Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

A. Odobescu

Amănuntele pe care le dăm mai la vale, asupra sfârşitului tragic al lui Alexandru Odobescu, le-am căpătat dintr-un izvor nu se poate mai autorizat.

Odobescu a fost un om public. El a avut meritul literar aşa de puţin contestat odinioară, aşa de greu de contestat chiar şi astăzi, încât moartea lui, atât de regretată, şi mai ales felul acestei morţi a trebuit, se-nţelege, să mişte în cel mai înalt grad pe toată lumea noastră literară.

Amicul care ne comunică aceste amănunte, cu cea mai sinceră emoţiune, ne roagă să-i păstrăm anonimatul, dintr-un exces de delicateţă.

Nu este o indiscreţiune şi o lipsă de pietate din parte-ne, credem noi, că le dăm şi publicului.

Din contra, credem a ne împlini o datorie către contemporani şi către istoria vremii noastre, consemnând aci următoarele notiţe.

*

Acum patru ani şi jumătate, Alexandru Odobescu a venit la un bun prieten al său şi i-a spus că-i place mult o femeie pe care prietenul o cunoaşte bine.

Tonul cu care spunea acestea era tonul unui ştrengar pe care-l îndeamnă un capriciu de moment, şi nimic mai mult. Nimeni n-ar fi bănuit că sub acel ton se ascunde flacăra unui coup de foudre. Cu delicateţa lui obişnuită, omul rafinat ştia să ascundă tocmai sub masca contrară adâncul sentimentului.

Amicul a luat întâi în glumă vorbele lui Odobescu, spunându-i că dama aceea era prea cultă ca să respingă propoziţii măgulitoare din partea unui om aşa de remarcabil ca inteligenţă şi ca educaţiune.

Conversaţia s-a schimbat apoi în glume, şi cei doi prieteni s-au despărţit.

*

Peste câtva timp, Odobescu vine, foarte contrariat, la amicul său şi îi spune că dama aceea este o femeie ori puţin inteligentă ori crescută rău, de vreme ce, la mai multe scrisori ale sale cu propoziţiuni făţişe, ea n-a răspuns deloc şi că, atunci când el a mers să ia răspunsul, în persoană, oamenii de serviciu i-au spus că au ordin expres ca pe acest domn să nu-l primească.

Amicul, care încă tot credea că pornirea lui Odobescu nu e decât un capriciu, s-a mărginit a-i spune că contrarietatea în care se află nu e decât rezultatul unei lipse de metodă. Nu trebuia să-i scrie femeii, pentru că metoda aceasta nu merge cu orice femeie; trebuia să caute a-i face cunoştinţă, într-un mod convenabil, în vreo societate oarecare.

Odobescu s-a făcut că se desinteresează complet de urmările unei aşa de proaste aventuri, şi iarăşi conversaţia a pornit pe calea glumelor uşoare.

*

Cei doi amici s-au despărţit, la începutul veni, după examenele şcolare, şi nu s-au mai revăzut decât foarte târziu, toamna.

La întâlnire, Odobescu s-a arătat de o răceală neobişnuită. Toate încercările amicului său de a-l face pe Odobescu să zâmbească n-au mai prins. Omul acela era, într-adevăr, absolut schimbat. Amicul, atribuind această schimbare de înfăţişare morală vreunor necazuri materiale, de care Odobescu era, prea deseori, încercat, n-a fost atins afund de această neplăcută impresiune.

Întâlnindu-se însă mereu de acum încolo cu Odobescu, faţă cu care, oricât de prieten, era deprins să păstreze un ton de respect de autoritate, şi văzând că necontenit Odobescu îşi accentuează tonul rece şi înţepat, şi-a propus să afle secretul enigmei.

*

Secretul enigmei era femeia.

Odobescu, cât timp nu se mai întâlnise vara cu prietenul său, profitase de poveţile acestuia; întrebuinţase metoda mai îndelungă dar mai sigură, făcuse cunoştinţă cu acea femeie, intrase în de aproape relaţiuni cu dânsa şi ar fi fost în culmea fericirii, dacă o absurdă bănuială asupra unor relaţii de mai-nainte dintre amicul său şi acea femeie nu i-ar fi înveninat, moment cu moment, viaţa.

Când a aflat bunul său prieten despre această tortură a lui Odobescu, despre aceste ascunse gânduri care tulburaseră, încă de acum patru ani, o veche prietenie?

D-abia acum câteva zile.

*

Într-o zi, fără nici o cauză binecuvântată, numai sub pretextul unei umbre de nepoliteţă, Odobescu rupe brusc relaţiile cu prietenul său şi imediat îi scrie o scrisoare, în care îi spune că e neobişnuit a fi tratat ca toată lumea, că nu primeşte a fi maltratat şi că renunţă la nişte relaţiuni care, urmate în asemenea condiţiuni, nu i-ar aduce decât mâhniri şi supărări.

Prietenul primeşte scrisoarea şi rămâne, se-nţelege, cu desăvârşire nedomirit. Nici prin gând nu-i trecuse să rănească câtuşi de puţin pe un om a cărui inteligenţă şi cultură le stima atât de mult şi a cărui societate îi era atât de preţioasă.

*

Relaţiunile dintre cei doi prieteni au fost cu desăvârşire rupte, în urma unui răspuns foarte politicos pe care prietenul l-a scris lui Odobescu, căutând să-i dovedească că nu se simte deloc vinovat de pornirea inexplicabilă a domnului Odobescu. În acelaşi răspuns, prietenul adăoga cum că hotărârea d-lui Odobescu de a rupe relaţiunile amicale, deşi regretabilă, va fi respectată de un om care nu înţelege posibilitatea de existenţă a unui prieteşug forţat.

Acestea se petreceau acum patru ani.

De atunci şi până acum vreo două, trei luni, cei doi prieteni s-au mai revăzut câteodată, dar n-au mai schimbat măcar un salut.

Aceasta este partea întâi a romanului.

*

Acum două, trei luni...

Trebue să spunem că între Odobescu şi amicul său fuseseră şi relaţiuni de afaceri, acum patru ani, care au încetat deodată cu cele prieteneşti.

Acum două sau trei luni, vine la prietenul lui Odobescu o persoană care are legături amicale cu amândoi, şi-i spune că profesorul universitar n-ar primi cu neplăcere o propunere de a reîncepe relaţiunile de afacericu vechiul său prieten.

Prietenul, — care, ca om cu minte, ştia că la oamenii deosebiţi toane de un moment pot determina o mare parte a vieţii, prietenul, care cunoştea lumea, nu lăsase să se altereze în inima lui sentimentele de dragoste pentru Odobescu, din cauza toanelor acestuia — se hotărăşte să meargă, foarte politicos, el, însoţit de persoana aceea la Odobescu şi să-i propuie, din toată inima, reînceperea relaţiunilor.

Odobescu îl primeşte iarăşi rece; totuşi stabileşte, în principiu, bazele afacerii propuse.

Se dă o nouă întâlnire pentru a vorbi în amănunt: un dejun la Odobescu acasă, între patru ochi.

Asta era ziua de Duminecă 20 Octombrie, acum trei săptămâni.

*

De aici încep ultimele peripeţii ale catastrofei şi desluşirea ciudatei purtări de patru ani a răposatului profesor.

Să nu uităm a spune că, în acest timp, bunul său prieten era deplin informat de cele ce se petrec cu Odobescu — de aminteri un secret public — şi că începuse a cam bănui absurda cauză a răcelii acestuia faţă cu dânsul. Era necesar să dăm această introducţie pentru a putea lămuri mai bine cetitorilor, trista dramă, care începe aşa de departe şi aşa de uşor spre a se sfârşi într-un mod aşa de neprevăzut şi atât de tragic.

Spaţiul ne obligă a lăsa pe mâine descrierea ultimelor peripeţii ale acestui dureros roman.

*

La ora convenită pentru dejun, prietenul sună la Odobescu acasă, în strada Cuza-Vodă. Odobescu, care-l aştepta cu nerăbdare, era într-o vădită stare anormală: desfigurat, cu trăsurile lui frumoase strâmbate şi asimetrice, galben ca un cadavru, cu ochii rătăciţi; chipul lui trăda clar o supremă durere, o zdruncinare din adânc a sufletului.

— Providenţa te aduce, zise Odobescu înecat.

— Ce e? întrebă prietenul.

— Providenţa te aduce, îngână pierdut omul în culmea obidei.

Prietenul nu ştia ce să crează.

— Sunt un om cu desăvârşire nenorocit! Şezi, să-ţi spun o istorie, căreia-i cunoşti foarte bine începutul. Dar cunoşti numai începutul! Să vezi ce grozavă e urmarea!

O ştii pe femeia aceea? Femeia despre care am vorbit odinioară.

— Da, o ştiu.

— Ştii că am făcut cunoştinţă şi am intrat în relaţii strânse cu dânsa, foarte curând după întrevorbirea în care mă plângeam de rezistenţa ei?

— Ştiu.

— Ştii că m-am certat cu tine, unul din cei mai buni prieteni ai mei? ştii de ce m-am certat?

— Nu ştiu până acuma.

— Să-ţi explic eu, zise Odobescu; pentru ea, m-am certat cu tine; pentru că eram gelos de trecutul ei, pentru că-mi închipuiam că tu ai fost amantul ei, şi astfel nu te mai puteam suferi, te uram din toate puterile sufletului, tot răul posibil ţi l-aş fi făcut, căci erai pentru mine cea mai îngrozitoare înfăţişare!

— Dar îţi jur, domnule Odobescu...

— Nu trebue să-mi juri nimic. Am aflat pe urmă destule, care trebuiau să-mi şteargă cu desăvârşire gelozia trecutului, arătându-mi mişelia în care căzusem. Pentru această femeie am făcut fapte rele, pentru femeia asta, pe care o dumnezeiam, am călcat de mii de ori peste cea mai elementară datorie de conştiinţă. În schimbul a ce crezi? Crezi că patru ani şi mai bine am avut măcar o zi întreagă de fericire? Nu! Numai amărăciuni, înjosiri şi infamii...

Odobescu se opri obosit.

— Le ştiam pe toate, răspunse prietenul, le ştiam din zvon îndeajuns de împrăştiat ca să le poată afla un om ce nu înceta, cu toată ruptura, să se intereseze din toată inima de soarta unui aşa de distins prieten ca d-ta. Şi dacă n-aş fi fost oprit de atitudinea d-tale hotărât rece, aş fi venit să-ţi spun că rău face un om ca d-ta să se lase a fi aşa de departe târât pe calea scandalului public...

*

— Şi cu toate astea, cu toată răutatea şi trivialitatea acestei femei, o iubesc aşa, încât sunt cu desăvârşire convins că fără amorul ei, ar trebui să mor, fără acest amor, viaţa n-ar mai putea avea niciun cuvânt pentru mine. Sunt nenorocit, sunt adânc nenorocit...

Şi omul începu să povestească cu de-a-mănuntul toate mizeriile de patru ani ale contrariatei sale pasiuni: certuri, pretenţii de cheltueli absurde, trădări peste trădări, toate făţişe, minciuni şi tertipuri înjositoare, urmate toate de iertare şi de reconciliare din partea lui şi de simulacre de înduioşare şi de dragoste din partea femeii. Şi iar de-a-capul amăgiri, laşitate şi în fine un grosolan „dacă-ţi place!”

Este imposibil de reprodus această istorie plină de cele mai dureroase amănunte, destul să spunem că cei patru ani n-au fost decât un lung fir pe care s-au tras ca nişte mărgele în colori metodic aşezate, înjosirea, umilirea, durerile geloziei, cererile de iertare pentru imputări mai mult decât întemeiate, în sfârşit toată gama chinurilor la care se expune un amant ridicul şi batjocorit faţă cu o femeie rece şi rea, care nu vede în el decât o pradă de neiertat.

— Şi cu toate astea, pe care le ştiu şi le văz bine, dacă femeia asta nu-mi mai permite să mă apropiu de ea, căci m-a gonit prin slugile ei, am să mor! Iată ce mi-a scris!

Şi-mi arată o scrisoare în care femeia îi impută că a compromis-o, prin relaţiile lui, în faţa opiniunii, şi că îi interzice prin urmare a mai încerca s-o vază. În adevăr, cu o seară înainte, Odobescu se prezentase la casa ei, şi slugile îi spuseseră că au ordin strict să nu-l primească.

Se înţelege că prietenul văzând pe Odobescu în aşa stare, a căutat să se retragă fără a mai încerca să-l mângâie.

După un dejun aşa de trist, în timpul căruia Odobescu îşi povestise nenorocitele aventuri, au ieşit amândoi prietenii pe jos, — Odobescu avea nevoie de mişcare, — şi s-au despărţit rămânând să se vază peste două, trei zile.

*

Peste câteva zile, prietenul întâlneşte pe Odobescu foarte vesel. Femeia îl iertase, îl primise, punându-i, pentru a-şi repara reputaţia de femeie onestă, o condiţie pe care el spera s-o poată împlini. Omul pasionat era vesel că obţinuse o aşa de grabnică iertare din partea necredincioasei.

Şi de aci, încep apoi tiradele nesfârşite asupra fericirii, puterea femeii pentru a inspira pe artist, orizontul unor succese literare şi ştiinţifice a căror cucerire atârnă de ocrotirea dulce a femeii iubite, ce-ţi mângâie fruntea ta care gândeşte, atmosfera aceea îmbătătoare pe care o face femeia ce umblă discret în cabinetul tău de lucru ca să nu-ţi întrerupă firul unor gândiri fugitive de a căror expresie durabilă are să se mândrească mai mult ea, muza, decât tu, poetul... şcl. şcl.

Copil la 61 de ani!

*

Condiţia nu o pusese femeia, condiţia şi-o pusese nenorocitul singur. El voise să premeargă unor pretenţiuni oneste pe care tot el şi le închipuia acum, cerinţi îndreptăţite ce ea, din modestie sau discreţie, nu îndrăznea să le formuleze.

Deşi însurat, el, bizuindu-se pe înălţimea deosebită a caracterului femeii sale legitime, merse la amanta sa şi-i propuse s-o ia în căsătorie, fiind sigur că legitima are să accedeze la propunerea unei despărţiri de bună voie.

Amanta se-mpăcă sub impresia acestor promisiuni solemne şi făgădui să cheme telegrafic pe mama sa din provincie, pentru a-i căpăta binecuvântarea.

La ediţia a treia vom vedea încheierea acestui roman.

*

Până să sosească mama din provincie, Odobescu se şi înţelesese cu femeia sa legitimă despre o despărţire de bună voie Aci apare în acest roman atât de necurat, o figură sublimă, o figură de sfântă-martiră — este doamna Odobescu. Câtă înălţare de suflet a arătat această nobilă creatură se va vedea îndată.

Doamna Odobescu s-a dus de bunăvoie la o întâlnire cu mama tinerei sale rivale. Era aşteptată.

Intrând, doamna Odobescu începu:

— Doamnă, ştii că bărbatul meu iubeşte pe fiica d-tale şi că fără dânsa nu mai poate trăi? Recunosc că fiica d-tale are dreptul să pretinză o reparaţie manifestă de la bărbatul meu, căruia, dintr-o slăbiciune femeiască, uşor de explicat şi foarte naturală, i-a cedat. Ştiu că piedeca pentru aceasta sunt eu, căci d. Odobescu vrea din toată inima să fie bărbatul legitim al fiicei d-tale. Eu îl ador pe bărbatul meu şi n-aş fi în stare să mă refuz a-i face fericirea. De aceea viu să vă declar că sunt hotărâtă a intra îndată în călugărie şi să vă rog totodată să nu puneţi d-voastră vreo piedecă la fericirea acestui om şi a fiicei d-voastră.

*

Să nu uităm a spune că Odobescu era ascuns în odaia de alături fără să ştie nimeni şi asculta tot, aşteptând cu inima încordată rezultatul acestei întrevederi.

Mama din provincie, la sublima tiradă a d-nei Odobescu, răspunse pe un ton cu totul contrariu.

Fiica sa fusese înşelată, batjocorită, compromisă de un bătrân berbant, care ar trebui pedepsit pentru infamiile sale; ca mamă, nu poate aproba căsătoria fiicei sale aşa de tânără cu un om stricat, o căzătură.

În fine, cele mai brutale imputări şi cele mai absurde pretenţiuni.

*

Mama recalcitrantă fu întreruptă brusc de Odobescu, care apăru pe prag vânăt de indignare, cu pumnii încleştaţi:

— Aşa? izbucni el. Sunt un om stricat, o căzătură? Mă azvârliţi acum, după ce pentru voi am făcut atâtea, după ce m-aţi exploatat, m-aţi torturat, m-aţi împins la ultima mizerie, nu mai sunt decât o otreapă de aruncat. Sunteţi nişte infame, infame... Ştiu ce-mi rămâne de făcut!

Odobescu, în culmea nebuniei, plecă urmat de d-na Odobescu, care nu ştia cum să-l mai mângâie.

Ajuns acasă, Odobescu scrise câteva scrisori, apoi luă o doză forte de laudanum. Rezultatul acestei prime încercări fu la timp combătut, îngrijirile îngerului păzitor, îl scăpară de data aceasta. Odobescu, după câteva zile de linişte, hotărî pe d-na Odobescu să plece lângă fiica lor, d-na Damian, convingând-o că este cu desăvârşire vindecat de pasiunea lui.

Doamna Odobescu plecă; dar n-ajunse bine şi o telegramă îi anunţă moartea adoratului ei soţ, pe care numai ea l-a iubit şi pe care numai o aşa inimă sublimă ştie să-l plângă.

*

Credem că cu atâta se completează romanul acesta, din nenorocire real. E de prisos să mai adăugăm amănuntele deja destul de bine cunoscute în privinţa ultimelor momente ale nenorocitului său erou.

Gazeta Poporului, 16 şi 17 Noembrie 1895

TE-AR MAI PUTEA INTERESA