Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Paradoxal

N-am înţeles niciodată paradoxele prietinului meu, domnul Teofil. D-sa judecă toate d-andoasele; pentru fiecare împrejurare, la care suntem obicinuiţi să dăm o explicare găsită gata, fără să ne mai batem capul a umbla după invenţiuni originale, Teofil găseşte o explicare cu totul deosebită. În toate este extravagant — dar unde e chiar absurd, e în morală.

Această ştiinţă aşa de pozitivă a suferit de la d. Teofil o completă răsturnare. Ce e bine la toată lumea la d. Teofil e rău, şi viceversa. De exemplu, alaltăseară l-am văzut făcând ceva, care m-a pus în mare mirare.

Exprimându-mi acest sentiment al meu, d. Teofil s-a apucat să-mi facă o teorie ridiculă asupra datoriei ce are societatea faţă cu virtuţile şi viţiile individului. Să vedeţi modul lui paradoxal. El susţine că virtuţile sunt pavezele şi armele individului în lupta sa cu societatea, iar viţiurile îi sunt părţile descoperite şi vulnerabile.

De aci amicul meu conchide, cu spiritul lui sucit, că societatea n-are nici o nevoie să combată viţiurile indivizilor şi să le încurajeze virtuţile — ba chiar dimpotrivă, pentru că virtuţile individului sunt păgubitoare autorităţii ce trebuie să exercite societatea asupra lui, pe câtă vreme viţiile lui îi sunt ei folositoare. Ce dreptate este prin urmare să pretinzi de la o societate să-şi cultive vrăjmaşii şi să-şi combată sprijinitorii?

Eu, mărturisesc drept, că după astfel de paradoxe încetez de a mai discuta. Dar să nu uit a spune faptul în urma căruia d. Teofil mi-a debitat ciudata d-sale teorie.

Amicul meu şi eu ne întoarcem de la lucru pe aceeaşi cale. Pe strada principală, pe care trecem noi, ieşind din Podul Mogoşoaiei, stau doi cerşetori la două colţuri.

Eu dau din când în când câte un ban de cinci celui din stânga: e un om foarte cumsecade; nu umblă la cârciumi; pe câtă vreme cel din dreapta, ciungul — un fost maşinist, care la un moment de chef şi-a lăsat mâna să i-o apuce un herestrău mecanic, este un stricat. Le dădeam la amândoi, mai-nainte; de când am aflat însă că ciungul nu face alta cu ce câştigă decât beţii şi fumează ţigări Regale m-am hotărât să dau numai celui din stânga, care singur merită ajutor.

Întâlnindu-mă cu d. Teofil, am apucat tot pe un drum. Aproape de colţuri eu am pregătit pentru nenorocitul meu gologanul, pe care i l-am şi dat. D. Teofil i-a zis pur şi simplu „iartă!", m-a luat de braţ a trecut cu mine peste drum şi a dat o băncuţă ciungului cu nasul roşu.

Asta m-a revoltat.

— Cum? zic; dai bucuros cincizeci de bani unui beţiv, unui viţios şi nu te înduri să dai unui nenorocit de treabă un gologan?

— Se-nţelege.

— Ştii d-ta cam ce are să facă cu băncuţa d-tale?

— Ştiu! o să bea o litră de pelin turburel şi o să cumpere trei ţigări Regale.

— Ei! şi-i dai?

— Tocmai de-aia-i dau. Eu îmi fac o datorie socială din încurajarea viţiilor.

Şi de aci, pe larg întreaga teorie expusă scurt mai sus.

— Care va să zică...

— Care va să zică — mi-a răspuns d. Teofil despărţindu-ne — eu urmez strict morala socială. Care este cel mai mare precept al moralei? caritatea! Ei? pentru individ, caritatea nu e un viţiu? Mi se pare că fac bine fiind caritabil să urmez de două ori morala creştină, dând de pomană şi încurajând şi viţiurile altuia.

— Dar ştii, d-le Teofil, că nu e aşa, mă iartă...

— Nu pot să mai stau, cu toată buna voinţă ce aş avea să te-ncurajez a discuta filozofie morală... m-aşteaptă la masă. La revedere.

Imposibil s-o scoţi la capăt cu d. Teofil.

Epoca, 1896, 8 dec.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA