Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Peste 50 de ani

Sunt aproape cinzeci de ani de când am fost faţă la o strălucită solemnitate.

Era găzduit în Ploieşti Cuza-Vodă, Primul Domn al ţărilor unite, înconjurat de toţi notabilii oraşului şi de mulţimea poporului, venea să asiste la deschiderea anului şcolar.

Într-o baracă vastă, unde se ţineau, după metoda lankasteriană, cursurile de clasa întâia şi a doua primară, plină de copii, care de care mai sărăcuţi, îmbrăcaţi de sărbătoare — stam toţi în picioare, tremurând de neastâmpărul emoţiei.

Deodată se aud afară de departe urale zguduitoare; încet-încet, se apropie... În sfârşit! vine... vine... A venit!... Drepţi!

Smirna toţi! şi din toate piepturile, la comanda neuitatului nostru dascăl, inimosul Basile Drăgoşescu, porneşte un întreit ura! de pârâie din încheieturile bătrânelor ei bârne vasta baracă.

Vodă s-a oprit în prag, se uită la noi dintr-un capăt la altul al şirului de bănci, şi cu glas măreţ ne strigă:

— "Să trăiţi, băieţi!" Iar noi, încă de trei ori ura!

Vodă s-aşază lângă catedră pe un jeţ mare, şi toată lumea, fiecare după potriva lui, de jur împrejur.

Dascălul nostru, adânc emoţionat, cu spatele la tablă şi cu faţa către Domn, zice, d-abia stăpânindu-şi tremurătura bărbii:

— Măria Ta, Dumnezeu ştie numai ce se petrece acuma în sufletul unui biet dascăl ca mine, venit aici din părţile româneşti de dincolo. Rog pe Dumnezeu să Te ţie sănătos şi voinic pentru fericirea poporului românesc!... Mintea, braţele, sângele nostru şi al acestor copii sunt de-acuma închinate Neamului Român, Patriei Române, Domnului Român, Măriei Tale!

La aceste vorbe, toată lumea s-a ridicat în picioare, şi Vodă asemenea, nimini nu mai putea sta jos — prea se ridicaseră sufletele!

După ce şi-a scos focul de la inimă, dascălul a luat o bucată de tibişir, s-a-ntors către noi, şi a zis:

— Copii! după secole de-ncruntare, astăzi ne zâmbeşte şi nouă, Românilor, bunul Dumnezeu! De astăzi încolo, ne-am căpătat iar onoarea de popor liber, de popor latin. Jos slova străină! sus litera străbună!
Şi cum scria el frumos, ca de tipar, a scris pe tabla neagră cu litere străbune:

„Vivat România! Vivat Naţiunea Română! Vivat Alexandru Ion întâiul, Domnul Românilor!”

Şi bravul nostru dascăl n-a mai putut stăpâni emoţia sa şi s-a pornit pe plâns, a plâns toată lumea, şi părinţi şi copii, iar Vodă, ţinându-se cât putea şi ştergându-se la ochi cu batista, a bătut pe umeri pe dascăl şi i-a zis:

— Să trăieşti! cu Români ca tine n-am teamă!

Ne-a mângâiat apoi pe noi, ne-a-ndemnat să ascultăm de dascălul nostru şi a plecat cu suita, cu poporul şi cu noi toţi după el. Seara, luminăţie. A doua zi, l-am dus, iar toată lumea, pe jos împrejurul şi-n urma trăsurii mergând la pas, până la Bărcăneşti, la câţiva kilometri afară din oraş. Acolo s-a oprit trăsura Domnului, iar el, ridicându-se-n picioare, a strigat:

— Vă mulţumesc de buna voastră primire!... Acum, duceţi-vă acasă, că nu puteţi merge cu mine până la Bucureşti, şi eu am treabă mâine acolo, trebue să dăm bice cailor. Să mergem fiecare la datoria noastră şi de-acu, toţi, pe treabă! Rămâneţi sănătoşi! să ne vedem sănătoşi!

Am strigat ura! până când într-un nor de praf s-au pierdut departe trăsura domnească cu ale suitei.

Aşa entusiasm n-am văzut altul de-atunci şi cred că numai odată s-ar mai putea vedea, dar acea „odată”, sunt prea bătrân ca s-o mai sper apuca... Îmi pare destul de rău de asta, dar nu atât de rău cât dacă n-aş crede că alţii, mai târziu ori mai curând, tot o vor apuca; fiindcă, desigur, cine gândeşte că are să scape de asta, se amăgeşte, căci de asta n-are să scape, decât poate atunci când Oltul şi Mureşul or să pornească a curge de-a-ndărătele, de la vale la deal către munţii Ciucului, de unde îzvorăsc din acelaşi sân adânc... şi nici atunci!

Ne-am întors seara-n oraş cântând Hora Unirii. A doua zi, la şcoală. De-acum, pe treabă, copii, cum a poruncit Vodă!

Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu domnul Basile Drăgoşescu! În trei ani m-a-nvăţat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o ştiu până-n ziua de azi, că mai mult, după el, nici n-am mai avut unde-nvăţa, şi tare bine-mi prinde! cum n-am fost bun la nimic, ce mă făceam, dacă nici atâta nu ştiam, barem româneşte?

Să las că Domnul Drăgoşescu avea ştiinţă de carte şi talent la predare, dar mai avea şi o nuieluşe, care ardea ca focul... Ah! sfinte analise, gramaticală şi logică! şi încă şi mai sfântă nuieluşe! Să fi poftit să scrii, la „dictando”, indiferent „numai” sau „nu mai”, sau măcar să fi confundat pe „şi” conjuncţia cu „şi” adverbul!... or să nu fi pus virgulele şi celelalte semne la locul cuvenit!... Unde eşti acuma, tu, magică nuieluşe, să te arăţi numai în pragul unei redacţiuni de revistă literară, enciclopedică, critică, şcl...?

De cinzeci de ani scriem cu litere latine. Limbi străine, de alte familii decât familia noastră romanică, au ajuns de mult să fie scrise perfect, logic şi sistematic, cu literele noastre — limbi slave şi limbi germanice, maghiara chiar, atât de deosebită de toate limbile indo-europene!... iar limba noastră, de cinzeci de ani ne tot batem capul şi nu reuşim s-o scriem cu literele străbune cum se cade... De ce oare?... Numai şi numai, fiindcă ne-a intrat în cap să o ştim scrie, fără a-nvăţa s-o scriem... Dormi în pace, alături de nuieluşa ta, binefăcătorul meu dascăl!

Auzi dumneata! cuvinte romanice, patrimoniul la care avem drept sfânt ca toate limbile de aceeaşi familie, să le luăm noi, românii, în forma şi cu accentul caracteristic al limbilor germanice!

„Senzaţie, senzaţional, univerz, univerzal, seziune, conceziune, penziune, perzecuţiune, perzeverenţă, furnizor, penzulă”; că te apucă plânsul!

Pe urmă „femeile însuşi, noi însuşi, eu şi tu şi voi însuşi”, şi „femeia aceia, şi oamenii aceea”, şi „instrucţiunei, obligaţiunei, seziunei”... Puţin ne mai trebue, să ajungem a ceti băiatul „mamăi” şi fata „tatăi”!

Să nu mai vorbim de aceia cari sunt în stare a scrie: „prefer mai bine”, sau „mai superior”, „mai inferior”, „foarte sublim”, şi „reclamă” în loc de reclamaţie, „denunţ” în loc de denunţare, şi „complet” şi „complectare”...

Zilele astea, am citit într-o mare revistă literară (de rangul întâi — ca dorinţă măcar), un articol atât de binevoitor pentru modestele mele încercări literare, încât nu ştiam ce să mai fac de bucurie, deşi eram convins că bunăvoinţa criticului meu e din cale afară exagerată, mai ales că pune numele meu alături cu al altor scriitori români, fără-ndoială superiori ca factură şi concepţie. Totuşi nu ştiu cum să-i mulţumesc binevoitorului meu critic, căci îmi zic: o, Doamne! de câte ori n-am fost înjurat şi calomniat cum nu meritam, şi de ce? numai de răutate! pentru ce dar să nu mă bucur când îmi vine ca o compensare, din bunătate, o laudă mai presus de meritele mele?

Dar iată, zic, cum soarta află plăcere adeseori să ne toarne câteva picături de amărăciune în cel mai dulce pahar! şi mi-a fulgerat prin gând amintirea nuieluşii de odinioară.

Să nu mai vorbim de ortografie şi de interpuncţiune, dar, într-un articol, de critică literară, despre un cetăţean care trăieşte încă şi care mereu e osândit a-şi scrie numele întreg cu litere străbune, prin tipar, de două ori pe săptămână (adică neînsemnatul meu nume), să vezi numele acesta, pe aceeaşi pagină, în vreo zece rânduri, scris în trei deosebite feluri, e cam prea-prea: „Carageali, Caragiali, Caragiale”...

Şi să se mai mire un biet publicist neînsemnat ca mine, în secolul XX, că numele prodigiosului Shakespeare, din secolul XVI, ne-a rămas scris în atâtea feluri!

Astea le spun eu, cinzeci de ani după ce am „învăţatără” să scriem cu litere latine!

Sărmana limbă românească! Nu mai este, cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! a ajuns o buruiană sălbatică!... Multe vânturi au bătut-o! odată o bătea vântul franţuzesc, acu o bate vântul nemţesc. Noroc că mai are rădăcini adânci; aminteri, i s-ar stârpi soiul! şi ar fi păcat de ea, fiindcă (nu că s-o laud eu!) îngrijită, ce flori frumoase şi ce sănătos rod ar da această voinică buruiană de veacuri despreţuită, cu care veacuri s-a hrănit şi ţinut sufletul unui întreg neam de oameni!

Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare, şi, drept îngrijire, chip şi seamă şi spre păstrare, o opărăsc cu cerneală de scris şi de tipar; şi ea rabdă, ţinându-şi ascunsă puterea de viaţă în rădăcinile-i adânci, cât şi-o mai putea-o ţinea şi acolo, căci şi acolo a-nceput s-o prigonească şi s-o ajungă soarta rea prin aşa numitele „metoade moderne”...

Dumnezeu să-l odihnească pe Domnul Basile Drăgoşescu!

„Universul”, XXVII, nr. 133, 18 Mai 1909

TE-AR MAI PUTEA INTERESA