Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Plagiatul Zola-Bibescu

O campanie întreagă s-a ridicat în contra lui Zola după publicarea romanului său La Débâcle. Se ştie metoda — noi am zice mania, dacă n-ar fi interesată — marelui scriitor francez de a îngrămădi pe o ţesătură simplă, pe o intrigă foarte banală, o colosală garnitură aşa-numită “documentară”, pe care o învârteşte, o răsuceşte, o răstoarnă pe toate feţele, o multiplică aşa că, dintr-o povestire ce ar putea, cu tot aparatul cuviincios, să încapă în patruzeci de file, el reuşeşte să scoată un volum de 400 de pagini. Garnitura documentară consistă în cea mai mare parte din vocabularele tehnice.

Aşa, de exemplu, aproape jumătate dintr-un roman consistă din cuvintele tehnice ale mecanicilor de la drumul-de-fier. Zola a făcut cu multă răbdare vocabularul lor: taie cuvintele, face o grămadă mare din ele, şi apoi ia câte un pumn din grămadă şi presară peste paginele sale, cum se presară zahăr şi scorţişoară peste plăcintă ca să-i dea dulceaţă picantă. Ce rezultă d-aici? că cititorul naiv, profan în mecanică, fără să-nţeleagă mare lucru, cască ochii mari în faţa adâncimii marelui: naturalist, care ştie să documenteze aşa de admirabil, să dea aşa de exact coloarea locală; dar, dacă se-ntâmplă să cază cartea în mâna vreunui mecanic de drum-de-fier, apoi acela are să se amuzeze foarte-mult cu balivernele documentare ale naturalistului: trei din patru părţi sunt potrivite ca nuca-n perete.

Această manie, ca să nu zicem chiar ghiduşie, a lui Zola s-a descoperit cu vârf în La Débâcle. Se-nţelege că în La Débâcle nu mai era vorba de catastrofa unei locomotive, ci de a unei armate colosale.

Aci romanul nu era în primejdia neînsemnată de a cădea la zece ani o dată în mâinile unui cunoscător; era o carte ce a doua zi chiar trebuia să cază în mâna a mii de bravi ofiţeri şi soldaţi, la cari balivernele militare ale documentalistului nu puteau trece cu atâta uşurinţă neluate-n seamă. În adevăr, încep rectificările. Zola, neştiind el însuşi cât erau de grave greşelile lui, nu se astâmpără şi aruncă prin Figaro o sfidare: “Persoanele cari au asistat, ca militari sau civili, la tragedia de la Sedan şi cari au cetit La Débâcle, poftesc oare să spună daca au găsit vreo inexactitate sau vreo greşală de amănunt în acest roman?” Ţine-te, apoi, o cascadă, o furtună întreagă de denunţări: inexactităţi, greşeli imposibile, vocabular tehnic pocit şcl.

Cu ocazia aceasta, însă, câţiva din acei ce căutau cu de-amănuntul în La Débâcle elemente pentru a răspunde sfidării prea îndrăzneţe a lui Zola mai dau peste altceva şi mai grav decât o inexactitate sau o falsă pricepere de vorbe tehnice: dau peste un plagiat în toată regula. Ofiţerii descopăr că naturalistul, atât de amator de documente, luase o eminentă operă personală a unui camarad al lor, prinţul George Bibescu, fost adjutant al generalului Douay în corpul 7 al armatei franceze (Belfort, Reims, Sedan, Campagne de 1870) drept un document impersonal, o caldă lucrare originală, drept un rece raport anonim, şi, astfel, se crezuse în dreptul său a o forfeca pagină cu pagină şi a o turna ca aparat documental în romanul său.

Dacă Zola s-ar fi mărginit a întrebuinţa opera prinţului Bibescu numai ca un izvor de date sigure asupra mişcării corpului 7, se-nţelege că nimeni n-ar fi avut ceva de spus; cu toate că şi atunci onestitatea literară ar fi reclamat o declarare cât de trecătoare, o notiţă măcar, în care să se facă onoare izvorului preţioaselor date. Dar Zola a luat în întregimea lor pagine întregi, mărginindu-se a schimba pe ici, pe colo câte o vorbă, cel mult câte o propoziţie; a luat imaginele telles-quelles şi le-a transpus într-o deosebită ordine, presărând printre ele câte o propozitie a sa, care în genere se potriveşte foarte puţin cu întregul pe care-l plagiază.

Deşi Zola nu a avut un proces în faţa justiţiei, cum prea uşor se putea să-l aibă dacă în locul prinţului Bibescu era un autor mai puţin cavaler şi mai interesat, totuşi, a fost aspru judecat şi pedepsit de opinia publică. S-a făcut un zgomot asurzitor în toată presa europeană; ziarele continentului şi insulelor au aplicat pe rând lui Zola execuţia paralelelor. N-avem loc a reproduce mai mult decât următoarea mustră — trecerea cuirasierilor pe puntea plutitoare de la Rémilly:

Bibescu:

...Droits sur leurs étriers, enveloppés dans leurs grands manteaux blancs, les cuirassiers passent silencieux; ils semblent portés par les eaux. Deux feux, allumés sur chacune des rives aux deux extrémités du pont, éclairent seuls de leur lumière blâfarde hommes et chevaux; leurs flammes se reflètent, d'une façon étrange, dans les casques brillants des cavaliers et donnent à ce spectacle quelque chose de fantastique, etc.

Zola:

...Les feux brûlaient sur les deux rives... Debout sur les étriers, serrant les guides, les cuirassiers passaient, passaient toujours, drapés dans leurs grands manteaux blancs, ne montrant que leurs casques tout allumés de reflets rouges. Et l'on aurait cru des cavaliers fantômes, allant à la guerre des ténèbres, avec des chevelures de flammes etc...

Şi aşa, zeci de pagine.

Zola, încolţit din toate părţile, se hotărăşte, în fine, să răspunză. El publică în Figaro un lung articol, în care caută să se scuze arătând că îşi ia documentele de unde le găseşte. Mărturisirea se pierde în o grămadă de vorbe: e bine s-o extragem şi să o dăm singură; ea poate sta de sine şi fără atâta garnitură zolaică:

“...Unul dintre adjutanţii generalului Douay, prinţul Bibescu, a scris asupra mişcării corpului 7 o operă de o extremă însemnătate, de care m-am servit mult...

Mi s-a imputat cu asprime că am furat acea carte: asta este adevărat...”

De câteva zile a apărut Rome de Zola; e un enorm volum de 700 pagine; desigur, naturalistul n-a lipsit nici de asta dată să [se] documenteze cu profuziune. Dacă însă l-o fi împins care cumva păcatul să ciupească de la vreun prinţ al bisericii, cum a ciupit de la prinţul Bibescu, poate n-are să-i meargă tot aşa de uşor: altu-i popa şi altu-i soldatul.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA