Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Pradă de război

Anecdotă orientală

Cine n-a auzit vreodată despre vestitul Nastratin-Hogia şi despre năsdrăvăniile lui, dintre care minunatul nostru poet Anton Pann ne-a povestit câteva atât de frumos?

Acest Nastratin-Hogia este, pe cât ştim, o persoană destul de cunoscută la noi, aşa că nu mai avem nevoie să-l mai recomandăm cititorilor, ca om de duh şi nerod, cuminte şi zevzec, păcală uneori, alteori, păcălit, în sfârşit, om odată şi jumătate — în toate privinţile.

Noi ne mărginim acuma a spune încă una din năsdrăvăniile lui, despre care credem că nu s-a povestit încă la noi, şi pe care am aflat-o dintr-o carte preţioasă, tălmăcită din turceşte. Noi o povestim aci pe româneşte, ţinând seama nu atâta de textul străin, cât de firea limbii noastre şi prin urmare de priceperea românului. Iată:

Într-un rând, ajunsese Nastratin într-o foarte proastă stare: nu mai avea în casă nici un pumn de făină, nici lescaie frântă şi hainele de pe el hărtănite de tot — de azi pe mâine, gol şi muritor de foame. Ce să facă? Sta turceşte pe pat şi se gândea ce e de făcut, ofta şi nu ştia ce să pună la cale. Nevastă-sa, văzându-l aşa, îi zice:

— Omule, mai du-te şi tu pîn târg!

— Dacă n-am treabă, ce să fac în târg?

— Treabă, ne-treabă, du-te de te mai întâlneşte cu bărbaţi, poate să dai de vreo treabă, să ne mai săltăm din lipsă... Aşa, ce folos, să tot stai, să cloceşti acasă ca muierile?

A plecat Hogia, a umblat cât a umblat fără treabă pîn târg pân-a ostenit, pe urmă, pe-nserate, se-ntâlneşte cu un vecin.

— Mă rog ţie, îi zice Hogia, tot treci tu pe la mine pe-acasă, fă bunătate, întreabă pe nevastă-mea: e destul cât am umblat astăzi, că mi s-a cam făcut foame, şi fiindcă ştiu că tot n-avem de mâncare acasă, m-aş duce încai să mă culc.

— Cum, n-ai de mâncare?

— Ei cum?... că mi s-a isprăvit... Uite şi uite.

Şi din vorbă-n vorbă-i spune vecinului cât stă de prost.

Vecinul, om bun, zice:

— Măi omule, uite, nici eu nu prea mă-nlesnesc deocamdată; pot să te ajut cu un leu de parale, să-ţi ajungă pe o zi două, dar eu crez că, până una alta, până să-ţi găseşti o treabă, ai putea, cum eşti om cunoscut, să ceri ajutor din casă-n casă; n-are să te lase lumea.

Hogia îi mulţumeşte şi merge acasă:

— Bine-ai făcut, nevastă, că m-ai trimis în târg, m-am ales cu mare învăţătură.

A doua zi dimineaţa, pune o desagă pe măgarul lui şi pleacă mânându-l binişor de la spate; şi mergând încet-încet, bate dintr-o dairea şi cerşeşte din uşă-n uşă, cum fac toţi orbeţii prin părţile Răsăritului. Oamenii îi pun în traistă, care ce se-ndură, ba o pâine, ba câţiva pumni de bulgur, ba o felie de pastramă, alţii şi o para două. El le mulţumeşte la fiecare frumos şi merge mai departe bătând din dairea. Către seară, ajunge la poarta unei curţi mari cu o casă frumoasă în mijloc, casa unui negustor chiabur şi filotim. Opreşte măgarul şi-ncepe să pocnească-n dairea, bate cât bate şi vede că nu iese nimini. Hogia mână măgarul de la spate şi intră cu el în curte. În curte linişte şi tăcere, parcă n-ar fi fost casa locuită.

Ce să facă? Nu-i vine să plece cu mâna goală de la aşa casă bogată. Ce se gândeşte? Lasă măgarul sub şopron, se mai uită-ncoace-ncolo, şi se hotărăşte să se suie în cerdac pe scara din faţă. Din cerdac, intră-n sală, din sală, într-o încăpere frumoasă, şi nu dă cu ochii de nimini. Când se gândea, cum se poate aşa casă să fie părăsită astfel, iată că aude glasuri şi chihoteli de femei într-o odaie de-alături, se apropie de uşă ş-ascultă:

— Unde-o fi negustorul nostru? pe ce mări o fi umblând? zice una.

— Aide degrabă, peaptănă-mă! zice alta. Acu pică efendi Cadiul; să nu-l facem s-aştepte, că-l ştii ce iute şi nerăbdător este!

Nu i-a trebuit mai mult lui Hogia, că nu era om prost, ca să-nţeleagă ce drăcie e la mijloc: negustorul, departe pe talazuri; cadiul, iute şi nerăbdător pe drum de seară... iar stăpâna casei se găteşte frumos să-l primească. Şi-n adevăr, n-apucă Nastratin să se ascunză bine după nişte perdele, iată intră stăpâna casei gătită straşnic numa-n zăbranic şi în fireturi, şi după dânsa o jupăneasă bătrână, care o stropeşte cu mirodenii.

Stăpâna s-aşează pe o sofa, se mai uită-ntr-o oglinjoară, îşi mai potriveşte cârlionţii pe frunte şi pe lângă urechi, zâmbeşte şi pe urmă zice bătrânei:

— Auzi-l! vine efendi Cadiul! vine! aleargă!

Bătrâna face un pas spre uşe, când se arată şi efendi, gătit şi el de sus până jos ca orice bărbat când vine la o întâlnire iute şi nerăbdător pe drum de seară. Şi cum a intrat el, bătrâna s-a făcut nevăzută.

Cadiul s-a repezit lângă sofa şi căzând în genuchi a-nceput să sărute mâinile cocoanii şi i-a zis:

— Ah! un veac mi se pare de când nu m-am mai învrednicit...

— Şi mie, două! a răspuns cocoana, luându-l în braţe.

— Mare dor am să facem iar un război: inima ta e o cetate, iar dragostea mea e ca un împărat care vrea s-o stăpânească. Dacă se dă cetatea de bunăvoie...

— De bunăvoie? a zis cocoana răzând, de bunăvoie n-are haz să se dea o cetate...

— Atunci, a zis Cadiul, împăratul trebue să ia cetatea prin silă...

— Să poftească!

Hogia, de după perdele, auzind acestea, a zis în gândul lui „Care-va-să zică, aşa merge treaba? pe răsboi? Atunci, dacă-i aşa, la cetate nu se năvăleşte fără tobă!” Şi a-nceput să bată straşnic din dairea şi să strige ca un nebun cât a putut mai tare 'iuruş', după obiceiul turcilor când dau năvală la ziduri.
Într-o clipă a-ncetat răsboiul, iar luptătorii au pierit amândoi prin uşa dimpotrivă. Hogia a ieşit de după perdele, a luat hainele şi chiulaful cadiului (căci uitai să vă spun că era vară şi Cadiul se dezbrăcase) şi s-a coborât cu braţele-ncărcate pe scară jos. A mers la şopron, unde a găsit, alături de măgarul lui, pe al Cadiului, i-a-ncărcat pe amândoi şi a pornit cu ei acasă.

S-a bucurat nevasta când l-a văzut venind cu atâtea daruri bogate:

— Unde le-ai găsit?

— La război, răspunde Hogia.

Nevasta, scuturând bine hainele căpătate de bărbatu-său, zice:

— Uite! şi scoate din buzunarul ciacşirilor o pungă de ibrişim.

Hogia o desnoadă şi găseşte o sută de lire.

— Ce tot umblă, zice el, unii ş-alţii cu mofturi, că războiul e aşa şi pe dincolea, că e o pacoste pe lume, că n-ar mai trebui războaie?... Ei! nevastă, ce bun e şi războiul câteodată!

A doua zi, s-a gătit Nastratin cu hainele şi cu chiulaful cele frumoase, a-ncalecat pe măgarul Cadiului şi a mers drept la judecătorie. Cadiul judeca o pricină. Cum l-a văzut pe Hogia, s-a uitat bine la el, a-ntrerupt vorbirea împricinaţilor şi l-a poftit pe noul venit, cu care se cunoştea fireşte, ca oameni de carte amândoi, să stea alături de el, şi a poruncit să-i aducă o cafea gingirlie şi un ciubuc, şi l-a-ntrebat:

— De unde ai cumpărat chiulaful şi hainele astea, Hogia efendi? Ştii că te prind bine!

— Nu le-am cumpărat, a răspuns Hogia.

— Le ai, poate, de dar?

— Nici de dar...

— Atunci cum?

— Să-ţi spun drept, efendi; ieri am fost de faţă la un război crâncen: un împărat da năvală să ia prin silă o cetate, care nu se preda de bunăvoie. Tocmai în fierbinţeala luptei, cine ştie de ce, a intrat groaza în amândouă oştile; eu, văzându-i cum o iau la fugă, am adunat câtă pradă am găsit, ştii, ca la război!

— Dacă-i aşa, zice Cadiul, să le porţi sănătos — partea dumitale... Acuma, te rog, să mă laşi că mai am pricini de judecat... Şi ne mai vedem noi, că am să-ţi fac un dar...

Nastratin a mulţumit pentru cafea şi ciubuc şi, închinându-se frumos, a vrut să plece.

— Ascultă-mă, Hogia efendi, a adăogat Cadiul încet, te rog, dacă ţii să rămânem prietini, nu mai spune la nimini istoria războiului...

— Se poate? îmi pare rău, efendi Cadiu! Nu mă cunoşti ce om de omenie sunt?

— Cui te-o mai întreba, spune-i că le-ai cumpărat... Cine ce treabă are?

Hogia s-a ţinut, ca om de omenie, de cuvânt: afară decât nevesti-si, n-a mai spus la nimini.

— Atunci, o să mă-ntrebaţi, dumneata de unde o ştii?

— Cum să n-o ştiu, dacă o ştie tot Ţarigradul?

Universul, 25 Decembrie 1909

TE-AR MAI PUTEA INTERESA