Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

O plimbare la Căldăruşani

Ca să mergi din Bucureşti la mănăstirea Căldăruşani, ieşi prin bariera Moşilor; apuci pe la zaanà pe şoseaua care merge la Fierbinţi; treci la Pantilimon peste linia ferată Bucureşti– Feteşti; mai departe, înainte de Ştefăneşti, treci peste linia ferată a forturilor; apoi, dincolo de Ştefăneşti, la kilometrul 21, laşi şoseaua şi apuci la stânga pe drum-curea; treci prin Văreşti şi Moara Săracă şi ajungi la Căldăruşani – cu totul o poştă şi jumătate, cam la 32 de kilometri, cu cai buni cam în trei ceasuri. E un drum plăcut, mai ales pentru cine de multă vreme n-a umblat decât în vagon, dacă nu va fi prea frig, ori ploaie şi noroi. Noi am avut parte de neplăcerea contrară: multă zăbuşeală, o dogoreală de soare îngrozitoare şi mai ales praf, mult praf. Cătră apusul soarelui mai cu seamă, un nor des albicios se lasă greu dasupra ţarinii, oprindu-ţi vederea chiar la câţiva paşi şi înecându-ţi răsuflarea. Fizionomia marginii Bucureştilor şi a satelor e foarte originală.

Mai întâi de la barieră dai de o murdărie vrednică de cei mai originali africani; colea nişte băieţi de la o cârciumă toacă fel de fel de cărnuri pentru cârnaţi, un vârtej de muşte roieşte împrejur; dincoace nişte hârdaie cu struguri borşiţi din cari un zaplan cu mâinile pline de zeamă dulce şi de praf îşi umple mereu teascul, pentru must – un fel de sirop îngroşat cu ţărână: aci un alt vârtej de muşte clocoteşte fără astâmpăr; pe jos e noroi de struguri, de prune şi de spălături de tingiri. Pe nişte cotloane se prăjesc la tavă nişte cârnaţi exalând un miros puternic de grăsime arsă. Mai departe e zaanaua; miroase a hoit şi sânge stătut în soare; scursorile de murdării strânse pe lângă drum îţi întoarce sufletul. Aci, sub umbrare improvizate pentru campania zaanalei, de o parte şi de alta a şoselii fac chef negustorii, ţăranii, soldaţi, biciclişti, mahalagioaice, popi etc., cu familia şi copiii; mănâncă fleici, frigărui, mai ales cârnaţi şi pastramă, şi beau must, aspirând cu deliciu pe nas şi pe gură mirosurile zaanalei şi praful şoselei. Totul dă un tablou pitoresc oribil. Dar am scăpat de această zonă mefitică; am ieşit la largul câmpiei, lăsând la stânga mănăstirea ruinată a Plumbuitei. E praf şi cald; dar cel puţin nu mai miroase. Soarele scapătă să apuie. Ne uităm înapoi; capitala acoperită de un nor gros de pulbere luminată de soare are aspectul unei mări fără ţărm.

Trecem Ştefăneştii, ieşim din şosea; apoi, Văreştii şi Moara Săracă, sate murdare locuite de bulgari şi de ţigani. Se-nnoptează şi răsare luna. Lăsăm la stânga pădurea bătrână a Căldăruşanilor, vestită pentru multe isprăvi tâlhăreşti, trecem podul lacului, şi pe o lumină de lună minunată ajungem la poarta dintâi a mănăstirii. Poarta e închisă. Bate şi ţi se va deschide, zice Scriptura – am bătut şi un bătrân portar călugăr ne-a deschis pe dibuite. Impresia minunată ce ne-a făcut înfăţişarea mănăstirii – o cetate tare – şi a paraclisului din fundul curţii sub razele lunii, ne-a plătit de toată osteneala drumului, de toată priveliştea şi senzaţiile neplăcute prin cari trecusem. Era o noapte feerică. Am intrat în clădirea mănăstirii la arhondaric şi am pus la cale pentru gustare.

Părintele Silvestru, arhondarul, cu multă bunăvoinţă a dat fuga să ne pregătească cina. Clădirea mănăstirii e pătrată. Spre-nafară ziduri înalte de două caturi şi groase d-abia să le apuc în braţe, cu ferestre mici numai la rândul de sus. Pe dinăuntru la catul de jos arcade pe coloane scurte şi puternice de jur împrejur. În mijlocul curţii biserica, cu hramul Sf. Dimitrie. Până când să ne pregătească cina părintele Silvestru, ajutat de fratele Gheorghe şi fratele Panait, mergem să vedem sala de trapeză a arhondaricului printr-un coridor lung. Din sala aceasta foarte luminoasă şi largă se vede pe ferestre lacul sclipind la razele lunii. Ne întoarcem şi trecând pe dinaintea unei chilii, auzim un glas cuvios citind cu cea mai adâncă evlavie şi cu glas de cea mai convinsă pocăinţă sfaturile lui Sf. Ioan Gură-de-Aur. Ne oprim să ascultăm la uşă sfânta citanie, lăsându-ne penetraţi de cuviosul glas. Suntem curioşi să vedem figura venerabilă a monahului care-şi citeşte aşa de frumos rugăciunea de seară. Batem la uşă şi suntem poftiţi să intrăm.

Cine era evlaviosul bătrân? Imposibil să bănuiţi măcar. Era d. Savu Georgescu, agent secret al poliţiei, pus aci să supravegheze mişcările mitropolitului Ghenadie şi ale mulţimii vizitatorilor acestuia. D. Savu Georgescu, un băiat voinic, era în cămaşa de noapte ţărănească, cu papucii-n picioare; aşezat la o parte a mesei citea tare, iar de partea cealaltă un coleg al d-sale, d. Ionescu, în aceeaşi misie delicată la mănăstire, asculta foarte pătruns sfintele cuvinte ale Chrisostomului.

D. Savu şi colegul d-sale par cu totul mulţumiţi de viaţa monastică, urmează regulat slujbele de peste zi şi chiar de peste noapte; citesc vieţile sfinţilor cu multă osârdie, se îndeletnicesc la cântări bisericeşti; şi n-ar fi de mirare ca sfânta mănăstire Căldăruşani, unde viaţa este mai liniştită decât în haosul Bucureştilor, să-i răpească de-a binele din serviciul profan al poliţiei.

Dar, părintele Silvestru ne anunţă că masa ne-aşteaptă. Pe când ne aşezăm, vedem cu plăcere că Î.P.S. Sa mitropolitul Ghenadie, căruia ne anunţasem, vine să ne vază, ştiindu-şi între noi pe un prietin intim. Înaltul prelat, deşi atât de amar încercat de atâtea prigonire fără seamăn, face o impresie excelentă; ţine capul sus şi mândru; e vesel şi sănătos – un om pe care-l vezi pătruns de cea mai sinceră şi mai adâncă încredere în dreptatea şi voinţa lui Dumnezeu.

Am petrecut o seară foarte interesantă.

Înaltul prelat este un om cu care poţi vorbi despre multe; are mult bun-simţ, înţelege repede şi bine, şi mai presus de toate e cu totul lipsit de răutate. Modul cum vorbeşte de prigonitorii lui, de cari nu se teme câtuşi de puţin, hotărât a-i sfida până la extremitate, arată multă tărie de caracter, o lipsă complectă de clătinare sufletească.

Mitropolitul s-a retras devreme.

Am dormit la Arhondaric; paturi minunate, odaie bine aerată şi luminoasă, cu trei ferestre mari dând spre curte, prin cari bate d’asupra turlelor bisericii razele lunii, de pe un cer senin şi străveziu.

La 1 din noapte ne scoală toaca întâia şi clopotele, cari sună aşa de frumos în tăcerea unei aşa nopţi.
De dimineaţă, am făcut o vizită mitropolitului Ghenadie, după ieşirea de la liturghie. Era încă mai bine dispus ca seara.

Am dejunat, ca la chinovie: ouă, peşte şi brânză.

Dejunul l-am luat cu Î.P.S. Sa.

În timpul dejunului, încep să curgă vizitatorii, atât orăşeni cât şi săteni, cari vin să sărute mâna înaltului captiv şi să-l asigure de devotamentul lor creştinesc, cerându-i binecuvântarea.

La despărţire, Î.P.S. Sa ne spune, cu multă intenţie, vorbele psalmistului: „Ridicatu-s-au asupra mea mărturii mincinoase, şi de cele ce nu ştiam m-au întrebat!“

Am pornit înapoi. Trei ceasuri până în Bucureşti.

La zaanà un infern de praf şi de miroase; spre culmea neplăcerii, e greu de înaintat la trap; trebuie să mergem în pasul liniştit al cailor. E duminică seara: o mulţime de familii se întorc cu copii de la chef pe toate cărările şoselii – bărbaţii chiuiesc turmentaţi, cucoanele mătură cu jupele drumul cântând vesele, copiii plâng obosiţi.

Încet-încet, iată intrarăm în bariera Moşilor, cu nasurile şi gâtlejurile astupate.

În sfârşit!

E frumos drum; e minunată mănăstirea; dar nu mai merg la Căldăruşani, până nu s-o încheia campania pastramei şi a mustului, şi mai ales până n-o da Dumnezeu să plouă.

Epoca, 17 Octombrie 1896

TE-AR MAI PUTEA INTERESA