Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Premiul întâi - o reminiscenţă din tinereţele pedagogului

Era la şcoala no. 1 de băieţi „Decebal" din urbea G... Trei ani de-a rândul, din clasa întâia primară şi până-n a treia, doi şcolari eminenţi şi-au disputat cununa de merişor, smulgând admiraţia profesorilor, revizorilor, inspectorilor şi tutulor autorităţilor.

Aceşti doi şcolari sunt Artur Ionescu şi Ioniţă Păunescu.

Cel dântâi este fiul unic al lui d. Mandache Ionescu, mare proprietar, omul cel mai influent şi mai cu greutate din tot judeţul şi stâlpul oricărui guvern. Asta e bine; căci fără d. Mandache cu greu s-ar putea guverna în acel judeţ.

Cel d-al doilea este copilul natural al Păunii văduvei, menajeră, care trăieşte cu lucrul pe la case boiereşti.
În clasa întâia au obţinut:

Artur Ionescu, media 9 şi fracţia 97 şi trei sferturi;

Ioniţă Păunescu, media 9 şi fracţia 98 şi un sfert.

Premiul întâi cu cunună: Ioniţă.

În clasa a doua:

Artur Ionescu, media 9 şi fracţia 98 şi jumătate;

Ioniţă Păunescu, media 9 şi fracţia 99 şi un sfert.

Premiul întâi cu cunună: iar Ioniţă.

În clasa a treia:

Artur Ionescu, media 9 şi fracţia 99 şi jumătate;

Ioniţă Păunescu, media 9 şi fracţia 99 şi 3/4.

În sfârşit, acuma termină aceşti doi eminenţi şcolari clasa a patra.

D. Mandache Ionescu a zis scurt lui Artur:

— Daca iei premiul întâi cu cunună, te duc la expoziţie; dacă nu, mergem la ţară.

Şi când d. Mandache zice ceva scurt, apoi e lucru zis.

Toată urbea aşteaptă cu încordată nerăbdare să vină rezultatul examenului anual şi împărţirea premielor.

Cetăţenii de marcă încep să facă prinsori: reacţionarii pariază pentru Ioniţă, progresiştii pentru Artur.

La cafeneaua centrală, sunt în prinsoare peste treizeci de dulceţi şi cam tot atâtea cafele, plăcinte, brânzoaice şi mişmaşuri.

Numai d-ta, iubite cetitor, numai d-ta, care încă n-ai fost mamă, nu vei putea înţelege emoţia şi neastâmpărul din ce în ce crescânde ale mamei lui Artur, graţioasa madam Aglae Ionescu.

Madam Ionescu stă, umblă, mănâncă, doarme, face orişice, fără să poată părăsi un moment gândul că şi-n anul acesta fracţiunea lui Artur are să fie covârşită de a lui Ioniţă; căci, se-nţelege, nu poate fi vorba decât de o mică diferenţă de fracţie a fracţiei, amândoi concurenţii fiind eminenţi.

Chinuită de gândul ei, mama lui Artur, întâlnind în stradă pe d. Tiberiu Bumbeş, institutorul, care o salută până la pământ, se hotărăşte să-şi calce pe inimă, opreşte caleaşca şi strigă:

— Pardon, domnule Bumbeş! un cuvânt...

— Cu tot respectul! zice foarte unsuros tânărul Tiberiu şi se apropie cu capul gol de scara trăsurii.

— Aş dori să vă vorbesc ceva... Puteţi, dacă nu vă aduce prea mult deranj, să poftiţi chiar astăzi pe la mine...

— Doamna mea... zice d. Tiberiu încântat.

— ...Pe la ceasurile unu şi jumătate după amiaz'...

— Cu plăcere, doamna mea... cu mare plăcere... . .

— Atunci, la unu şi jumătate negreşit... Să vă aştept?... Veniţi?...

— Nesmintit, doamna mea!...

O salutare graţioasă!... Trăsura porneşte... D. Tiberiu se acopere şi merge la bărbier, să-şi potrivească ciocul, mustăţile şi părul, pe care-l piaptănă drept în sus.

De ce adică — se-ntreabă cetitorul — madam Ionescu trebuie să-şi calce pe inimă, când opreşte trăsura spre a vorbi d-lui Bumbeş?

O! răspunz eu; este un lucru intim, pe care am uitat să-l spun mai dinainte. Iată:

D. Tiberiu este tânăr, şi este un secret public în tot oraşul că acest tânăr adoră-n tăcere pe graţioasa Aglaia, care nu poate să sufere pe tânărul Tiberiu, fiindcă acesta se uită foarte cruciş.

De câte ori, în treacăt, îl vede aruncându-i ocheade galeşe pe sub ochelarii lui albaştri, fiindcă poartă ochelari albaştri, o apucă un fel de leşin la inimă cu dureri de cap; începe să caşte, şi cască, şi cască şi trebuie să meargă numaidecât acasă, să puie să-i descânte de deochi.

La un bal de binefacere, iarna trecută, d. Bumbeş sta într-un colţ al salonului şi privea pe graţioasa doamna Ionescu danţând. A privit-o mult; ea a început să caşte, a căscat mult, până când, în mijlocul unei figuri de cadril, a dat un ţipăt năbuşit, i-a venit rău, a vrut să cază, şi au trebuit s-o scoaţă pe braţe afară la aer şi să-i descânte.

Dacă-n treacăt şi de departe, ochii şaşii ai d-lui Tiberiu exercită aşa influenţă asupra nervilor acestei dame, fireşte că pasul ce s-a hotărât ea să-l facă, trebuie să-l fi făcut călcându-şi pe inimă. Trebuie să aibă mult curaj această persoană ca să se supună de bunăvoie maleficiului, aşa de aproape, piept în piept.

E unu şi douăzeci şi cinci de minute...

Iată că sună cineva... Doamna Ionescu simte că-ncepe să-i zvâcnească în partea stângă a corsetului.

E omul cu ochelari albaştri.

Jupâneasa-l introduce în salon.

Tânărul institutor poartă o redingotă neagră foarte lungă-n poale; în schimb, pantalonii tot negri sunt destul de scurţi; jiletca albă deschisă; o fundă mare rose-pâle la gât, ale cărei căpătâie fâlfâie la fiecare mişcare pe manişca egretie ca porţolanul; în picioare pantofi galbeni şi ciorapi crême; în mâini mănuşi gris-perle; o pălăriuţă canotieră de paie de deosebite feţe, cu panglica ecoseză asortată şi umbrelă cenuşie de soare. Fiindcă-i vânt afară, pălăria este garantată cu şiretul petrecut printr-un nasture al redingotei.

În salon nu este nimini.

D. Bumbeş îşi scoate pălăria pe care o ţine-n mâna stângă, pune umbrela lângă un scaun, apoi trece drept la oglinda din faţă, îşi potriveşte cravata şi manişca egretie, care tot iese afară din jiletcă, îşi scoate bine manşetele şi aşteaptă-n picioare.

O uşă se deschide... E stăpâna casii, mai strălucitoare ca totdeauna, sorbind pe nări dintr-o batistă înmuiată în triplu extract de vervenă. Femeia se opreşte palidă-n uşă, ca sub puterea unei fascinaţiuni.

D. Bumbeş încă se recomândă.

După salutările obligatorie în aşa circumstanţă, doamna face, cu o sforţare eroică, doi paşi, şi pofteşte pe tânărul să ia loc, apoi şade şi ea, ştergându-se cu batista udată.

Tânărul ia cu precauţiune de la spate poalele redingotei, le aduce bine în faţă şi se aşează.

— De mult nu am avut plăcerea a vă vedea, domnule Bumbeş...

— Ei! doamna nu m-a văzut; dar eu am văzut pe doamna de multe ori, când umblă, mă rog, în promonadă şi prin bolţi ...

— Eu, drept să spun, nu v-am văzut de la balul de astă-iarnă...

— Iè răspunse tânărul, privind galeş sub ochelari şi zâmbind foarte ciudat. Iè! când tonţolea doamna aşa delicat şi eşpanzibil... şi i-au vint un acţes... cu doi ofiţiri, mă rog...

— Ştiţi pentru ce v-am chemat, domnule Bumbeş?

— Ba!

— ...Să vă rog de un lucru.

— De un lucru? să-l ştiu numai cum că... carele-i acela, mă rog frumos la doamna.

Şi zicând acestea, se uită grozav de adânc pe sub ochelari. Doamna tace un moment, apoi cască şi se şterge pe frunte.

— No! numai doamna să spună, mă rog, apoi eu sunt gata la comando, mă rog. No! ce, porunceşte doamna, mă rog?

Şi iar se uită...

Doamna cască grozav, apoi, mirosind batista şi aplecând ochii-n jos:

— Aş dori ca Artur al meu să ia şi el o dată premiul întâi; destul l-a tot luat feciorul Păunii. Până când atâta persecuţie pentru copilul meu?

— No! că-z asta, mă rog frumos la doamna, nu-i perzecuţiune; asta, mai apoi se conzidărează după coefiţenturi, mă rog.

Doamna ridică ochii şi, întâlnind privirile de sub ochelarii albaştri, înghite-n sec şi iar şi-i pleacă.

— Eu tocmai de asta am ţinut să vă vorbesc, ca să vă rog... ca să vă rog să fiţi mai indulgenţi cu Artur... Ce Dumnezeu, pentru un punct la sută!

— Ei! ei! un punct... Apoi aia trubuie ca să fie conziderat, mă rog frumos la doamna.

— Ei!... dacă ai vrea d-ta! Se aud trosnind fălcile doamnei.

— No! că-z aia altcum nu depândă de la voinţa mea, mă rog; aia s-a hotărât în conziliul inştitutorilor.

— Cum, s-a hotărât deja?

— Iè! s-a hotărât, mă rog, de aseară, după călculaţiunea coefiţientelor.

— Şi... cât a avut feciorul Păunii?

— Apoi, mă rog frumos, putem să spunem la doamna preţize.

D. Bumbeş scoate o hârtie din buzunar şi citeşte:

— Păunescu Ioaniţiu, media 9 şi fracţiunea 99 şi jumutate, mă rog.

— Şi... Artur?

— Apoi, mă rog frumos, putem să spunem şi aia la doamna preţize... Ionescu Artur, media 9 şi fracţiunea 99 şi un sfert, mă rog. Doamna se scoală, şi hotărâtă:

— Şi pentru atâta diferenţă, nici în anul ăsta, Artur să nu ia premiul întâi?... Atunci pentru ce ai venit aici?

D. Tiberiu, foarte afectat, ridicându-se şi potrivindu-şi poalele:

— Apoi pentru că m-au chemat doamna, mă rog. Că-z eu dacă nu mi-ar fi făcut onoare doamna să mă cheme, eu apoi n-aş fi cutezat altcum să mă prezentez la doamna, mă rog frumos.... Zic zeu lui Dumnezeu!

Doamna sună. Jupâneasa intră.

— Să-l daţi afară pe domnul.

— Să am iertare, mă rog...

— Afară!

Doamna iese pe unde a venit, foarte nervoasă.

— No! că-z nu trubuie să fie grobiană doamna! mă duc, mă rog... Cu tot reşpectul şi conziderăţiunea... am onoare.

Jupâneasa îl împinge. D. Tiberiu pleacă înjurând ungureşte.

De prisos a mai spune că, seara, la d. prefect al judeţului, unde era de faţă şi d. Mandache Ionescu, s-a petrecut o scenă foarte penibilă, când d. prefect, în vreme ce d. Mandache citea o gazetă, i-a zis d-lui Bumbeş cu toată asprimea:

— Şi, în sfârşit, alege! vrei să rămâi aci la noi, ori vrei să pleci mâine? Ai înţeles?

La acestea, d. Bumbeş a avut curajul să răspunză:

— Iè... Că-z asta nu-i greu lucru de ales!... Să am iertare, nu trubuie să se supere d. prefect şi să fie grob, mă rog frumos... Facem apoi la fracţiune o mică rectificaţiune...

Şi, scoţând catalogul:

— ...Păunescu Ioaniţiu, media 9 şi fracţiunea 99 şi jumutate; apoi, Artur Ionescu, mă rog frumos, media 9 şi fracţiunea 99 şi trei firtale... No! vezi numa!

Universul, 1900, 3 iulie

TE-AR MAI PUTEA INTERESA