Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Ofensă gravă

Un străin a cutezat zilele acestea să insulte România într-un mod sângeros, lovind-o în tot ce are mai scump, în profesorii ei de muzică, şi, prin urmare, în muzica ei. Acest străin, un neamţ, dr. Emil Kolberg din Viena, a trimis către Berliner Signale o corespondenţă despre starea muzicală a României — corespondenţă în care tăgăduieşte cu sfruntare priceperea şi gustul publicului român în privinţa muzicii şi denunţă Conservatorul nostru din Bucureşti, acest templu-metropolă al Euterpei, Taliei şi Melpomenei naţionale române, ca o instituţiune lipsită cu desăvârşire de seriozitate.

Cititorul va judeca după câteva rânduri, pe care le voi reproduce din acea corespondenţă, până unde a putut merge cutezarea acelui neamţ. Vorbind de Conservatorul nostru, zice:

„Acest institut muzical de educaţie ar fi îndestulător pentru modesta dezvoltare a diletantismului celui mai modest. În lumea străină nu s-a prea pomenit de artişti români care să fi învăţat arta în patria lor...

Elevii din clasele superioare au în mijlocie agilitatea şi pătrunderea începătorilor noştri de astăzi.”

Vorbind despre producţiile muzicale publice la noi, iată ce zice:

„Prin cafenele numai şi pe la aşa-numitele serate se aud clavicimbalurile maltratate într-un chip revoltător, şi mai totdeauna în ritmuri de dans...

Localul de concert e sala Ateneului, unde, pe lângă unii artişti mari din străinătate, rătăciţi prin România, concertează şi muzicanţi negri, cerşetori muzicali şi alţi proletari artistici, care oferă pe bani scumpi plăceri ieftine.”

Străinul apoi susţine că artiştii adevăraţi mari, care despreţuiesc reclama, nu pot avea sorţi de succes faţă cu publicul român; dar că, în schimb, a obţinut un imens succes Le Bataillon de dames — optzeci de femei în fuste scurte şi despoiate într-un chip neruşinat, care au dovedit, numaidecât după prima reprezentaţie, că sunt bune pour les chambres séparées cu cuconaşii şi cu mecenaţii artei române.

A!... Trebuie să mărturisesc că aici străinul a atins culmea infamiei. Şi dacă ar fi fost câtuşi de puţin adevărate câte le spune ! Pentru ca cititorul să vadă insanitatea absurdă a infamiei acestui străin, dau aici următorul proces-verbal:

„Subsemnaţii profesori de muzică de la Conservator şi particulari, în urma unui articol injurios apărut în Berliner Signale no. 2 din 18 iunie st.n. 1897 la adresa corpului profesoral şi Conservatorului Naţional din Bucureşti, precum şi la adresa culturală a întregii ţări, întrunindu-se astăzi, 10/22 iunie 1897, în localul «Societăţii presei», am luat următoarele rezoluţiuni:

Autorizăm pe d-l C.M. Cordoneanu să întrebe:

1. Dacă redacţiunea sus-numitei reviste îşi ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.

2. Care sunt persoanele care dau tonul în muzică şi cu care d-sa a făcut cunoştinţă cât a stat în Bucureşti?

3. Să intervină pe lângă presa română (de urgenţă) ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.”

(Urmează semnăturile)

Onoare lor! Onoare acelora care ştiu să ia o aşa bravă atitudine în faţa ofensei grave aduse patriei şi dreptului lor! Însă, deşi foarte tulburat de indignarea ce mi-a produs-o mie însumi infamia străinului, aş avea ceva de zis în privinţa moţiunii d-lor profesori; tulburarea mea nu mă va împiedica să fiu metodic. Voi examina dar cele trei puncte ale moţiunii.

Asupra punctului întâi:

Dacă redacţiunea sus-numitei reviste îşi ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.

Zic eu: Redacţiunea sus-numitei reviste ori îşi va lua, ori nu-şi va lua acea răspundere. Din această dilemă nu poate ieşi redacţiunea sus-numitei reviste. Prin urmare, trebuie să ne preparăm serios pentru fiecare din cele două singure eventualităţi posibile, din care ori una, ori alta este inevitabilă. Căci, în relaţiuni internaţionale, mai presus de toate, se cere prevedere şi prudenţă. Să presupunem dar că sus-numita revistă nu-şi ia răspunderea. Atunci, ce putem face? Să presupunem că-şi ia răspunderea. Trebuie să ne întrebăm asemenea: atunci ce e de făcut?

Eu cred, şi mi se pare că am dreptate, că în ambele cazuri nu ne rămâne decât să luăm act de răspunsul sus-numitei reviste şi să rupem orice relaţiuni cu dânsa, considerând-o că nu mai merită să aibă nici o stimă din partea noastră. Dar mi se va răspunde:

— Ei şi? Ce-i pasă unei reviste muzicale din Berlin de stima dv.?

Răspund:

— Dacă se respectă câtuşi de puţin, trebuie numaidecât să-i pese. În toate, în politică, în literatură, şi mai ales în arte, stima oamenilor oneşti face mai mult decât îşi închipuie un oarecare dr. Emil Kolberg — mai mult decât orice merit.

Trec la punctul al doilea:

Care sunt persoanele care dau tonul în muzică şi cu care d-sa (numitul doctor) a făcut cunoştinţă cât a stat în Bucureşti?

Eu gândesc că întrebarea asta, în partea ei a doua, e cel puţin indiscretă. Cât stă un artist într-un oraş străin, călătorind pentru petrecere, intră în cunoştinţă cu fel de fel de persoane care n-au a face deloc cu muzica. Prin urmare, putem să dispensăm pe neamţul de a ne spune toate persoanele cu care a făcut cunoştinţă cât a stat la Bucureşti. De ce nu-l putem dispensa, însă, este de răspunsul care trebuie să ni-l dea la întrebarea: „Care sunt persoanele care dau tonul în muzică?”. Dar şi aci eu mă tem că infamul calomniator are să scape foarte uşor, mai ales că întrebarea e pusă de nişte specialişti; străinul e în stare să ne răspundă zâmbind.

— Cum, d-voastră nu cunoaşteţi cine dă tonul în muzică? Dar e foarte simplu: îl dă compozitorul, însemnându-l foarte precis la începutul bucăţii, imediat după cheie. Când nu pune nici un semn — şi asta într-un singur caz din douăzeci şi patru — chiar atunci însemnează precis că a vrut să însemneze pe C dur, cum zicem noi, germanii, sau pe do major, cum ziceţi d-voastră, latinii. Atât ar mai trebui să mă întrebaţi, şi cine dă măsura în muzică. Atunci v-aş răspunde: tot compozitorul, şi tot la începutul bucăţii, imediat după însemnarea tonului. Prin urmare, ne-am înţeles... La începutul fiecărei bucăţi, compozitorul dă întâi cheia, apoi tonul şi pe urmă măsura.

Care va să zică, şi cu această întrebare nu-l putem înfunda pe acel străin, care şi-a permis etc.

Să trecem dar la punctul al treilea al moţiunii:

D-l Cordoneanu să intervină pe lângă presa română de urgenţă, ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.

Acest punct mi se pare de prisos, dacă nu chiar mâhnitor. Dar când, oare, presa noastră a avut nevoie de intervenţia cuiva pentru a releva insultele aduse naţiunii de către străini? Când, oare, presa română n-a fost la înălţimea ei, mai ales fiind vorba de artele naţionale şi îndeosebi de muzică? Nu! Fie siguri profesorii noştri că vom şti să ne facem datoria. Da! vom proceda con brio, însă fără precipitare, păstrând tactul şi măsura. Vom dezvolta leitmotivul nostru în toate tonurile. Vom face un zgomot asurzitor şi mereu crescendo, până ce vom atrage atenţiunea publicului european asupra operei numitului dr. Kolberg, probând că această operă e un complet fiasco. Reputaţia muzicală a României va fi, trebuie să fie, reabilitată. Vom arăta numele marilor artişti europeni, începând cu Tamberlic (care nu e alt decât Toma Birlic, ţigan român din Botoşani) şi sfârşind cu tânărul prima-violină de la „Kaiserliche-Koenigliches Hofopernhaus” din Viena, d. Rosé (care nu e alt decât un evreu român din Iaşi), şi pe care i-a produs numai şi numai şcoala noastră naţională de muzică. Vom arăta câte orchestre permanente cu solide tradiţiuni avem în ţară. Vom face statistica tuturor pianelor de la noi, atât de bine acordate, încât nu mai trebuiesc acordate deloc. Vom arăta cu certificate din partea tuturor magazinelor de „Musicalia” imensa deosebire între consumul producţiilor clasice şi al bucăţilor familiare ca, de ex. polci (Kreuz-oder Schnell), valsuri, pas-de-quatre, romanţe, canţonete, Gigerl-Marsch, Tararabumdèrè etc. Vom dovedi ceva mai mult; vom dovedi cu acte oficiale că o primadonă naţională poate căpăta la noi, dacă reuşeşte într-un concurs, un contract sigur pe trei, chiar pe patru ani, fiind plătită adeseori până la cinci, şase, chiar până la şapte sute de lei pe lună ! Vom dovedi, în fine, că aceeaşi primadonă, pe aceeaşi scenă, în faţa aceluiaşi public, va cânta cu acelaşi succes pe Ernestina din Choufleuri, pe Valentina din Hughenoţii, pe Eleonora din Trovatore, pe Margareta din Faust şi pe Czipra din Zigeuner-Baron...

Cu acestea cred că-l vom înfunda pe d-l dr. Kolberg. Să mai îndrăznească a vorbi neamţul de inferioritatea României în privinţa muzicii şi instituţiilor de educaţie muzicală!

Epoca, III, nr. 479, 14 iunie 1897

TE-AR MAI PUTEA INTERESA