanele cari dau tonul în muzică şi cu cari d-sa a făcut cunoştinţă cât a stat în Bucureşti?

3. Să intervie pe lângă Presa română (de urgenţă) ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă."

(Urmează semnăturele)

Onoare lor! Onoare acelora cari ştiu să ia o aşa bravă atitudine în faţa ofensei grave aduse patriei şi dreptului lor! Însă, deşi foarte turburat de indignarea ce mi-a produs-o mie însumi infamia străinului, aş avea ceva de zis în privinţa moţiunii d-lor profesori; turburarea mea nu mă va împiedica să fiu metodic. Voi examina dar cele trei puncte ale moţiunii.

Asupra punctului întâi:

Dacă Redacţia sus-numitei reviste îşi ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg. Zic eu: Redacţia sus-numitei reviste ori îşi va lua, ori nu-şi va lua acea răspundere. Din această dilemă nu poate ieşi redacţia sus-numitei reviste. Prin urmare, trebuie să ne preparăm serios pentru fiecare din cele două singure eventualităţi posibile, din cari ori una, ori alta este inevitabilă. Căci, în relaţiuni internaţionale, mai presus de toate, se cere prevedere şi prudenţă. Să presupunem dar că sus-numita revistă nu-şi ia răspunderea. Atunci, ce putem face? Să presupunem iarăşi că-şi ia răspunderea. Trebuie să ne întrebăm asemenea: atunci ce e de făcut?

Eu crez, şi mi se pare că am dreptate, că în ambele cazuri nu ne rămâne decât să luăm act de răspunsul sus-numitei reviste şi să rupem orice relaţiuni cu dânsa, considerând-o că nu mai merită să aibă nici o stimă din partea noastră. Dar mi se va răspunde:

– Ei şi? Ce-i pasă unei reviste muzicale din Berlin de stima dv.?

Răspunz:

– Dacă se respectă câtuşi de puţin, trebuie numaidecât să-i pese. În toate, în politică, în literatură, şi mai ales în arte, stima oamenilor oneşti face mai mult decât îşi închipuie un oarecare dr. Emil Kolberg - mai mult decât orice merit.

Trec la punctul al doilea:

Cari sunt persoanele cari dau tonul în muzică şi cu cari d-sa (numitul doctor) a făcut cunoştinţă cât a stat în Bucureşti?

Eu gândesc că întrebarea asta, în partea ei a doua, e cel puţin indiscretă. Cât stă un artist într-un oraş străin, călătorind pentru petrecere, intră în cunoştinţă cu fel de fel de persoane cari n-au a face deloc cu muzica. Prin urmare, putem să dispensăm pe neamţul de a ne spune toate persoanele cu cari a făcut cunoştintă cât a stat în Bucureşti. De ce nu-l putem dispensa, însă, este de răspunsul care trebuie să ni-l dea la întrebarea: „Cari sunt persoanele cari dau tonul în muzică?" Dar şi aci eu mă tem că infamul calomniator are să scape foarte uşor, mai ales că întrebarea e pusă de nişte specialişti; străinul e în stare să ne răspunză zâmbind:

– Cum, dv. nu cunoaşteţi cine dă tonul în muzică? Dar e foarte simplu: îl dă compozitorul, însemnându-l foarte precis la începutul bucăţii, imediat după cheie. Când nu pune nici un semn - şi asta într-un singur caz din douăzeci şi patru — chiar atunci însemnează precis că a vrut să însemneze pe C dur, cum zicem noi, germanii, sau pe do major, cum ziceţi dv., latinii. Atât ar mai trebui să mă întrebaţi, şi cine dă măsura în muzică. Atunci v-aş răspunde: tot compozitorul, şi tot la începutul bucăţii, imediat după însemnarea tonului. Prin urmare, ne-am înţeles... La începutul fiecărei bucăţi, compozitorul dă întâi cheia, apoi tonul şi pe urmă măsura.

Care va să zică, şi cu această întrebare nu-l putem înfunda pe acel străin, care şi-a permis etc.

Să trecem dar la punctul al treilea al moţiunii:

D. Cordoneanu să intervie pe lângă presa română de urgenţă, ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.

Acest punct mi se pare de prisos, dacă nu chiar mâhnitor. Dar când, oare, presa noastră a avut nevoie de intervenţia cuiva pentru a releva insultele aduse naţiunii de către străini? Când, oare, presa română n-a fost la înalţimea ei, mai ales fiind vorba de artele naţionale şi îndeosebi de muzică? Nu! Fie siguri profesorii noştri că vom şti să ne facem datoria. Da! vom proceda con brio, însă fără precipitare, păstrând tactul şi măsura. Vom dezvolta leicht-motivul nostru în toate tonurile. Vom face un zgomot asurzitor şi mereu crescendo, până ce vom atrage atenţiunea publicului european asupra operei numitului dr. Kolberg, probând că această operă e un complet fiasco. Reputaţia muzicală a României va fi, trebuie să fie, reabilitată. Vom arăta numele marilor artişti europeni, începând cu Tamberlic (care nu e alt decât Toma Birlic, ţigan român din Botoşani) şi sfârşind cu tânărul prima-violină de la „Kaiserliche-Koenigliches Hofopernhaus" din Viena, d. Rosé (care nu e alt decât un evreu român din Iaşi), şi pe cari i-a produs numai şi numai şcoala noastră naţională de muzică. Vom arăta câte orchestre permanente cu solide tradiţiuni avem în ţară. Vom face statistica tutulor pianurilor de la noi, atât de bine acordate, încât nu mai trebuiesc acordate deloc. Vom arăta cu certificate din partea tutulor magazinelor de „Musicalia" imensa deosebire între consumul producţiilor clasice şi al bucăţilor familiare, ca, de ex., polci (Kreuz-oder-Schnell), valsuri, pas-de-quatre, romanţe, canţonete, Gigerl-Marsch, Tararabumdèrè etc. Vom dovedi ceva mai mult; vom dovedi cu acte oficiale că o primadonă naţională poate căpăta la noi, dacă reuşeşte într-un concurs, un contract sigur pe trei, chiar pe patru luni, fiind plătită adeseori până la cinci, şase, chiar până la şapte sute de lei pe lună! Vom dovedi, în fine, că aceeaşi primadonă, pe aceeaşi scenă, în faţa aceluiaşi public, va cânta cu acelaşi succes pe Ernestina din Choufleuri, pe Valentina din Hughenoţii, pe Eleonora din Trovatore, pe Margareta din Faust şi pe Czipra din Zigeuner-Baron...

Cu aceasta crez că-l vom înfunda pe d. dr. Kolberg. Să mai îndrăznească a vorbi neamţul de inferioritatea României în privinţa muzicii şi instituţiilor de educaţie muzicală!

Obligativitatea opiniilor

Aseară m-am întors acasă târziu, zdrobit, cu mintea zdruncinată şi cu sufletul turburat. Căzusem, victimă a lăcomiei, într-o cursă. Mă întâlnisem după amiazi cu un prieten, care-mi propuse să mă ia la masă. N-aveam poftă de societate şi am respins politicos invitaţiunea. Dar infamul mă ştia că sunt o bestie lacomă de lucruri delicate, mi-a arătat, cu rafinerie infernală, o strălucitoare perspectivă — stridii, icre moi, un muşchi de căprioară împănat, un Cotnar original, mai ştiu eu ce...

Era peste putinţă să rezist până la sfârşit, şi am cedat numaidecât.

Am plătit scump slăbiciunea mea...

Stridiile au fost minunate, icrele moi delicioase, asemenea şi vânatul, brânza, fructele, Cotnarul şi cafeaua. Dar...

Dar eram mulţi la masă. Îndată ce-am trecut de primul pahar după stridii, s-a încins între meseni o discuţiune „de omni re scibili et de..." Am auzit trei ceasuri atâtea şi aşa opiniuni despre artă, mai ales despre artă! că, intrând în casă, am dat un picior straşnic cânelui meu, care mă întâmpina după obicei gudurându-se. Îmi pare rău — dar trebuia să lovesc, aveam nevoie să maltratez material pe cineva.

Cânele s-a mâhnit, fireşte, însă i-a trecut curând şi a venit iar să se gudure lângă mine, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că nu înţelege pentru ce l-am pedepsit.

Atunci, scrâşnind enervat din dinţi, l-am apucat cu amândouă mânile strâns de urechi, i-am atras capul între genunchii mei şi, privindu-l drept în ochi, i-am debitat pe nerăsuflate următoarele:

Câne! ştii tu, în imbecilitatea ta, ce este libertatea opiniunilor? De atâtea mii de ani îmi eşti prieten credincios... toate te-am putut învăţa, toate — te-am învăţat să joci domino şi şah; dar încă nu te-am putut face să înţelegi aceste mari cuvinte: libertatea opiniunilor! Totuşi, n-am desperat: am să mai încerc înc-o dată. Ascultă bine.

Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, după atâtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca fundament al vieţii sale sociale. Acestui principiu sfânt datorim în cea mai mare parte bunul trai particular şi liniştea publică.

A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gânditor, în mijlocul semenilor mei. Omul este regele creaţiunii: acest suveran este gelos de coroana lui, care e gândirea, şi tot atâta de sceptrul lui, care este expresia. Dar, ca toate principiile sacre, şi principiul acesta nu-i scutit de o bubuliţă — mică, ce-i drept, însă nu tocmai atât de mică încât să treacă neluată în seamă.

Regele creaţiunii, reuşind să-şi recapete sceptrul, şi l-a exercitat cu atât de adâncă convingere de la o vreme, încât a ajuns să crează că dreptul lui îi este chiar o datorie. De unde, mai-nainte, orice rege al creaţiunii, afară de rare excepţii de bravură, trebuia să-şi ascunză bine coroana sub căciulă şi să-şi înghită sceptrul, astăzi toţi regii creaţiunii se cred datori a-şi purta făţiş coroana în cele mai mărunte împrejurări ale vieţii private şi publice şi a face continuu semne de suveranitate cu sceptrul lor. Căci — orice clipă de abdicare ar fi un act de extremă laşitate, şi unui rege nu-i e permis să fie nici o clipă laş.

De la optsprezece ani, el îşi ia coroana — are o opinie! — şi sceptrul — are dreptul să şi-o exprime! Respect opiniunilor libere! libertate completă expresiunii oricărei opiniuni! Ba, se întâmplă cazuri frecuente, în cari părinţii să moară când moştenitorul n-are încă nici optsprezece ani. Atunci, ce să facă el? să renunţe la titlul de suveran?... Peste poate! E dator să continue, deşi încă atât de fraged, dinastia.

Priveşte tu, câne, străvechi prieten şi totdauna credincios supus al regilor creaţiunii, priveşte imensul lor carnaval, vasta lor mascaradă. Iată-i, fiecare cu coroana şi sceptrul său, dacă nu de aur şi de pietre scumpe, măcar de lemn şi ciobuleţe de sticlă colorată, dacă nu nici atât, măcar de carton şi peticele de hârtie văpsită. Între ei, nici unul mai mare: toţi egal de suverani!

Vezi ce splendid cortej şi ce larmă haotică, în care nu se mai distinge nici o figură şi nici un glas, în care nu poţi şti cine merită să fie salutat de tine cu o respectuoasă mişcare din coadă, sau lătrat ca un caraghios!

În afară de acest imens concurs de suveranităţi, puţini sunt acei regi ai creaţiunii cari să-şi amintească un moment că suveranul nu e robul coroanei şi că nu e deloc în primejdie a se arăta mai imbecil renunţând cuminte la sceptru decât purtându-l cu ostentaţie bufonă; că ar fi în orice caz mai puţin ridiculă, şi prin urmare mai demnă, o lasă abdicare decât exercitarea tenace a unei deplorabil covârşitoare suveranităţi.

Să merg şi eu la mascarada regilor creaţiunii? Nu, câne! mai bine stau acasă.

În pădurea atâtor scepturi suverane, tot n-are să se ridice al meu mai sus. Suveranitatea mea, la care renunţ faţă cu imensa concurenţă, mi-o confirm îndeajuns privind drept în fundul ochilor tăi galbeni şi inteligenţi. Simţ o deosebită voluptate a domniei mele să te stăpânesc, uitându-mă în ochi-ţi, în adâncul cărora văd bine că dacă botul tău ar avea grai, tu poate n-ai juca rolul cel mai trist în mascarada regilor creaţiunii.

Nu, câne! eu mă închin principiului sacru al libertăţii opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite obligativitatea lor.

Mergi de te culcă sub pat!...

I-am dat încă un picior, şi ne-am culcat, fiecare la locul său.

1896

TE-AR MAI PUTEA INTERESA