Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Pomada fermecată

Multe pomezi pentru creşterea părului pierdut s-au încercat în deosebite veacuri, totdeuna cu sinceritate şi niciodată cu succes, amăgind astfel necontenit iluziile bietei noastre omeniri. Dar geniul cutezător al omului nu a desperat. Cu nestrămutată încredere într-un “viitor mai mare, mai bun, mai frumos”, el a urmat fără preget să caute ce-i trebuia — pomada fermecată — şi iată că, în fine, providenţa i-a încununat cu prisos strădania seculară, dându-i acum de curând ceva mai mult decât el ar fi îndrăznit să-şi închipuie a spera.

Acesta este de aminteri un obicei cunoscut al providenţii: după ce vreme îndelungată îţi pune la încercare răbdarea, tocmai când, zdrobit, începi a crede că ţi-ai sleit toată energia în zadar, îţi scoate generoasă înainte o strălucită răsplată.

În antichitate, Arhimede, făcând regulat băi reci, află legea greutăţii specifice; în evul mediu, alchimiştii, căutând piatra filozofală, descopăr chimia, fără de care n-am fi avut mai apoi chibriturile, hârtia de muşte şi Salvadenbul român; mai târziu, în secolul XV, genovezul Columb, căutând Indiile, dă peste America, fără de care n-am fi avut picioicile, Regia şi pelagra; în fine, frizerii, urmărind pomada pentru creşterea părului pierdut, descopăr azi reţeta pentru căpătarea talentului şi frumoaselor daruri intelectuale pe cari nu le-ai avut niciodată.

Ca toate marile invenţiuni, şi aceasta este neînchipuit de simplă. E o reţetă care se poate face cu prea puţina cheltuială în orice familie.

Iei: dureri şi chinuri sociale, năzuinţe, avânturi şi idealuri sociale; le pisezi tare la un loc, le amesteci bine în mediul social, torni peste ele câteva linguri de cerneală de tipar — şi pomada e gata.

E foarte simplu, nu-i aşa?

Astfel, ajungi ce pofteşti — poet liric, satiric, epic, novelist, dramaturg, publicist, critic, într-un cuvânt, artist, pe atât de mare, se-n-ţelege, pe cât ăi întrebuinţa cu mai multă stăruinţă noua pomadă a idealului social.

Îşi închipuie oricine ce viitor are reţeta asta, care, cu drept cuvânt, a ajuns a fi astăzi un cult pentru cei ce sufăr de chelie pe dinăuntrul capului, şi se ştie cât e de rar părul pe dinăuntru, prin urmare, se-nţelege cât de universală va deveni întrebuinţarea minunatei invenţiuni.

Iată, de exemplu, încep cu o poezie:

“O! lună, tu, regină , şi palidă, şi moartă,
Ce tainic treci alene pe-a bolţii-albastre poartă,
Din naltul fără margini pe care-l baţi de veci,
Ne-aduci tu vreo nădejde? Nu! razele-ţi sunt reci!”

—A! dar asta, domnule! exclami d-ta. Poezia aceasta este o platitudine, o secătură literară. Iar lună? iar palidă, iar moartă? iar tainic, boltă albastră, raze reci? Pentru Dumnezeu, încetează, rogu-te, cu vomitivul d-tale literar!

— Aşa? zic eu. Stăi, că am să-ţi dau îndată un cordial, ori mai bine un constipant...

Mi-am aplicat reţeta, şi iată, urmez poezia:

„Dar caldă-ţi va fi raza când, sub a ei lumină,
Va trece-o lume nouă, o lume mai senină,
Când răul va dispare, şi-atâtea năzuinţi
Vor fi nu chinuri goale, ci pline biruinţi!”

Lume nouă... senină... răul... năzuinţi... chinuri... biruinţi...

Aşa e că am un ideal social?

Apoi, dacă am un ideal social, nu-i aşa că am ajuns talentat? şi poate încet-încet, tot dând cu pomadă, s-ajung şi genial.

Nu-i decât idealul social în artă!

Dar ceva mai mult, nici nu se poate să fie talent sau geniu fără să fi întrebuinţat pomada mea.

— Ba se poate, zici d-ta.

— Ba nu se poate, răspund eu.

— Dar Anacreon, dar Shakespeare, Machiavelli, Molière, Goethe? Doar pe vremea lor nu se pomenea de invenţia aceasta recentă.

— Aşa? strig eu, fără să-mi pierz cumpătul. Ia stăi, să vezi!

Şi pun mâna în borcanul meu cu pomadă şi-ncep să-i frec si pe Anacreon, şi pe Machiavelli, şi pe toţi, şi-i frec, şi-i năclăiesc, şi iar îi frec, pân’ le scoţ şi lor lustrul durerilor sociale, chinurilor sociale, năzuinţelor sociale, avânturilor sociale, idealului social.

Astfel, am împăcat, într-un chip ingenios, reputaţia reţetei mele infalibile [sic], care trebuie de acuma să fie o religiune, cu reaua deprindere şi rutina îndărătnică a societăţii vechi: orice religiune proaspătă trebuie, la apariţia sa, să fie politicoasă şi să ştie face oarecari concesiuni vechilor credinţe ruinate, pe cari vrea să le dărame.

Aşa, aşa, tinere! încrede-te în reţeta mea — ea singură te poate scăpa de chelia interioară.

Nu trebuie să uit însă a-ţi spune — deşi mi se pare c-ai înţeles deja, fiindcă eşti deştept — că noua pomadă se deosibeşte de toate cele vechi la aplicare: ca să obţii rezultatul dorit, trebuie să freci cu ea nu capul tău, ci pe al altora; dar să-i freci vârtos! să-i freci pân-îţi năduşi bine şi tu, şi ei.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA