Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Palatul Cotrocenilor

Poate că la starea sufletească ce mă cuprinde când intru în curtea palatului de la Cotroceni, contribue şi amintirea neuitatei nenorociri ce au trebuit să sufere odinioară Suveranii noştri acolo; îmi pare, poate, că, din atâtea lacrimi ce s-au vărsat în acele locuri, iese încă o exalare amară, dar, când nici nu bănuiam că zidurile acestea erau menite să încapă iar atâta spaimă, priveliştea lor îmi pricinuia un fel de neînţeleasă neplăcere.

Rar am văzut o atmosferă mai supărătoare!

Când treci pe sub bolta bondoacă şi pleoştită a clopotniţei greoaie, care parcă aşteaptă pe cineva, ca să-l strivească sub surpătura ei, şi intri în curtea cea mare, dai drept în faţă de peristilul bisericii. Coloanele şi frontonul lui sunt de tot ascunse sub un stufiş de verdeaţă acăţătoare — ai crede că e intrarea unei peşteri cu emanaţiuni năbuşitoare. Este o biserică veche, după calapodul bizantin, fără vreo deosebită valoare arhitectonică. Silueta ei, care, privită la o anume distanţă, ar avea oarecare eleganţă caracteristică, nu se poate apuca cu ochiul, fiindcă masivul întreg e înconjurat de copaci mari şi strâns aproape între clopotniţă şi noile clădiri ale palatului.

Acestea sunt o lucrare de un stil destul de îndoelnic; aşa, de exemplu, palatul pare că ar voi să fie florentin, galeriile cari îl leagă cu atenanţele sunt de stil bizantino-mauresco-boieresc, iar stilul corpului de gardă e lipsit absolut de caracter — sunt scundele chilii vechi ale fostei mănăstiri, cârpite şi văruite din nou. În tot, ca lucrare de pretenţie, e prea bizară, şi, ca bizarerie, prea pretenţioasă.

Imposibil să găseşti, în această grămădire fantazistă de clădiri, o axă, o linie dominantă, un punct de reazim logic; este o amestecătură, în care arbitrariul ţine loc de originalitate, — o frământare, o tortură de forme şi de linii, în mişcarea cărora în zadar caută ochiul ostenit un moment de repaus.

În curtea cea mare, mai ales în partea dintre altarul cu absidele bisericii şi clădirile noi, parcă lipseşte aerul. Înălţimea clădirilor e aşa de disproporţionată cu lărgimea curţii, încât, înaintând către scara palatului, simţi că opresiunea de sub bolta clopotniţei, în loc să dispară, devine mai stăruitoare: când ai vrea să răsufli, ai sentimentul ca te îneci, aşa că, instinctiv, ridici obrazul spre cer, frângându-ţi gâtul cât poţi.

Pe lângă aceasta, atmosfera din jurul palatului e saturată de duhoarea specifică a mlaştinelor, izvor darnic de friguri, de mâhnire şi de gânduri negre.

Zidurile au nu numai urechi, au şi suflare şi grai. Sunt unele, amabile şi vesele, cari te întâmpină cu graţie, şi-ţi mângâie sufletul chiar întristat, şi cari risipesc gândul cel mai întunecat. Ele îţi întorc razele soarelui cu aceeaşi generozitate cu care le-au fost aruncate şi te atrag ca nişte binevoitori prieteni. Sunt altele, posomorite şi încruntate, cari te privesc cu asprime; îţi întristează sufletul, oricât ar fi de vesel, îţi indispun şi-ţi înnorează gândul, oricât ai fi de liniştit şi de luminos; acestea îţi fac din raza soarelui o disgraţie.

Dintre acestea din urmă sunt zidurile Cotrocenilor. Şi încă lumina zilei tot atenuează oarecum posomoreala acestor locuri. Când însă, după ce a scăpătat soarele, răsare întunerecul nopţii şi începe să crească încet încet, când s-aprind luminile electrice, reci, fără viaţă şi mişcare de flacără, prea slabe pentru a putea birui pâcla neagră — impresia devine aproape insuportabilă.

Cu puţină imaginaţie, cine n-ar şti că aci e un castel de plaisance al unor copii regali, ar crede că palatul Cotrocenilor e un colţ de retragere a unui bătrân ursuz, sătul de deşertăciunea luminii şi zgomotului, scârbit de lume fără putinţă de împăcare, sau poate locul de exil şi de captivitate a unui răzvrătit felon.

Un cuib de cucuvae mai lipseşte sub streaşina de la turla bătrânei biserici, pentru ca să desăvârşească armonia acestor locuri de cobe.

Nu înţeleg ce au cătat să se aşeze doi tineri prinţi veseli şi răsfăţaţi, cu doi fragezi copii, într-un palat atât de posomorit şi plin de amintiri aşa de triste!

Epoca, 27 Mai 1897

TE-AR MAI PUTEA INTERESA