Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Primul mănunchi

Poezii de A. Museus
Cu o Notiţă de Caragiale

Am avut onoarea să primesc zilele trecute vizita unui tânăr poet, care-n curând va da la lumină, în volum, nişte minunate versuri cu titlul "Primul mănunchi".

Modest, - poeţii sunt todeauna modeşti - el semnează deocamdată cu un pseudonim, A. Museus, deşi nu se îndoieşte de talentul său - care poet se poate-ndoi de talentul său? - dar, naiv - ca toţi poeţii, - îşi închipuie că talentul mai are nevoie de vre-o recomandaţie străină, şi mă roagă să scriu măcar câteva cuvinte despre dânsul, "atrăgând cu dinadinsul atenţia publicului asupra originalităţii şi varietăţii producţiilor lirei sale multicolore".

- "Tânărule, îi zic eu, talentul, mai ales când e original şi de un gen cu totul nou, cum e al d-tale, îşi face drumul singur; biruie orice pedici i le-ar pune-mpotrivă indiferenţa sau invidia şi străbate victorios până la vârful muntelui sacru, unde creşte misticul stejar, din care singur îşi va culege frunzele spre a-şi împleti cununa nemuririi, menită să n-o poată veacuri veşteji, să rămâie pentru totdeauna frunză verde şi iar verde!..."

Văzând că poetului nu-i displac vorbele mele, i-am adăugat:

- "Mă voi mărgini dar, dacă-mi permiţi, să reproduc în foiletonul meu câteva, pe alese, dintre „atât de variatele producţii ale lirei d-tale multicolore”, numai cu o scurtă notiţă introductivă” Asta cred eu că va fi de ajuns pentru ca „Primul mănunchi” al d-tale să străbată în toate unghiurile lumii noastre, spre a o-ncânta, din temeliile ei până-n culme, cu suavul lui parfum în adevăr atât de nou şi de original".

Am căpătat permisiunea poetului şi iată, mă execut, sperând că fac plăcere iubitorilor de poezie română...

Crucea şi semiluna

Luna străluceşte ca o lampă mare,
Revărsând splendoarea-i până-n depărtare.
La ospăţul falnic, strânsă-i oaste multă;
Toţi vorbesc în parte, nimenea n-ascultă.
Dar ca şi stejarul mândru de la munte,
Mircea-şi netezeşte nobila sa frunte,
Şi ca şi stejarul mândru când înfruntă
Crunta vijelie, Mircea se încruntă.
Şi, apoi, se scoală deodată-n picioare
Şi cu glas puternic le strigă: „Tăcere!
Aţi uitat voi oare pe al vostru Domn,
Ce-şi visează ţara chiar în al său somn?
Cum acele vremuri sfinte le uitaţi,
Când pe Mircea-Vodă voi îl respectaţi?
Ce? sunt oare altul, sau voi sunteţi alţi?
Sunt pitici acuma brazii cei înalţi?
S-a surpat Carpatul şi, din rădăcină,
Stânca se preface într-o moale tină?
Nu mai curge Istrul în largul său pat,
Şi patriotismul vostru v-a secat?
Mâine este lupta, lupta cea de moarte,
De la care-atârn-a României soarte!
Glorie sau moarte vom întâmpina;
Însă jur pe ceruri nu vom dezarma!
Căci ce este moartea dacă nu e viaţă?
Dacă n-o priveşte un român în faţă?
Nu mă tem de moarte, sunt ostaş de seamă;
Chiar de veşnicia-i nu vreau să am teamă!
Vrea ca să ne-ncalce mândru Baiazid;
Va vedea că Mircea nu-i un invalid!
Ce e drept, mă cheamă Mircea-cel-Bătrân,
Dar am suflet tânăr, că mă ştiu român.
Vrea ca să ne-ncalce cruntul Baiazet,
Fluturând şalvarul marelui profet;
Vrea ca să ne-ncalce, socotind barbarul
C-are să ne-nsufle frică cu şalvarul...
Ei bine! atuncea, noi să-l încălţăm!
Şi al României nume să-nălţăm!
El insultă crucea; nu-nsult semiluna;
Sincera credinţă respect totdeauna;
Însă vai d-acela ce p-a mea loveşte!
Chiar ca d-un perete capul îşi isbeşte!
Mâine-n două ceasuri voi ca să sfârşim,
Să zdrobim odată pe-acest Ilderim!
Da! să ştie bine cruntul ienicer
C-aici se-ntâlneşte cu un zid de fier,
Zid compus din piepturi brave oţelite,
În a ţărişoarei dragoste călite!
Poate-avea el oaste cât frunză şi iarbă,
Eu ridic din umeri şi îmi râz în barbă;
Căci, nu numai ţara mi-apăr până mor,
Şi-al creştinătăţei sunt apărător;
De-a mea misiune sacră-s conştient:
A Europei strajă sunt în orient.
Deci, năframă albă într-un băţ să puneţi
Şi la turc să mergeţi îndată, să-i spuneţi,
Că capitulaţi bucuros semnez;
Altfel, nici o vorbă! nu voi să tratez!
Mergeţi dar cu toţii, bravii mei ostaşi!
Sigur sunt că mâine unul n-o fi laş!
Fiţi îndată gata atât vă mai zic:
Fiţi la înălţime! şi mai mult — nimic!”
Şi zicând acestea, cupa lui ridică;
Din ochi, două lacrimi în cupa lui pică,
Lacrimi de iubire pentru ţara sa,
Ce numai eroul ştie a vărsa.
Oastea e-n picioare; arme zăngănesc,
Şi de luptă bravii toţi se pregătesc.
După ce se face sfânta rugăciune,
De Mitropolitul, pentru naţiune,
Se închin vitejii; caii lor nechez;
Cu arme sfinţite toţi se întrarmez.
Chiar în zori de ziuă lupta s-a încins:
Ilderim trufaşul se declară-nvins;
Vede că nu merge nazuri a mai face,
Armele depune, solicită pace,
Şi semneaz-acele vechi capitulaţii,
Drepturile sacre-ale acestei naţii...
Crucea-nvingătoare pe cer străluceşte,
Iară semiluna de groază păleşte!
Istrul şi Carpatul, într-un sfânt avânt,
Gloria română împreun-o cânt!

Graţia domniţei

Tânăra Domniţă a încălecat:
Pentru prima oară merge la vânat,
Cu-al ei mire june, tocmai sus în munte,
Să vâneze ciute, cerbi cu coarne-n frunte.
Tinerime-aleasă toţi voinici băieţi,
Intrarmaţi cu paloş, suliţi şi săgeţi,
Îi urmează veseli. Zgomotul e mare;
Cornul suflă-ntr-una la patru hotare.
Se începe goana. Tânăra copilă
Tremură de spaimă, tremură de milă,
Văzând că-mprejuru-i acea tinerime
Face-atâtea jertfe cu aşa cruzime.
Totdeun-un suflet c-al ei delicat
Cu cruzimi de-acestea greu va fi-mpăcat!
Pe când lăcrimează, iată că de-odată,
Din desiş, în faţă-i un cerb se arată,
Cu bogate coarne, cu pasul uşor,
Asudat de goană, cu ochi rugător,
Vine şi-ngenuchie l-ale ei picioare
Graţie imploră, ca să nu-l omoare.
Dar şi al ei mire, iată-l că soseşte,
Arma-n sus ridică şi ochind ţinteşte,
Ca un vultur aprig, cu suliţa-i lungă,
Pe cerb, drept în coaste, vrea ca să-l străpungă.
„Nu! strigă Domniţa! Nu da, dragul meu!
Pe-acest cerb, sărmanul, vreau să-l mântui eu;
Căci mie-n genuche, el s-a prosternat,
Convins că de mine poate fi salvat!
Mie în genuche a venit să ceară
Graţie... Eu nu pot ca să-l las să piară!”
Şi zicând acestea ea a dezsarmat
Braţul ce-al său mire ţine ridicat.
Mirele-i se lasă-ndată-nduioşi,
Către cerb se-ntoarce cu blândeţe, şi,
Când vin toţi curtenii cu armele-ardicate,
Junele îi zice: „Mergi în libertate!”
Mult poate femeiea!... cu graţia sa.
Orice răutate ea va dezarma!

În gondolă

La San Marco în piaţă,
Dulce curge-n carnaval,
Ca un vis, a noastră viaţă
Lin şopteşte-al mării val.

— Vino, vino, gondoliere,
Ia-ne, du-ne-ncet-încet,
Sub a lunii scâteiere...
Cântă, scumpul meu poet!

Doarme-albastr-Adriatică;
Dorul tău îmi vei cânta...
Nu te teme de nimică...
Eşti al meu şi sunt a ta!

Doarme-acum şi crudu-mi gâde
În palatu-i aurit;
De gelosul meu poţi râde,
De demult l-am adormit,

— Pentr-un zâmbet, o privire
De la tine, scump odor,
Partea-mi dau de nemurire,
Dau chiar patrie, onor!

Vezi tu luna de pe ceruri
Cum străluce mângâios,
Învelind tot în misteruri?
Pentru mine-i de prisos.

Tu eşti singura-mi lumină,
Luna mea d-acum tu eşti.
Dogaresa mea divină!
Spune-mi, spune: mă iubeşti?

— Te iubesc ca o nebună;
Fă cu mine orice vrei;
Dacă-s pentru tine lună,
Tu eşti soare-n ochii mei!

Dă-mi căldura ta suavă,
De-al ei foc să mă topesc...
Sunt a ta fidelă sclavă;
Te iubesc! da, te iubesc!

Înainte, gondoliere
Du-ne, du-ne-ncet-încet!
Sub a lunii scânteiere,
Cântă, scumpul meu poet!

— În Veneţia duioasă,
Dulce-i viaţa-n carnaval!
Pentr-o inim-amoroasă,
Cântă, râde-al mării val!

Steaua

Cu mâini subţiri şi reci,
i-ai dat fior fierbinte:
Să treacă veci de veci,
Eu tot l-oi ţine minte.

Credeam că s-a oprit
În cale mersul lumii,
Că tot a-ncremenit
Ca trupul unei mumii.

Odată m-ai atins
Ş-apoi te-ai dus departe;
O stea pe cer s-a stins...
Păreri au fost deşarte.

Oriunde-acum sclipeşti
În depărtări albastre.
Tu nu eşti unde eşti,
Perdută printre astre.

Te ţine-aci mereu
A mea închipuire:
Tu vei muri, ci eu
Ţi-oi da o nemurire.

Idila

Ia vezi toanta de Mărie,
Ce gătită! cum şi-a dat
Pe obraz cu rumenie
Şi pe cap cu alifie:
Să se mire toţi în sat.

Ia te uită şi Ilie,
Ce flăcău bun de peţit!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie,
Şi cu cisme s-a-nnoit.

— Fă Mărie, nu dai laba?
— Nu ţi-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba...
— Apoi dac-aşa ţi-e treaba,
Te iau altfel, şi... ori, ori.

— Mă! se vede nu ţi-e bine...
Fii de treabă nu fii prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ţi-e ruşine
Că acum suntem în post!

— Dacă-i post, de ce la Nică
Ochii toată ziua-ţi caşti?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu... n-ai frică!
Tu aşteaptă pân-la Paşti...

Şi-a plecat pătruns Ilie...
Ce mândreţe de flăcău!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie.
Şi îl strânge-o cismă rău.

Desigur, cititorii vor zice, ca şi mine, că orice comentarii critice sunt de prisos şi că, în adevăr, talentul original se impune; el n-are nevoie de sprijin străin ca să-şi urmeze drept înainte cariera... Un singur lucru numai: prea sunt din cale-afară originali poeţii ăştia moderni!

Caragiale

TE-AR MAI PUTEA INTERESA