Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Păreri libere

Când excelentul meu amic, d-l Cazzavillan, a binevoit să-mi ceară concursul literar pentru Universul, am ştiut bine că nu este uşor a corespunde la aşa onoare. A scrie, cu câtuşi de puţină pretenţiune literară, într-un jurnal aşa de răspândit în toate clasele societăţii, e o întreprindere destul de serioasă pentru cine are conştiinţă de câtă răspundere îşi ia un om când se prezintă, altfel decât numai ca amator, atâtor mii şi mii de cititori.

E foarte greu, aşa gândesc eu, să scrii româneşte; nu doar pentru limba românească, fiindcă şi în limba noastră se poate spune frumos orice adevăr; ci pentru lumea românească, în faţa căreia nu orice adevăr trebuie spus, fie spus cât de frumos — ba, încă mai ales atunci...

Nu e vorba — în lumea toată, totdeauna, nu s-au putut şi nu se vor putea spune toate adevărurile; dar nu cred să fie pe lume multe locuri unde să se poată spune mai puţine decât la noi.

— De ce oare?

— Foarte simplu: fiindcă la noi din cale-afară multe adevăruri sunt supărătoare, stricătoare, primejdioase.

— Lumii 'ntregi?

— Nu lumii 'ntregi, ci unei părţi din lume, care e mai puternică decât lumea toată.

— O parte mai puternică decât toată lumea? Cum se poate?

— Se poate foarte lesne...

— ?

— Fiindcă toată lumea este mai slabă decât acea parte.

Şi acesta e temeiul oricărei tiranii.

Învârteşte-ţi dar condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, şi, după ce l-ai scris, gândeşte-te de o sută de ori dacă nu trebuie şters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei.

Oricând îţi va clipi prin minte ceva care ţi-a încărcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mâhnindu-l peste măsură, stinge repede scânteia care-ţi poate aprinde foc în cap.

Şterge cuminte şirurile ce simţi bine c-ar plăcea la foarte multă lume, ofensând pe acei câţiva mai puternici decât aceasta, şi înlocuieşte-le cu cea mai sălcie platitudine, şi fereşte-te chiar atunci să nu cumva s-aluneci afară din tonul amabil al sfintei banalităţi.

Bune poveţe...

Dar asta este pentru unii foarte uşor, şi pentru alţii foarte greu.

Oricât de cuminte să fii, ţi se-ntâmplă de greşeşti...

Ei ! Atunci nu e drept să păţească nimeni altul urmările greşelii tale decât tu însuţi.

Pentru aceea, dacă din greşeală aş putea supăra vreodată pe cineva prin aceste modeste cronici din Universul, îl rog mai dinainte omeneşte, o dată pentru totdeauna, să nu caute a arunca vina câtuşi de puţin asupra altcuiva decât asupra mea.

Un articol iscălit este o faptă absolut mărturisită.

Directorul unui mare ziar ca Universul nu e dator să răspundă de părerile personale ale colaboratorilor săi, pe care el nu le împărtăşeşte

Iată exemplul gata:

Eu sunt de părere că directorul ziarului nu e răspunzător de părerile colaboratorilor, întrucât ele nu ofensează demnitatea acelui ziar.

Directorul nostru poate că nu împărtăşeşte această părere.

Aceasta însă nu însemnează că, dacă eu aş face greşeala să emit aci o părere contrară părerilor sale, directorul ar împărtăşi părerea mea.

Ziarele cele mari din străinătate, acelea care nu sunt glasuri de exclusivă clopotniţă; ziarele care, ca Universul, sunt organe ale intereselor publicului întreg, nu ale intereselor unei clase sau caste, găzduiesc bucuros orice idee şi orice părere, indiferent dacă directorul lor, şeful sau patronul afacerii le împărtăşeşte sau nu.

Căci dacă din punctul de vedere al unor interese particulare de clasă, de castă sau de consorţiu, sunt primejdioase o sumă de adevăruri, orice adevăr este legitim din punctul de vedere al intereselor publicului întreg.

Cine ar fi fost de părere să se spună îndată adevărul despre apariţia holerei din urmă la Hamburg ar fi supărat desigur toată negustorimea uriaşului port de mare, dar n-ar fi servit rău interesele — aci putem zice vitale — ale publicului german.

Şi câte adevăruri ar trebui spuse la noi! Şi câte păreri adevărate stau închise de frică în atâtea oale de os!

Şi, ce e mai trist, nu ne bântuie numai frica de a ne spune părerea, ci şi frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală de către altcineva, părerea noastră proprie...

Tremurăm ca nu cumva glasul acelui altcineva să pară a fi al nostru; ne îngrozim să nu trădăm cumva, printr-o clipire de ochi fără voie, prin cea mai neînsemnată mişcare reflexă, prin chiar mutismul nostru, că aceea ce s-aude un moment aşa de rar este gândirea noastră de toate zilele, adânca noastră convingere de multă vreme.

Trecem pe lângă absurditate şi nu ridicăm măcar o sprânceană revoltată; auzim neghiobia şi nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura şi ticăloşia şi zâmbim frumos, ca la întâlnirea celor mai bune cunoştinţe.

De câte ori şi la câţi dintre noi nu ne pare societatea noastră, când o privim în complexul ei de activitate, ca un ciudat teatru!

Piesa nu se mai ştie deloc: o cârcăleală ca vai de capul ei şi al nostru, al privitorilor; tragedie, te face să râzi; comedie, să plângi.

Actorii, chiar aceia la care s-ar întrezări din când în când oarecare bune dispoziţiuni şi ceea ce se numeşte le physique de l'emploi¹, n-au nici o vervă.

De ce?

Fiindcă rolurile au fost distribuite de-a-ndoaselea şi piesa se joacă fără nici o probă serioasă.

Junele prim joacă pe tatăl nobil, intrigantul pe amorez, tânăra ingenuă pe eroina fatală, eroul pe bufon, cocoşata pe silfida şi copiliţa pe vrăjitoarea, tipul serios pe farsorul şi farsorul pe tipul serios.

Dar cum poate merge un aşa teatru?

Cu decor! Cu mult decor! Cu strălucit decor şi cu toba mare!

Orbeşti ochii, asurzeşti urechile, ca să nu mai încapă pretenţii de înţeles...

Într-un aşa splendid teatru de lux nu e permisă nici cea mai slabă reflexiune de dezaprobare, nici câtuşi de palidă glumă asupra vreunui grav şi demn histrion: claca, bine organizată, imediat ar aplauda, pleoscăind pe obrajii îndrăzneţului tulburător.

Ba, ceva mai mult... Vrei să stai în pace şi măcar să te bucuri cuminte de ridicolul splendidei exhibiţiuni? — trebuie să aplauzi cu entuziasm...

Să aplaudăm dar!

Universul, 9 iunie 1900

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA