Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Poveste

(neterminată)

Au fost odată doi împăraţi prieteni, Crin şi Bujor, stăpânind alături — cel dintâi o împărăţie mare, cel d-al doilea una mai mică, şi amândoi erau văduvi. Soţia lui Crin se prăpădise din facere dând naştere la doi gemeni: Verde-Voevod şi Floarea-Doamna; iar a lui Bujor, care născuse cu vreo cinci ani mai înainte pe Roşu-Voevod, s-a fost molipsit, când bântuia o boală năprasnică asupra norodului, de la pătimaşi îngrijindu-i, şi din împărăţia, căreia ca o podoabă era, s-a mutat întru împărăţia cerului, de care altă femeie mai vrednică nici nu putea fi, — aşa spunea chiar văduvul jalnic. Cei doi împăraţi, ca să strângă şi pe viitor legătura dintre împărăţiile lor, s-au hotărît să căsătorească pe Roşu al lui Bujor cu Floarea lui Crin; şi când au împlinit flăcăul douăzeci şi cinci şi fata douăzeci de ani i-au cununat. La un an după cununie au mers tinerii să vadă pe Crin-împărat şi să petreacă la curtea lui o lună; dar de-abia au petrecut acolo câteva zile şi iată că Roşu-Voevod primeşte ştirea că tată-său Bujor e pe moarte. Sosind copiii de zor acasă l-au găsit în adevăr pe bătrânul spovedit şi grijit gata să treacă pragul veşniciei, pe care, de-abia a apucat să-i binecuvânteze şi l-a şi trecut.

— Fătul meu şi fata mea, mie-mi sună ceasul să-mi plătesc datoria, ca orice muritor. Îngrijiţi de moştenirea pe care v-o las. Nu uitaţi niciodată că stăpân este împărăţia, iar împăratul slugă. Rugaţi-vă la Dumnezeu pentru sufletul robului său... Bujor-împărat...

Şi zicând acestea, Bujor-împărat a închis ochii, ca să nu-i mai deschidă niciodată. Mult l-a plâns o lume, fiindcă fusese om cuminte şi drept; iar pe tron s-a ridicat fiul său, cu numele de Roşu-mpărat, un tânăr tot aşa de ispravă, şi de aceea toată lumea îl cinstea şi-l iubia ca şi pe răposatul.

Cam la doi ani după aceasta, simţind Crin că i se apropie şi lui sfârşitul, a lăsat cu limbă de moarte fie-sii Floarea soţia lui Roşu-mpărat, ca danie, un ţinut la hotar, neam de neamul ei să-l stăpânească, rămânând ţinutul nedeslipită parte din trupul împărăţiei, şi în inima acelui ţinut ridicase el, întru pomenirea răposatei sale soţii, Mănăstirea Crinului, cu hramul Troiţei, şi o înzestrase cu multe podoabe şi avere mare. Puţin pe urmă, Crin a plecat după prietenul său Bujor, iar în locul lui s-a suit pe tron fiu-său cu numele de Verde-mpărat. Acest tânăr, care de mic nu prea călca a popă, fiind totdeauna arţăgos, batjocoritor şi lepădat de cele sfinte, cum a închis ochii bătrânul, s-a arătat nesocotit din cale-afară, n-a aşteptat, cum cerea cuviinţa, să treacă măcar nouă luni de la moartea tatălui, în care timp să înştiinţeze după datină pe toţi împăraţii despre suirea sa pe tron, ci îndată ce s-a întors de la îngropăciune, a poruncit să s-adune a doua zi dimineaţa tot sfatul şi toţi fruntaşii împărăţiei şi aleşii tagmelor şi ai breslelor, şi spătarul cu căpeteniile oştilor, şi Mitropolitul cu episcopii şi arhiereii ca să fie faţă la încoronarea sa ca împărat. S-au adunat fireşte toţi, tare îngrijaţi în sufletele lor, că unde se mai pomenise un aşa început de domnie? Mitropolitul era un bătrân de aproape nouăzeci de ani, foarte înţelept, smerit şi cucernic; era slăbuţ de trup, cumpătat în trai, toată viaţa şi-o petrecuse în rugăciuni şi faceri de bine. Odată nu fusese măcar bănuit de vreo faptă necuviincioasă — în sfârşit adevărat omul lui Dumnezeu. După ce l-a uns cu sfântul mir pe tânărul împărat, acesta şi-a pus singur coroana pe cap, aşa cam mai la o parte, încât unii din cei de faţă au zâmbit, iar Mitropolitul, neluând seama la asta, şi găsindu-se dator să-i ţină o cuvântare după datini, a început astfel:

— Prea slăvite împărate, Sfântul apostol Pavel în cartea lui întâia către Râmleni, ne-nvaţă că puterea de stăpânire de la Dumnezeu purcede...

Dar tânărul, coborîndu-se de pe treptele tronului, i-a tăiat vorba, şi zice:

— Lasă astea, Înalt Prea Sfinte, şi spune-mi drept: îţi mai dă brânci inima să faci cu ochiul la oiţele Domnului?

Şi i-a arătat cu mâna spre tinerele curtene de faţă. Câteva dintre ele au început să râză-nfundat.
Toată lumea cealaltă a rămas cu ochii în pământ; iar bietul mitropolit, sdruncinat până-n suflet, s-a întors către lume şi tremurându-i bărbia a zis:

— Dacă spre ocara unui netrebnic păcătos ca mine au fost rostite asemenea vorbe de duh, eu trebue să le sufăr, fiindcă Dumnezeu, care, pentru mântuirea oamenilor, a suferit ocări şi palme, mi-a poruncit să port crucea, semnul jertfirii lui, iar nu sabia pedepsitoare; iar dacă spre ocara celor de faţă au fost rostite, gândească oricine ce poate gândi... Oricum, eu rog pe milostivul stăpân al tuturor împăraţilor să fi sburat vesele în vânt acele vorbe, făr-a fi fost semnul unor mari primejdii ce vor să se abată peste împărăţia noastră şi... peste capul tânărului nostru împărat!

Şi, zicând acestea, cuviosul bătrân a plecat cu pasul mărunţel, blagoslovind în dreapta şi-n stânga lumea care-şi pleca fruntea în calea lui.

Într-un an după asta, încet-încet s-au depărtat dimprejurul tronului unul câte unul toţi sfetnicii cu greutate, iar noul împărat a rămas cu o droaie de tineri curteni care de care mai veseli şi mai „dă cu barda-n Dumnezeu”, şi cu toţii s-au pus pe petreceri, să se ducă vestea, iar de trebile împărăţiei să mai vază şi Cel de sus.

Roşu-mpărat, auzind despre toate astea, se mâhnea foarte şi zicea soţiei sale:

— Dacă fratele nostru merge tot aşa cum a apucat-o şi nu intră pe altă cale, o să-şi dea împărăţia de râpă.

Iar soţia sa îi răspundea:

— Ei, şi? N-avem noi destulă grijă cu împărăţia noastră? Să purtăm grijă de a lui? Cine şi-o poate păstra, bine; cine nu, piarză-şi-o!... O, Doamne, un cal pierde o potcoavă, şi se găseşte cine s-o strângă de pe drumuri; dar-mi-te o-mpărăţie! împărăţie să fie, că-mpăraţi destui!

Roşu-mpărat avea la curtea lui cumnatu-său un sol foarte deştept şi dibaci. Acesta le trimetea în fiecare săptămână cu de-amănuntul ştiri despre tot ce se-ntâmpla acolo, scrise cu semne învoite, aşa că să fi căzut chiar o scrisoare în mâna cuiva străin, nimica n-ar fi înţeles din acea îngrămădire de slove, dacă nu le avea cheia.

În scrisoarea din urmă spunea că Verde-mpărat aflându-se în mare lipsă de mijloace, desfiinţează jumătate din oastea lui; că e-n vorbă să ia bani mulţi cu împrumut de la negustori din toată lumea; că a hotărît să dărâme câteva dintre cetăţi, şi cu piatra lor să clădească nişte palaturi nouă, unul, în vârful munţilor, pentru o curteană care-i cânta şi din gură şi din tambură la petreceri, şi lumea toată e-ngrijată, că anul următor ameninţa cu foamete mare.

Când i-a arătat împăratul acestea, Floarea a zis oftând ca de-ndoeală:

— Numai de nu le-o fi încornorând omul nostru!

Împăratul n-a prea-nţeles cum venea vorba femeii, şi zice:

— De-ar da Dumnezeu să le fi-ncornorat!

Da-mpărăteasa a răspuns:

— Ba dimpotrivă.

Peste câteva zile alta:

„Verde-mpărat, cu o ceată mare de tineri şi tinere, mergând la vânătoare, au gonit o ciută sălbatică până-n curtea mănăstirii Crinului. Ciuta strânsă din toate părţile n-a mai avut încotro să fugă şi a dat năvală orbeşte în biserică, unde slujeau părinţii vecernia; iar Verde-mpărat şi tovarăşii, cu un haitic de câini chiaunând şi urlând, au năpădit în sfântul lăcaş, au ajuns-o din urmă şi au străpuns-o cu suliţele în faţa altarului, unde gâfâind de osteneală căzuse-n genunchi. Încetaseră scurt slujba şi cântările: călugării steteau înlemniţi în stranele lor; vânătorii au luat hoitul de labele dinapoi şi l-au târît afară, lăsând pe lespezi o dâră de murdărie. Toate astea s-au petrecut în câteva clipe; dar părintele stareţ, desmeticindu-se repede, a strigat:

— Să iasă toţi! s-a văzut sânge în casa Domnului! să se stingă toate luminile! să se acopere faţa icoanelor.

Dar Verde-mpărat s-a-ntors în loc şi aruncându-şi lancea de după umere, supărat, zice:

— Ce sbieri aşa, popo?

Şi l-a apucat cu mâna stângă de piept ridicând dreapta.

— Să nu mă loveşti, a strigat bătrânul tremurând, că te loveşte Dumnezeu!

N-a apucat însă a rosti sfântul nume, şi palma tânărului a căzut greu peste obrazul bătrânului, care s-a făcut ghem jos pe lespezi... Apoi toată ceata a plecat râzând şi chiuind de răsunau dealurile, şi pe urmă au dat foc şi pădurii; a venit peste noapte un potop de ploaie, aminteri ardea şi pădurea întreagă şi mănăstirea Crinului până-n temelii”.

Citind aceste veşti împăratul a rămas dus pe gânduri; iar împărăteasa luând o pană, a-nceput să scârţâie pe hârtie, şi isprăvind pe nerăsuflate îndată i-a dat împăratului să iscălească degrabă, pentru că numaidecât cu omul care adusese scrisoarea solului să-i ducă-napoi şi răspunsul împărătesc. Şi era scris aşa: că „s-a aflat cu mare mâhnire despre cele întâmplate la mănăstirea Crinului pe moşia împărătesei, moşie asupra căreia nici un drept n-are nimeni decât ea, moştenitoarea lui tătâni-său Crin împărat, pe acel ţinut; că Verde-mpărat trebue cu cheltueala lui să pună a se sfinţi din nou biserica pângărită, până cel mai târziu într-o lună, că toţi tovarăşii cari au călcat sfântul lăcaş împreună cu vinovatul, oricare va fi fost acela, faţă de stareţ, să stea în genunchi la slujba sfinţirii, iar după slujbă să ceară iertare de la cuviosul bătrân. Tăgăduindu-se cumva dreptatea tutulor acestor cereri şi nedându-li-se deplină mulţumire până într-o lună de la împărtăşirea lor, orice legătură de bună prietenie şi de vecinătate între cele două împărăţii va fi cu desăvârşire ruptă, iar de urmări va răspunde acela care prin nesocotita-i purtare a pricinuit această ruptură”.

Împăratul deocamdată s-a codit să iscălească:

— Draga mea, nu e bine să ne grăbim aşa... Făcând un pas ca acesta nu mai putem da înapoi... să lăsăm câteva zile încă... să ne mai sfătuim...

— Nu, Măria ta, asta nu se poate. Eu nu sunt călugăriţă! Dumnezeu nu mi-a poruncit să port crucea şi să iert pe cel ce mă loveşte! Eu port coroană şi soţul meu poartă sabie!

— Dar nu putem uita că ne e frate...

— Cu atât mai mult, a zis Floarea ridicându-se drept în picioare şi rezemându-se cu pumnul strâns pe masă, am drept să-l pilduesc pe acest nemernic, care batjocoreşte fără ruşine,cinstita pomenire a părinţilor mei... care, fără frică de Dumnezeu, pângăreşte sfântul locaş, care, fără nici o sfială, calcă-n picioare drepturile mele... care... În sfârşit, aici nu e vorba de mine, e vorba de împărăţia lui Crin, pe care n-o pot lăsa eu s-o dea de râpă un lipsit de minţi!... El vrea s-o prăpădească, s-o scăpăm noi şi cu un ceas mai potrivit pentru asta cine ştie când ne mai întâlnim!

N-a avut ce să facă împăratul, a iscălit, şi a trimis solului scrisoarea.

Cerând solul să se-nfăţişeze înaintea lui Verde-mpărat cu o scrisoare, acesta l-a primit, şi, ţinându-l în picioare, i-a poruncit scurt să i-o citească faţă cu toţi veselii curteni; după ce a auzit cele cuprinse, a-nceput întâi să râză ca de o glumă proastă. Apoi a cerut să vază şi el acea hârtie şi aplecându-şi ochii pe ea, a zis solului:

— Ascultă-mă, unchiule, pe unde ai venit pe acolo să te duci îndată-napoi şi să spui cui te-a trimis că dacă i s-a scrintit minţile, am eu pe cine mâna să i le pună la loc.

Apoi, mototolind în mâini hârtia a aruncat-o în barba solului, strigând:

— Ai plecat?... Ieşi!

Peste două săptămâni Roşu-mpărat călca graniţele împărăţiei lui Verde împărat. În alte trei săptămâni, oastea câtă o putuse strânge-n grabă Verde-mpărat era parte risipită, parte prinsă; iar el, cu câţiva credincioşi, împresuraţi de toate părţile chefuiau într-o cetate de margine. După câteva zile, isprăvindu-se mâncarea şi băutura, cerea pace. Împărăteasa, sora lui, care primea zilnic veşti de la soţul său, aflând despre acestea a trimis răspuns:

„Pune stăpânire pe toată-mpărăţia. Pacea nu acolo trebue încheiată, ci aicea. Mi s-a făcut dor de frăţiorul meu. Adu-mi-l aici îndată. Dacă te-ntorci fără el viu or mort, pâine şi sare cu mine nu mai mănânci!”

Roşu-mpărat a urmat întocmai: l-a strâns în cetate şi prin foame şi sete l-a silit pe cumnată-său să deschidă porţile şi să i se predea. L-a luat cu blândeţe şi l-a trimes sub bună pază la Floarea; iar el s-a dus cu oastea să isprăvească odată şi c-un mic voevod de margine care se trăsese într-o cetate la munte şi singur din toată împărăţia, când chiar împăratul se predase, nu vru să se supuie şi să cunoască pe biruitor. Dar în creerii munţilor era să meargă mai greu ca pe loc şes, fiindcă vizuina neînduplecatului voevod era aşezată pe nişte colţi de stâncă, pe care degeaba se căţărau vitejii ostaşi, căci până s-ajungă rupţi de oboseală la ziduri, apărătorii de sus porneau asupră-le bolovani mari şi braţe de vreascuri aprinse, şi apă şi smoală în clocote, şi-i prăvăleau în prăpastie; iar prin foame nu era chip să-i strângă fiindcă aveau drum pe creste şi pe brâie cărări ascunse cunoscute numai lor — şi fântâni cu destulă apă în curţile cetăţii.

Şi cu cât întârzia răsboiul, cu atât îşi pierdea răbdarea împăratul, că şi el era om, i se făcuse dor de-mpărăteasa, măcar că era tare aşezată, nu de-alea de se prăpădesc cu dragostea.

În vremea aceasta, Verde-mpărat trăise mai bine decât biruitorul lui; soră-sa nu ştia cum să se poarte mai frumos cu el, parcă n-ar fi fost biruit şi prins, ci poftit la petrecere şi cinste: prânzuri, plimbări, vânători — doar atâta că singur nepriveghiat de aproape nu rămânea, şi numai o mână dumnezeească l-ar fi putut scoate viu din capcană. Soră-sa, stând cu el seara târziu, îi spunea cât e de nerăbdătoare să vază odată-ntors pe soţul ei, şi pe frate-său luându-şi iar stăpânirea lui; mereu aducea vorba despre acel voevod care singur e de vină că se întârzie atâta încheierea păcii, şi-l ruga pe frate-său cu lacrimi să-i spună el cum s-ar putea îngenunchia acel neînduplecat şi isprăvi cu atâtea jertfe de viteji.

Într-o seară, după ce iar pierduse mulţi oşteni fără nici o ispravă, stând Roşu-mpărat scârbit şi dus pe gânduri în cortul lui, iată-i soseşte o ştafetă; deschide cartea soţiei sale şi citeşte:

„Într-un pahar de vin mai mult stă ascuns adevărul. Aseară am petrecut foarte târziu cu frate-meu. Trimite îndată noaptea oameni încercaţi să calce mănăstirea Pajiştea şi să-ţi aducă de-acolo unde stau ascunşi în vestminte de călugăriţă, pe nevasta şi pe băiatul voevodului. Cetatea ori capetele lor. D-zeu să ţie în sfânta sa pază pe M. Ta”.

La aceasta, Roşu a răspuns peste câteva zile:

„Lăudat fie Domnul care face să rodească viţa noastră! Viteazul voevod ni s-a închinat jurându-ne credinţă şi lăsând ostatec pe copilul lui pe care îl luăm împreună cu noi să crească la curtea noastră şcl.”.

A doua zi, pasă-mi-te ştafetele se încrucişaseră pe drum, primea împăratul de la soţia sa, următoarea tristă veste:

„Nepătrunse de slaba minte omenească sunt cărările Domnului! Cu sufletul sdrobit aduc la cunoştinţa M. Tale că fără să ne fi dat mai dinainte nici un semn de nelinişte, ba dimpotrivă petrecând vesel împreună cu noi până târziu seara, frăţiorul nostru iubit, Verde-mpărat, în cine ştie ce clipă de scârbă sau desnădejde, şi-a pus capăt vieţii peste noapte, lăsându-ne în cea mai adâncă jale, la care nici o mângâiere nu-i cu putinţă: azi dimineaţă slujitorii l-au găsit fără suflare în cămara lui. Aşadar M. Ta, în cea mai mare grabă, trebue să mergi la cetatea lui de scaun cu oastea, să aduni toţi sfetnicii, fruntaşii şi căpeteniile tutulor stărilor şi să-i mângâi arătându-le că pierderea unui om, fie cât de strălucit, nu poate opri în loc mersul lumii ale cărui socoteală şi capăt numai Dumnezeu le ştie, iar apoi să faci cunoscut că M. Ta, prin dreptul nostru de moştenire de la tată şi frate, şi prin dreptul biruitoarei săbii a M. Tale, iei frânele stăpânirei şi răspunderea toată despre liniştea şi fericirea întregei împărăţii. Dumnezeu şcl”.

Nu s-a pomenit aşa jale pe o femeie la moartea fratelui. După ce, învălită-n negru din cap până-n picioare, l-a dus cu mare cinste până la lăcaşul de veci, a pornit în grabă: întâi a mers la mănăstirea Crinului. Acolo a stat în paraclis pe post şi-nchinăciune trei zile şi trei nopţi cu privighere, cerând ca din partea frăţini-său iertare stariţului, şi a dat bani să înfrumuseţeze biserica şi s-o sfinţească din nou şi patruzeci de zile pe rând să se roage pentru mântuirea sufletului răposatului Verde-mpărat; după aceea a mers la cetatea unde o aştepta nerăbdător soţul ei şi-mpreună cu el s-au dus la Mitropolie unde dormeau alături părinţii ei, să-ngenunche amândoi, şi ea vărsând lacrimi multe a atins cu fruntea lespedea mormintelor şi a zis:

„Am scăpat împărăţia: rugaţi-vă pentru iertarea mea!”

A lepădat apoi veşmintele ei negre, şi amândoi ca urmaşi ai tatălui şi fratelui ei încoronându-se cu mare pompă, cele două împărăţii s-au contopit într-una singură, şi lume peste lume de toate stările, veselă că se iertase tutulor plata rămăşiţelor de biruri şi-mbrăcată în haine de sărbătoare mişuna prin toate părţile cetăţii, că era şi o vreme strălucitoare, şi pretutindeni sunau surlele şi peste toată cetatea fluturau mândre-n lumina soarelui păduri de steaguri roşii şi verzi împerechiate.

Ceilalţi împăraţi dimprejur, ba şi cei mai depărtaţi, intrând în grijă mare, şi-au ridicat glasurile lor împotriva apucăturii lui Roşu-mpărat, în care vedeau o ameninţare primejdioasă pentru siguranţa lor. Mai întâiu unul, apoi al doilea, pe urmă trei odată au pornit război împotrivă-i. Pe unul câte unul, şi la urmă pe toţi trei la un loc i-a pilduit scurt, luând de la fiecare câte un petec din împărăţie ca să-şi întărească graniţele spre liniştea lui.

După ce şi-au statornicit astfel Roşu-mpărat stăpânirea, i-a mai dăruit Dumnezeu două mari bucurii: doi feciori unul după altul, la un an; pe ăl d-intâiu l-au botezat Ler, iar pe al doilea Mezin. Nu-mpliniseră flăcăii nici doisprezece treisprezece ani şi mama i-a pornit sub bună îngrijire să vază lumea şi să se arate pe la toate curţile împărăteşti, pe unde îi primeau toţi cu braţele deschise, nu numai că erau odraselele unui puternic împărat, dar fiindcă şi ei de felul lor erau nişte copii nu se poate mai plăcuţi, şi nu ştia lumea pe care să-l mângâie mai întâi. Aşa de tineri, şi erau o podoabă la toate sărbătorile împărăteşti. Călăreau frumos, mânuiau armele cu dibăcie. Ler cânta frumos din gură şi Mezin din harfă, şi-mpărătese, doamne, domniţe, curtene nu mai puteau după ei, încât se dusese vestea în lume de cei doi minunaţi coconi ai lui Roşu-mpărat şi ai împărătesei Floarea. După ce se plimbaseră ei de mici sub bună pază pe la toate curţile împărăteşti, când au trecut de douăzeci şi unu de ani, împărăteasa s-a sfătuit cu soţul ei, şi într-o dimineaţă s-a hotârît: să plece în plimbare ea cu Ler la Albu-mpărat care stăpânea la hotarul de miazăzi o împărăţie de seamă, iar împăratul să plece cu Mezin, în plimbare la Negru-mpărat cu care se învecinau la miază- noapte. Albu-mpărat avea doi copii, pe Mugur Voevod care tot tânjea de mic, fiindcă mamă-sa îl născuse înainte de vreme, dintr-o mare spaimă, când luase peste noapte foc palatul; şi pe Liliana Doamna, o fată ruptă din stâncă, nu atât de frumoasă, cât de arătoasă, şi nu prea zâmbitoare. Ajungând acolo Floarea-mpărăteasa şi cu Ler Voevod, au fost întâmpinaţi de Albu-mpărat, de împărăteasa lui, de copii şi de o ceată întreagă de fruntaşi. Au mers cu toţii la cetatea de scaun unde erau pregătite sărbători mari în cinstea lor. Acolo, Floarea şi-a făcut prilej de vorbă şi fără mult înconjur a spus gazdelor că vine să pecetluiască prietenia celor două curţi prin încuscrire; că în numele soţului cere în căsătorie pentru fiul lor Ler Voevod pe Liliana Doamna. Lui Albu Vodă şi soţiei lui de bucurie nu le venea să crează; fireşte — nu era glumă să ia de ginere pe moştenitorul celei mai strălucite coroane. Seara după ospăţ, Floarea a luat pe Ler, iar Albu-mpărat şi soţia lui pe Liliana şi s-au dus în odăile lor.

— Fătul meu, a zis Floarea lui Ler, poate ai înţeles de ce am venit împreună aici. Nu mai eşti copil, ai împlinit douăzeci şi unu de ani, trebue să te căsătoreşti. Ţi-am găsit o femeie cum nu se poate mai de potriva... noastră, cuminte, vrednică şi cu mare viitor... Ai înţeles pe cine?

— Nu mamă, a răspuns băiatul, care era cu gândul foarte departe.

— Pe Liliana... Ce zici?... Nu răspunzi?

— Ba da, mamă! la ce?

— La ce ţi-am spus...

— Ce mi-ai spus?

— Ce fel, n-ai auzit tu când ţi-am spus pentru ce am venit aici? că am hotărît să iei de soţie pe Liliana, fata lui Albu-mpărat.

— Pe Liliana, eu?

— Da, tu, pe Liliana!

— Apăi, asta, iartă-mă mamă, nu se poate.

— De ce nu se poate? a-ntrebat mama ne-nţelegând.

— Fiindcă eu am făgăduit să iau pe alta...

— Pe cine?

— Pe Viorica Doamna, fiica lui Negru-mpărat.

— Când ai făgăduit?

— Acum şase luni când am fost la Curtea lor.

— Cui ai făgăduit?

— Ei.

Mama a îngălbenit şi a strigat:

— Şi cum ai îndrăznit să făgădueşti fără voia mea, fără voia împăratului? De când un copil care n-a rămas încă sărman de părinţi poate să facă de capul lui ce-i place? Şi de când un voevod care are să moştenească una din cele mai mari împărăţii ale lumii are voie să pornească în lume încotro-i abate?... Pe Viorica? fata lui Negru-mpărat?... Da ştii câţi feciori are şi câtă împărăţie stăpâneşte acel crăişor care s-a împopoţonat şi el cu numele de-mpărat? du-te şi trei zile călare ţi-ajung să-i măsori în lung şi-n lat întreaga împărăţie, dar pe urmă-ţi trebue tot atâtea ca să-i numeri prăsila... îm-pă-rătească. Să nu te mai aud cu asemenea copilării!

Totdeodată în altă parte a palatului Liliana spunea părinţilor că ea, dacă e să se mărite, numai pe Mezin Voevod, fratele lui Ler, îl ia — pe altul nu, că lui i s-a făgăduit de-acum un an când a fost pe-aici, ori... merge la călugărie!...

— Dar Ler are să moştenească tronul celei mai mari împărăţii de pe lume, fată!

— Ş-apoi? fiecare cu dreptul lui.

— Dar Mezin are să moştenească un mic ţinut, şi supus fratelui său, care o să aibă moştenitori, voevod de margine în cine ştie ce munţi în veci o să rămâie.

— Ş-apoi? fiecare cu partea lui!

— Atunci! o să te duci la călugărie.

— Ş-apoi, fiecare cu norocul lui!

N-a fost chip s-o domolească-n seara aceea pe-ndărătnica Liliana. — Ei! ea n-avea o mamă ca Floarea!

Când au ajuns Ler cu maică-sa înapoi au găsit acasă pe împăratul şi pe Mezin întorşi de cu seara de la Curtea lui Negru-Voevod. Fraţii s-au grăbit să se ducă a vorbi împreună, iar împărăteasa rămânând cu împăratul i-a povestit toate. Împăratul a râs şi i-a povestit şi el soţiei sale cum Mezin nu vrea să se-nsoare cu Viorica, fiindcă a făgăduit Lilianei s-o ia pe dânsa, şi cum Negru-Vodă i-a răspuns că Viorica lui nu vrea în ruptul capului să-l ia pe Mezin, fiindcă fără ştirea părinţilor ea s-ar fi fost făgăduit lui Ler, şi că el ca tată nu-ndrăsneşte să calce pe inima fetei, că o singură fată are... şi pentru nimic pe lume nu-i poate strica hatârul.

— Da, a răspuns Floarea, s-aştepte; fiindcă ai mei până la urmă s-au învoit: Ler a stat la masă alături de Liliana, a jucat toată seara numai cu ea şi, când s-au despărţit, fata i-a dat băiatului o rămurică de liliac; şi la plecare i-a strigat „Ler-Voevod să nu uiţi!” şi până nu ne-am pierdut din ochi el a privit tot înapoi la năframa ei care fâlfâia de departe.

— Da, a răspuns împăratul, şi Mezin a stat la masă alături cu Viorica, şi toată seara a jucat numai cu ea, şi când s-au despărţit fata i-a dat băiatului un mănunchiu de viorele, şi la plecarea noastră i-a strigat: „Mezin-Voevod, să nu uiţi!” Şi până nu ne-am pierdut din ochi el a privit tot înapoi la năframa care fâlfâia de departe.

— Statornicia tinereţii! a gândit Floarea zâmbind foarte mulţumită.

— Ia ascultă! a zis împăratul trăgând cu urechea, şi au mers amândoi să se uite pe fereastră, de acolo au văzut pe flăcăi; — şedeau amândoi pe o laviţă; Ler cânta din gură, iar Mezin îl ţinea din harpă. Au bătut părinţii din palme de mult ce le-a plăcut cântecul flăcăilor şi i-a chemat sus, i-a sărutat, şi mama zice lui Ler, care purta la piept un mănunchi de viorele veştejite adus de frate-său:

— Care va să zică, ne-am înţeles! Tu iei pe Liliana.

— Nu mamă, iartă-mă, dacă e să mă-nsor numaidecât, eu iau pe Viorica.

— Ieşi! a strigat mama.

Şi Ler a ieşit.

— Tu, a urmat ea cătră Mezin care purta la pălărie o ramură ofilită de liliac, tu eşti mai cuminte, tu ai să iei pe Viorica, nu el, aşa vreau eu.

— Mamă, iartă-mă, a răspuns băiatul, dacă e să mă-nsor numaidecât, apoi pe alta decât pe Liliana n-o iau.

— Ieşi!

Şi a ieşit şi Mezin.

Împăratul a-nceput să râză, parcă era lucru de râs. Iar împărăteasa a-nceput să se plimbe de colo până colo mai turburată şi mai învăpăiată decât o văzuse el vreodată, şi cam de multe ori o văzuse, aşa încât strălucitul ei soţ n-a îndrăsnit să mai zică o vorbă; s-a plimbat ea cât s-a plimbat fierbând şi pe urmă s-a aşezat la masă şi a scris în fuga mare, de scârţâia pana straşnic, două cărţi, le-a-ndoit şi a trimis să-i aducă pe băieţi îndată dinaintea ei:

— Acuma fără zăbavă trebue să plecaţi. Tu, Ler, să mergi cu cartea asta la Albu-mpărat; acolo ai să petreci până te chem eu înapoi; tu, Mezin, tot aşa, la Negru-mpărat cu cartea asta. Nici umbră de-ndoeală n-am că veţi şti să vă purtaţi cuviincios, aşa cum se cuvine fiilor lui Roşu-mpărat şi Floarei, mama voastră, care vă iubeşte şi numai la binele vostru se gândeşte.

Au plecat amândoi, dar fiindcă scaunul împărăţiei nu sta în mijlocul ţării ci cam la o parte, au trebuit aproape până seara să meargă împreună pe aceeaş cale mare până la un loc, unde era o cetăţue mică şi de unde să pornească a doua zi dimineaţa, unul spre miazăzi şi altul spre miazănoapte, precum li se poruncise hotărît.

Seara ajungând la cetăţue, s-au oprit să poposească şi după cină mergând la culcare, ce le-a dat băieţilor în gând? să încerce n-or putea să vază şi ei ce scrisese mama în cărţile cu care-i trimisese.

Şi aşa le-au scos din sân şi uitându-se bine la scrisul de d-asupra au rămas în mare nedomirire.

— Nouă ne-a poruncit altfel: tu n-ai auzit?

— Ba da.

— Atunci se vede că e greşală; de grabă mama ţie ţi-a dat-o pe a mea şi mie pe a ta.

— Să vedem, dacă se poate, ce spune-năuntru.

Şi, fiindcă tot de grabă pe semne, împărăteasa îndoise numai cărţile şi nu le mai pecetluise, ei le-au deschis, şi au găsit că şi cuprinsul se potrivea cu ce era scris d-asupra: de prea strălucitul prieten Albu-mpărat se ruga să-l primească bine pe Mezin, ca pe un copil al lui, iar credinciosului vecin Negru-mpărat îi spunea între altele: nu mă-ndoesc că Ler-Voevod va fi cinstit precum se cuvine...

N-au aşteptat să se lumineze bine de ziuă şi, urându-şi drum bun şi petrecere frumoasă, au plecat flăcăii, nu cum degrabă le poruncise greşit mama, Mezin spre miazănoapte şi Ler spre miazăzi, ci cum sta limpede şi potrivit la carte — Ler către Viorica, iar către Liliana Mezin.

După câteva zile stăteau părinţii înainte de culcare într-un pridvor fără să vorbească, şi le era dor de feciori — că poate fi cât de-mpărat, părintele e tot părinte, — şi împărăteasa a pus mâna la ochi, a stat aşa parcă ar fi adormit, şi pe urmă zice:

— Uite, eu văd acuma pe Liliana jucând cu Ler...

— Cum asta?

— Nu ştii? Ia pune şi Măria Ta mâna la ochi şi gândeşte-te acolo cu dor adânc, dar adânc de tot cât poţi mai adânc.

Împăratul şi-a rezemat coatele pe spetezele jeţului, şi-a acoperit ochii cu amândouă mâinile şi s-a gândit cât a putut mai adânc, şi pe urmă zice:

— Aşa e, da! Adevărat o văz pe Liliana, dar nu joacă Ler cu ea, joacă Mezin.

— Ba Ler! Nu vezi?

— Ba văz... Dar e Mezin... Uite!... uite! Ler se plimbă cu Viorica!

— Ba cu Liliana.

— Ei aş!...

Ba Ler, ba Mezin, ba Viorica, ba Liliana!

S-a cam îmbufnat împărăteasa şi zice:

— În sfârşit rămâi Măria Ta cu părerea Măriei tale, eu rămân cu a mea. Hai să ne culcăm că e târziu.

Nu prea-i era somn împăratului, ar mai fi stat de vorbă, dar după obiceiul lui a ascultat-o ca totdeauna.

În odaia lor de culcare ardeau zi şi noapte la icoane două candele mari de argint, una-n dreapta, alta-n stânga, alături de căpătâie. S-a închinat fiecare sub candela lui, şi fără să mai schimbe alte vorbe decât „somn uşor” s-au aşezat la culcuş, şi n-a trecut mult ş-au adormit amândoi.

Despre ziuă, tocmai când era somnul mai dulce, ce să se pomenească-mpăratul? începe să geamă împărăteasa grozav şi apoi să strige ca într-o pieire de moarte. Sare-mpăratul din somn ş-o deşteaptă.

— Ce e?

Iar împărăteasa, cu ochii mari, luându-l strâns în braţe ca să se-ncredinţeze că e aevea, oftează greu şi zice:

— Ah! ce vis am visat! şi întorcându-se către icoane se-nchină.

— Ce vis?

— Mi-e groază parcă să ţi-l spun.

Apoi trăgându-şi sufletul urmează: Se făcea că mă rătăcisem într-un palat pustiu şi-ntunecos. Treceam dintr-o sală într-alta căutând să dau de o ieşire, şi cu cât umblam, cu atât mă rătăceam mai adânc. Era tăcere mare... când auz deodată-n urmă greu trosnind podelele putrede ca de pas de om... Trec din sala aceea şi merg mai iute, paşii vin şi mai iute după mine, tot mai aproape îi aud la spatele meu... M-a ajuns, dau să fug dar nu mă ţin picioarele. Atunci m-apucă o mână uscată şi grea de umăr; îngheţ şi caz în genunchi cu ochii închişi, dar îndată simţ că mă ridică cineva cu putere, şi când deschid ochii văd dinaintea mea un pustnic sălbatic cu părul şi barba vâlvoi, şi-mi zice râzând urît:

— Ce? nu-ţi mai aduci aminte? Ori eşti mândră şi nu mai vrei să cunoşti pe frăţiorul tău iubit, pe Verde-mpărat?

— Frate, iartă-mă! iar el m-a luat de mână şi râzând mereu ca un nebun zice:

— Vino să-ţi arăt ceva.

Şi m-a dus într-o sală mare şi acolo m-a poftit să şez alături cu el pe-o laviţă de piatră, am şezut: el a făcut un semn cu mâna şi s-a arătat numaidecât o femeie sdrenţuită şi despletită, s-a aşezat jos în faţa noastră, a scos dintr-o dăsagă un cap de om, şi a-nceput să-l mângâie şi să-l pieptene cu unghiile, şi să-l sărute... şi... era capul copilului meu, al lui Ler... şi clipea din ochi... şi o săruta şi el, şi pe urmă l-a pus la loc în dăsagă şi s-a făcut nevăzută.

Şi a-nceput să tremure de groază şi până nu s-a făcut ziuă bine şi n-a dat cu ochii de soare, nu s-a putut astâmpăra.

Deacum îi era peste putinţă mamei să lase a o mai prinde o noapte acasă; trebuia fără întârziere pentru liniştea sa să-şi vază băiatul, şi astfel chiar în acea zi, n-a fost chip să se-mpotrivească Roşu-mpărat, împărăteasa a pornit urmată de călăreţi şi de curteni spre unde ştia că-l trimisese pe Ler. Zi şi noapte, fără popas a tot umblat până când a ajuns cătră seară aproape de cetatea de scaun a lui Albu-mpărat, şi iată că la o înfurcătură de drumuri, de pe un drum lăturalnic vede apropiindu-se cătră drumul ei, o ceată veselă de călăreţi tineri, care pe semne se-ntorceau împodobiţi cu flori de liliac de la plimbare în pasul cailor; cântau cu toţii încetinel, iar pe deasupra tutulor se auzea în liniştea câmpiilor un glas de fată mare. Când s-au apropiat una de alta cetele la-nfurcătura drumurilor, unul dintre tineri care mergea în frunte alături cu fata cântăreaţă, zice:

— E mama, şi dă pinteni calului, fata după el, iar când ajung în dreptul călăreţilor dinaintea trăsurii împărăteşti, ridică mâna dreaptă şi strigă: „Opriţi”. Oamenii opresc. Toţi stau. Cântecul încetează, flăcăul sare jos repede de pe cal, ajută pe tovarăşa lui să coboare şi ea, şi amândoi dau fuga la trăsura împărătesei:

— Mamă, zice Mezin.

Dar mamei nu-i vine să-şi crează ochilor.

— Tu, Mezin! ce cauţi tu aicea? Unde-i Ler?

— Unde l-ai trimes Măria Ta.

— Unde l-am trimes eu? strigă nedomirită împărăteasa.

— La Negru-mpărat, răspunde Mezin-Voevod.

— Eu? pe Ler? la Negru-mpărat?

— Da, mamă.

— Nu te-am trimes pe tine la Negru-mpărat?

— Nu, mamă, pe mine m-ai trimis aici la Albu-mpărat, aşa scrie în scrisoarea Măriei Tale.

— Arată scrisoarea.

— I-am dat-o lui Albu-mpărat.

Împărăteasa n-a mai zis nimic, a luat-o pe Liliana în trăsura ei şi amândouă cetele amestecându-se au pornit împreună pe tăcute spre cetate.

La palat n-au dat tocmai peste veselie, căci Mugur-Voevod era greu bolnav, încă mai dinainte chiar de sosirea lui Mezin şi nu-i putea da cu nimic de leac. Cum a sosit Floarea a cerut aşa de o doară lui Albu-mpărat cartea cu care-l trimisese pe Mezin, şi după ce încruntând sprâncenile a citit-o din slovă-n slovă şi iar a mai citit-o, s-a pătruns că graba strică treaba; a-nceput să râză singură, ridicând din umeri: să vedem, a gândit ea, până unde merge norocul lui Mezin! Şi-ndată a mers să vază pe împărăteasa care nu se deslipea o clipă de la căpătâiul bolnavului. A găsit-o zdrobită de veghere, moţăind pe un jeţ: lui Mugur-Voevod îi fusese tare rău peste noapte şi toată ziua, deabia acum spre seară aţipise puţin. Aşa din ce în ce mai rău, până să nu plece Floarea deacolo s-a stins bietul Mugur-Voevod la vreo trei patru zile după astea, lăsând în adâncă mâhnire pe toată lumea şi mai ales pe biata mama lui.

Să vă povestesc despre jalea ei... dar se poate cu vorbe arăta atâta adâncime? Ori poate să fac şi eu ca alţi povestitori? În loc să vă arăt scurt ce nenorocire s-a-ntâmplat femeii, să-ncep a vă spune cu ce mi se pare acuma mie c-ar semăna acea nenorocire de-atunci a unei împărătese? Dar inima acelei mame se poate, pentru cine are vreme de pierdut ca cititor, hârtie şi cerneală de pierdut ca scriitor, asemăna cu un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr-o sguduitură, făcând din el, care, pân-adineori îşi înălţa sprinten vârful aurit spre-nălţimile albastre, o grămadă pleoştită de bolovani sparţi, risipiţi fără altă socoteală decât nebunia oarbei întâmplări... sau cu un sărman plăpând gingaş trandafir d-abia-nflorit, pe care viscolul vrăjmaş l-a smuls cu cruzime din crenguţa lui subţirică, spulberându-l mort cu fragedele-i foiţe smulse, în şivoiul turbat, năvalnic, prăpăstios... sau mai bine c-o mândră stâncă de cremene, pe care trăsnetul năprasnic,într-o clipă, a despicat-o-n două, din frunte până-n temeliile ei? ori şi mai şi, cu un stejar plin de viaţă, pe care securea nemernică... şi celelalte.

Cu care poftiţi să v-o asemăn, cu una, cu două, ori cu toate odată? Aş putea-o face şi-aşa de hatârul d-voastră... dacă de dragul cuvintelor am căutat anume să vă născocesc o povestire. Dar nu credeţi asta. Eu de hatârul povestirii caut într-adins cuvinte, cu care să v-o spun cum mi-o închipuesc eu, cât mai degrabă şi mai limpede pot.

Şi asta, fiindcă — povestirea nu este ori este şi ea un meşteşug? — Dacă nu este meşteşug, atunci ce să mai vorbesc, dacă toată lumea o poate face; dar dacă este şi ea meşteşug, ca toate meşteşugurile, ca, bunioară, ciubotăria, apoi ia să vedem: ciubotarul cât de prost, oare de hatârul sculelor lui (cuţite, pile, calapoade, sule, ciocane, undrele, ace şi câte şi mai câte, unele mai mari, altele mai mici), oare de hatârul lor s-apucă să lucreze ciubote? ori de hatârul ciubotelor ia, numai la trebuinţă şi cuminte, sculă după sculă? Apoi atunci, cum? ciubotăria care va să zică să fie mai subţire meşteşug decât povestirea?... Şi pe urmă, când vă povestesc pe cât mă taie capul să fac meşteşugul meu, nu voiu să pat măcar cu unul dintre d-voastră ce-a păţit odată un om şaşiu, pe care într-o seară un călător rătăcit l-a întrebat încotro s-o ia ca s-ajungă mai drept în cutare loc, şi şaşiul i-a arătat aşa cu mâna într-o parte; dar călătorul l-a întrebat: Mă omule, spune drept, că mi-e degrabă s-ajung până nu-nnoptează: încotro s-apuc? încotro mi-arăţi cu mâna, ori încotro te uiţi cu ochii?...

Aşadar, destul e să vă spun că oricât de nevolnic de viaţă fusese Mugur copilul ei, pe-mpărăteasa aşa jale a cuprins-o încât, fără să se fi bocit grozav, ba chiar zâmbind uneori, nu mult după aceea din asta i s-a tras şi moartea ei. Dar înainte de moarte s-a-ndurat Milostivul de ea şi i-a trimis o mare mângâiere: fiică-sa Liliana Doamna s-a căsătorit cu Mezin-Voevod, şi auzi Dumneata! zi cu zi la nouă luni în cap a născut cocon frumos pe care biata bunica l-a botezat Mugurel — şi vesel copil! Când l-a cufundat Mitropolitul în cristelniţă, el, în loc să sbiere ca alţi copii, după groasnicul obicei prost al acestor îngeraşi nevinovaţi, el a-nceput să râză ca o călugăriţă gâdilată... A râs toată lumea, iar I. P. S. zice:

— Ei, aşa băiat îmi place şi mie! să nu-i fie de deochi! ăsta o să iasă un bărbat şi jumătate.

Ei! n-ai ce-i face! Aşa e lumea noastră: bine şi rău, rău şi bine! Dumnezeu a dat odată de toate din destul cu ridicata; iar omul tot cântăreşte cu mărunţişul; şi vine cântar după cântar; marfa tot aia şi cântarele tot altele, unul bate mai la dreapta, altul mai la stânga, unul simte mai mult, altul mai puţin; dar să tragă vreunul drept de tot, adică fără greş de loc, peste putinţa omului! Ei! ş-apoi! mai la urmă ce supărare poate încăpea? Cântarul fiecăruia tot pe el îl înşeală, şi dacă-l înşeală tot într-o parte, nu când într-una când într-alta, va să zică îi iese omului totdeauna socoteala la fel... Numa dacă n-o fi omul aşa de sec să nu crează-n cântarul său, ci să umble prin vecini luând împrumut cântarul când de la unul când de la altul... Sunt şi d-ăştia destui, cari ard lumânare în toate serile să-şi facă socoteala cât a păgubit el ziua după atâtea cântare streine, nu cât ar fi câştigat după cântarul lui.

Dar, în sfârşit, să lăsăm nimicurile astea negustoreşti, cu socoteli şi cântare, şi să ne-ntoarcem mai bine la povestea noastră.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA