Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Oare teatrul este literatură?

Principiul fundamental al artei în genere este intenţia de a transmite o concepţiune prin mijloace convenţionale de la om la om; încercarea de a realiza acea intenţie constituie opera de artă: ori de ce fel ar fi concepţiunea, — înaltă sau joasă, rafinată sau primitivă, sacră ori profană, — numai cîtuşi de puţin să fie o izvorîre nu voită, ci pornită fireşte din adîncimea, infinită ca şi natura ce se oglindeşte în ea, a creierului omenesc, ea merită să se arate lumii, numai să poată cum; şi dacă poate cum trebuie, atunci se va impune înţelesului altor minţi omeneşti, numai capabile să fie a înţelege. Aci stă raţiunea finală a artei umane: înţelesul omenesc.

Dar cîte sunt mijloacele convenţionale pentru transmiterea unei intenţii artistice? Sunt desigur multe şi mulţi critici au căutat să le clasifice. Din cîţi am citit pînă acuma, nu am găsit în nici unul o părere deosebită în privinţa teatrului; pentru toţi, dramaturgul este considerat ca un fel de literat sau poet, iar piesele de teatru ca un fel de producţii literare sau poetice.

Cursurile de poetică ne prezintă chiar capitole întregi despre poezia dramatică. Să mă ierte domnii autori de poetice mai mult sau mai puţin elementare să cred despre dramaturgie altfel decît vor dumnealor să mă facă a crede.

Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot aşa de deosebită " de literatură în genere şi în special de poezie ca orişicare artă — de exemplu arhitectura.

Literatura este o artă reflexivă. Orice gen literar are de obiect deşteptarea de imagini numai şi numai prin cuvinte exprimînd gîndiri: epică, lirică, narativă, oricum ar fi, literatura se mărgineşte la a închipui imagini, a gîndi asupră-le şi a transmite cititorului prin cuvinte acele imagini şi gîndiri; aci stau tot obiectul şi toată intenţia literaturii. Teatrul este o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor şi patimilor lor. Elementele cu care lucrează sunt chiar arătările vii şi imediateale acestor conflicte.

Convenţionalitatea acestei arte este cea mai grosolană posibilă: căci intenţiunea de a arăta obiectul - care aicea sunt conflictele morale ivite Între oameni — se realizează prin arătarea obiectului chiar întocmai. Aici intenţia artistului îmbracă, în carne şi în oase adevărate, figurile ce ne arată: toate sunt, nu spuse, ci aievea înfăţişate; bucuria rîde din ochi vii, durerea plînge cu lacrimi adevărate, faptele cer timp, şi precum în natură trebuie să treacă vreme şi împrejurări peste obiectul real pentru ca el să se modifice în o stare dată a lui, asemenea aici trebuie să treacă împrejurări şi prin urmare vreme reală pentru ca să se desăvîrşească arătarea intenţionată.

Faptul că unul din mijloacele sale de reprezentare este şi vorbirea omenească, nu trebuie să facă a se lua teatrul ca un gen de literatură; din acest punct de vedere teatrul ar avea mai multă rudenie cu arta oratoriei.

Se înţelege că, la urma urmelor, izvorul comun al tutulor artelor este conceptiunea omenească; dar formulările interne, manifestaţiunile si modurile de transmitere intenţionată a concepţiunii sunt deosebite pentru fiecare artă.

După aceste deosebiri specifice, vedem că teatrul este tot atît de puţin înrudit cu literatura pe cît ar fi sculptura şi pictura cu arhitectura şi muzica. Pe cînd concepţiunea poetului se formulează în gîndirile lui proprii cari sunt chiar materialul intern al artei sale, şi care, transmise prin cuvinte, constituiesc de-a dreptul obiectul de artă desăvîrşit, concepţiunea dramaturgului se formează în înfăţişări vii de împrejurări şi fapte omeneşti, iar gîndirea lui nu are nimica a face cu producţia teatrală în sine; şi dacă el gîndeşte, aceasta o face numai spre a găsi intocmirea, economia mecanică, pe care să poată sta clădirea ce a conceput şi voieşte să înfăţişeze.

Cu mult mai mult se aseamănă deci dramaturgul cu arhitectul care concepe clădirea, o plănuieşte pe hîrtie, şi tocmai apoi. o arată făcută gata din grămădirea întocmită a materialului voit. In acest sens gîndeşte şi dramaturgul — nu la a gîndi ceva, ci la a arăta ceva. Astfel, asemănare mai nemerită nu poate avea o piesă de teatru propriu-zisă decît cu planul unui monument. In adevăr precum planul arhitectului nu este chiar realizarea finală a intentiunii sale, adică monumentul, ci numai notarea convenţională după care trebuie să se strîngă şi să se alipească materialele cerute într-un tot ordonat, asemenea şi scrierea dramaturgului nu este chiar desăvîrşirea intenţiunii lui — adică comedia — ci notarea convenţională după care se vor alipi elementele proprii spre a. arăta o trecere de împrejurări şi fapte umane. Mai scurt: pe cît de puţin planul arhitectului este pictură, tot atît de puţin e scrierea de teatru poezie.

Fiind însă că teatrul ne arată oamenii, şi fiindcă în împrejurări omeneşti, acţiunile, cări sunt chiar viaţa, sunt însoţite de vorbire, oamenii dramaturgului trebuiesc fireşte să vorbească şi ei. Din împrejurarea însă că păpuşile lui pe lîngă că trebuie să umble, să plîngă, să riză, să se mîngîie, să se bată, ori să se ucidă chiar (fapte ce nu se pot întîmpla în lume tot pe tăcute) mai trebuie să şi vorbească şi că poetul nu are alt material extern de comunicare a gîndirii sale decît cuvîntul, din această împrejurare, că un element material este comun, şi aceasta în proporţii de întrebuinţare şi ordine foarte neegale, între două arte atît de fundamental deosebite prin modul de transmitere al concepţiunii, se poate oare deduce că Teatrul este Poezie şi că o piesă de teatru este o producţie de gen literar? Dar o împrejurare asemenea cu aceasta ni-o prezintă şi comunitatea altor materiale şi mijloace de manifestare între alte arte foarte deosebite: marmura, comună sculpturii şi arhitecturii, linia şi chiar culorile comune arhitecturii, picturii şi sculpturii şi, cea mai caracteristică dintre toate pentru teza ce ne ocupă, plastica, asemenea comună picturii, sculpturii şi teatrului.

Nu! Teatrul şi literatura sunt două arte cu totul deosebite şi prin intenţie şi prin modul de manifestare al acesteia. Teatrul e o artă independentă, care ca să existe în adevăr cu dignitate, trebuie să pună în serviciul său pe toate celelalte arte, fără să acorde vreuneia dreptul de egalitate pe propriul lui teren.

Epoca, 8 august 1897

TE-AR MAI PUTEA INTERESA