Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Om cu noroc

Amicul meu, domnul Manolache Guvidi, este o persoană cunoscută în societatea noastră; e un om cu avere însemnată câştigată printr-o muncă onorabilă; e un om inteligent şi serios, un bun soţ şi un bun tată de familie. Cu atâtea calităţi trebuia să reuşească în lupta pentru viaţă: invidioşii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic în contră-i.

Odată, în vremea primei sale căsnicii, el avea o mare întreprindere publică, — aceea a fost începutul prosperităţii lui, deoarece din câştigul acelei afaceri a ieşit cheagul averei frumoase de care se bucură astăzi. Invidioşii intriganţi căutară să-l sape şi după o campanie înverşunată prin grai şi prin presă, reuşira să producă în cercurile înalte un curent defavorabil amicului Manolache.

Alergături, protestări, plângeri fură zadarnice din parte-i. Atunci, ca să nu se dea bătut şi totuşi să nu mai meargă fără folos la locurile oficiale, unde fusese bruscat şi ameninţat cu rezilierea contractului şi cu un proces răsunător, el trimise pe nevastă-sa să parlamenteze cu un personaj de mare influenţă, care oricând îl ajutase la nevoie arătându-i multă bunăvoinţă.

Domnul Guvidi se cunoştea pe sine; el ştia că, cu caracterul său "neîncovoiat şi mândru", n-ar fi putut conduce aşa de bine ca soţia sa aceasta daraveră delicată. Doamna Guvidi, deşi foarte tânără, sub înfăţişarea şi manierele ei copilăroase, ascundea mai mult tact diplomatic. În adevăr, bărbatul socotise cuminte: ceea ce omul "tare şi aspru", cum se ştia el, ar fi putut compromite, femeia a scos-o cu blândeţe la un fericit capăt.

Gurile răuvoitoare au trebuit în sfârşit să tacă ostenite; iar amicul nostru luat îndeaproape de tot sub puternica protecţie a înaltului personaj de care am vorbit, şi-a putut urma înainte treburile şi realiza câştigul însemnat pe care-l merita munca lui inteligentă şi neobosită.

Şi nu numai atâta: de la această împrejurare s-a stabilit între familia Guvidi şi protectorul său o prietenie din cele mai călduroase, care a plutit într-un senin neîntrerupt atâţia ani — până când moartea crudă a răpit în floarea vârstei pe doamna Guvidi.

Sărmana femeie! aşa de tânără, aşa de frumoasă şi atât de iubită! Cine-şi putea închipui! Şi ce gol a lăsat ea în urmă!

"IREPARABILĂ PIERDERE PENTRU CEI CE RĂMÂN NECONSOLAŢI."

Acestea sunt cuvintele negre şi pline de durere ce le-am citit cu toţii pe panglica lată a celei mai frumoase cunune cu violete de Parma, când au urmat tristul convoi. Iar pe cununa depusă de jalnicul soţ era o vorbă şi mai scurtă, şi mai sfâşietoare:

"MEMORIE ETERNĂ: GUVIDI DEZOLAT!"

Mult a trecut de atunci şi timpul, ca mai totdeauna, a alinat "eterna" durere, umplând încet-încet cu uitare golul ce-l lăsase în urmă-i încântătoarea pierdută.

Când golul a fost cu desăvârşire umplut, amicul nostru Manolache s-a însurat a doua oară.

Omul cu noroc!

Aceasta, soţia a doua, este tot aşa de tânără şi de frumoasă cum era odinioară răposata: iar cât despre tactul diplomatic, atât de necesar când are cineva daraveri mari şi multiple, putem spune că o întrece.

Şi de aceea afacerile casei Guvidi & Co. sporesc mereu şi merg din ce în ce mai bine: succesul este robul amicului nostru; norocul umblă după omul acesta ca un câine ascultător şi credincios.

Mă gândeam tocmai ce roman bogat şi senin s-ar putea face din studiul vieţii acestui tip de om fericit, pe care-l cunoaştem toţi aşa de bine în societatea noastră, când iată că primesc prin poştă următoarele:

"Domnul şi Doamna M. Guvidi au onoarea a vă ruga să petreceţi ziua de duminică la moşia lor Moara-de-Piatră.

Adunarea restrânsă de intimi.

Ţinuta absolut fără pretenţie: où il y a de la gène, il n'y a pas de plaisir¹.

Nota. La gară v-aşteaptă trăsura".

Stilul e femeia... Graţioasa doamna Guvidi! îi cunosc scriptura şi dictonul favorit, pe care-l spune aşa de des şi cu o atât de fermecătoare clipire de ochi!

Moara-de-Piatră ca moşie e o moşie mică, da, dar ce rai mic!

E aşezat la distanţă de douăzeci de minute de la gară... Un parc mărţ şi un cottage² englezesc cum se găsesc rar la noi.

Cu cât socotiţi că a cumpărat moşia asta? — N-o să credeţi, căci în adevăr eu însumi n-aş crede, dacă n-aş şti pozitiv. Cu cât?... Cu o pereche de cai roibi… atât! Frumoşi cai, ce e drept: dar, oricum, să capeţi o moşie, care face două sute cincizeci de mii de lei ca o para, pe o pereche de cai, care mult-mult să facă cinci mii, cinci mii cinci sute! Aci însă a lucrat un alt factor mult mai puternic decât interesul —patima.

Fostul proprietar al Morii-de-Piatră era mult cunoscutul N... distinsul sportman, un flăcău destul de copt, putred de bogat, şi care, cum îl ştim toţi, are o pasiune neînfrânată pentru cai. A văzut odată la şosea pe doamna Guvidi cu roibii, — îi mâna singură —, în cine ştie ce dispoziţie de spirit se afla omul — se zice că jucase toată noaptea trecută la "Jockey" şi pierduse mult - şi de atunci n-a mai avut pace nici somn.

Astea le povesteşte însuşi amicul nostru comun, Guvidi.

Caii aceia au devenit pentru N... o marotă, o idee lixă, o boală, cum vreţi s-o numiţi. Ce n-a făcut ca să-i capete? I-a urmărit pretutindeni; a legat cea mai strânsă prietenie cu Guvidi, a stăruit, s-a rugat, s-a umilit... în zadar toate. Deşi bărbatul stăruise să-i facă hatârul noului prieten, nevasta nu voia cu nici un preţ.

— Nu fac târgu pe bani! a zis ea odată cu hotărâre.

— Atunci, pe ce? a întrebat N... cu tonul omului gata la toate.

— Pe... N-o să vrei...

— Orice!

— Pe Moara-de-Piatră a răspuns scurt! femeia, care era acuma parcă mai frumoasă ca totdeauna.

— Ei! prea exagerat! a întrerupt Manolache, amestecându-se şi el în vorbă din fundul salonului unde-şi citea gazeta.

— Ce te-amesteci dumneata în tocmeala noastră?... nu te priveşte! i-a obiectat doamna încruntându-se ca un copil răsfăţat. Domnul Guvidi dete din umeri şi-şi urmă înainte citirea.

— Îţi place mult?... mult? a întrebat N...

— Mai mult desigur, decât îţi plac dumitale… caii mei, a zis ea zâmbind cu un fel de răutate sceptică.

— Asta este peste putinţă! a răspuns N... încet şi înecat, şi ochii lui, care văzuseră multe, aţintiţi în ochii femeii tinere, sclipiră într-un chip foarte ciudat.

— Nu crez până nu mi-oi dovedi-o! zise ea şi mai încet accentuându-şi bine zâmbetul răutăcios.

Târgul s-a făcut... Nici nu se putea altfel — altfel nu căpăta N... ceea ce dorea cu o atât de adâncă pornire... Roibii au fost ai lui..

Şi astfel, de vreo şase ani acuma Moară-de-Piatră este proprietatea Guvizilor.

Am ascultat de gentila invitaţie şi nu mi-a părut rău. E în adevăr un loc încântător, şi am petrecut în sânul acestei familii model cum nu se poate mai bine.

Dar nu era o petrecere ordinară: se rupea turta Nicuţii — copila unică împlinea cinci ani.

Câte şi ce daruri — o avere!... între altele o fotografie recentă, — încadrată în patru vergele de aur masiv, prinse la încheieturi cu ţinte de diamant ca boabele de năut, — naşul ţinând în braţe cu dragoste pe mica fină, care-i râde cu nevinovăţie.

Naşul a făcut o frumoasă surpriză oaspeţilor: a adus din Bucureşti muzica roşiorilor.

Ospăţul a fost strălucit şi balul pe iarbă verde foarte animat şi vesel.

A doua zi, luni, având fiecare dintre invitaţi afaceri de dimineaţă, am trebuit toţi să luăm trenul care trecea la unu noaptea.

O noapte de septemvrie limpede ca sticla curată... vreme dulce şi lună plină... zece trăsuri mergând la pas şi banda roşiorilor cântând un marş triumfal în frunte — de neuitat.

Familia Guvidi cu naşul ne-a condus la gară.

Ne-am suit în vagon cu toţii, după ce am mulţumit gazdelor şi îndeosebi doamnei, care făcuse onorurile cu graţia ei obişnuită etc.

N... care n-avea ca noi treabă, a rămas pentru o noapte la Moara-de-Piatră. Guvidi, aşteptat a doua zi negreşit în oraşul P... unde-l chemau nişte afaceri urgente, a rămas în gară să apuce trenul ce venea din Bucureşti şi cu care noi ne încrucişam la întâia staţie.

Se înţelege că în tren am vorbit toată vremea numai de petrecerea minunată de cu ziuă, şi am fost unanimi în a ferici, cu mai multă sau mai puţină invidie, pe amicul Manolache de cât noroc a avut şi are.

Doamna Z... una dintre invitate, o văduvă respectabilă, care ştie toate câte se petrec în societatea noastră şi chiar mai multe; ne-a afirmat pe drum — "contând, se înţelege, pe discreţia noastră" — că N…, cum e cam bolnăvicios, şi-a făcut testamentul şi lasă aproape toată averea sa copilei lui Manolache, pe care o iubeşte la nebunie.

Şi toţi, fireşte, am trebuit să zicem iarăşi:

"Mare noroc pe Guvidi!"

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA