Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Răzbunare

de Carmen Sylva

Noapte senină cu stele. Din văi se ridică încet răcoare. Oltul urlă între doi pereţi înalţi de stâncă, sorbind în valurile lui şivoaiele spumoase ce se prăvălesc de prin ponoarele munţilor.

La gura unuia dintre şivoaie se arată o mogândeaţă neagră, umbra unui om înalt, parcă şi mai înalt prin întuneric. Deodată se iveşte şi luna şi îneacă valea cu lumina ei albăstrie şi curată, întunecând şi mai mult umbrele în care s-a ascuns tainicul drumeţ. Lumina se ridică să domnească peste odihna satelor, peste somnul pădurilor care răsuflă încet, şi-n răcoarea umedă a livezilor adie mirosul de maldăr cosit.

Trecătorul necunoscut se abate de pe potecă şi trece-n lături printr-o livede unde se odihnesc nişte vaci. Vreun hoţ de vite, nu mai încape vorbă.

E un om drept ca bradul, vânjos şi uşurel la mers, îmbrăcat cu un mintean sur. În brâul lat de curea, poartă arme; e încălţat cu cisme cu carâmb peste iţarii albi de aba. Pălăria de pâslă, în care a-nfipt o floare de câmp, acopere nişte plete lungi şi ascunde fruntea curmată cu o dungă dreaptă şi două sprîncene stufoase sub cari scânteiază nişte lumini ca jeraticul. Să fure ori să omoare? Ce-o fi vrând?

Mai întâi îşi răsuceşte mustaţa cu dejtele lungi şi nervoase; apoi scoate din brâu un cuţit şi o frânghie.

Fără sgomot, încet-încet, s-a apropiat de-o vacă. Dinţii lui strălucesc cu un zimbet fioros şi nasul i se coroiază ca ciocul vulturului.

„Tot pot scoate eu o pereche de opinci din pielea ta”, şopteşte omul. Leagă bine picioarele vitei şi-ncepe se croiască o bucată lată-n patru colţuri de pe coastele vii...

O mugitură din adânc se pierde p-între dealuri: omul nici n-o aude parcă. Vita se cutremură şi se sbuciumă sub lucrarea tăiuşului ascuţit: omul jupoaie partea de piele ce şi-a ales şi apoi o taie pe din două.

Sângele ţâşneşte şi se scurge pe iarbă. Omul îşi ia frânghia, merge de spală cele două petece de curea crudă în şipotul de-aproape, le face sul una peste alta, le vâră-n brâu şi piere iar în întunerec.

Luna îşi urmează cărarea ei ştiută, aruncând pe deasupra stâncilor sălbatice priviri adânci către Olt. Valurile creţe şi spumoase sclipesc şi aleargă la vale în răcoroasa lor clocoteală. Ele nu ştiu nimic; nimic n-au văzut, n-au auzit nimic valurile repezi şi spumoase.

Acuma omul nostru a ajuns la pragul colibei sale; ridică clanţa. Înnăuntru, în loc de pat, e o laviţă de lemn rezemată de zid. Nevasta tânără nu doarme. A aprins făclia de la Paşti şi cu mâinile la piept, cu ochii ţintă, se închină.

Sânge pe mâinile lui bărbatu-său! Dă un ţipăt. Omul începe să râză.

„N-ai teamă Ancuţo! Mi-am tăiat numa o păreche de opinci din vaca a albă. Lasă că-i am eu grije şi de pielea lui!”.

Şi zicând astea, stinge feştila cu vârful dejtelui şi se trânteşte îmbrăcat pe laviţă. Obosit cum este, adoarme-n-dată.

După două-trei ceasuri, luna se acopere, cerul se-ncarcă de nori... Deodată porneşte un vânt puternic, urlă pe întinsul tăcut, bate din toate părţile coliba, îi sguduie bârnele învelişului şi cercevelele de la ferestruici, răstoarnă nişte ghiveciuri de flori din tinda de afară şi deşteaptă copilul care doarme-n copaia lui atârnată de frânghii în tavan.

Lângă vatră, în tindă, sare din somn drept în picioare o fată tânără. Se repede şi-ncepe să sufle în tăciunii stinşi ca să aprinză lumina.

Chipul ei luminat de flacăra roşietică a tăciunilor aminteşte trăsurile omului de-adineaori: nasul tot coroiat, ochii îndrăciţi înfundaţi, fruntea plină de voinţă îndărătnică, şi părul negru ca funinginea şi lăsat pe spate în plete neregulate care-i cad până în jos de genunchi.

Când voinica asta sălbatică se ridică drept în picioare, atinge cu mâna-n tavan.

Ascultă... tresare... A ţipat copilul.

„Ancuţo, nu vrei lapte pentru micuţ? întreabă ea pe cumnată-sa p-în uşe.

„Da, Sando; da nu s-o fi năcrit de furtună?”

Sanda gustă laptele — nu era stricat — şi-l puse la foc. Pe urmă dete oblonul de la ferestruică într-o parte, să vază ce-i afară.

Sub cerul plumburiu, vântul gonea vârtejuri de ţărină în care s-amesteca mirosuri pătrunzătoare de ierburi şi flori de munte. O tăcere... apoi o spintecătură orbitoare pe cerul negru... ş-apoi, după o răsuflare, glasul uriaş al trăsnetului.

Fata-şi făcu cruce; închise oblonul şi trase crăticioara de la foc. Turnă dintr-o ulcică-n alta laptele prea-ncins... Nerăbdarea îi încrunta sprâncenile îmbinate.

Copilul plângea tot mai tare; dar răpăiala grindinei şi duduiturile tunetelor îi acopereau glasul slab.

Când Sanda trecu în odaia de alături cu lapte-ncropit, găsi făcliuţa de Paşti aprinsă. Copilul nu se putea împăca — sânul mamii era sleit.

„Doamne! de ce m-oi fi speriat eu aşa tare alaltăieri? ce lapte aveam! ce lapte bun!... Şi uite-acuma!... Maica Domnului, ce fulgere!”

Fata ridică din umeri cu dispreţ.

„Ce eşti aşa fricoasă, Ancuţo?”

Bărbatul se sculă într-o rână:

„Lasă că ţi-a plătit el spaima ta!” mormăi el printre dinţi.

„A plătit-o; da nu-mi capăt eu laptele înapoi. Încă de-acu încolo o să-mi fie şi mai frică... Doamne, cum tună!”

Şi mama şi copilul erau cu părul bălan ca fuiorul şi amândoi cu ochii ca vioreaua. Fiindcă tremura biata femee din toate încheieturile, cumnată-sa, Sanda, luă pe copil în braţe şi-i dete să bea. Pe urmă, ridicând ochii spre frate-său, îi văzu mâinile mânjite cu sânge.

„L-ai răpus, Dragomire?” întreabă ea scurt.

Omul zâmbi şi zise întorcându-se către nevastă-sa Ancuţa:

„Încaltea Sanda, nu-i fricoasă ca tine.”

„Da, fireşte, urmă Sanda, nu mi-e frică. Numa, dacă l-ai răpus, ar fi mai bine de tine să treci muntele dincolo... Să pui şaua pe cal?”

„Aş! răpus!... i-am ciupit numa o ţâră din vaca a mai frumoasă, să-i înţarce şi ea cum a-nţărcat Ancuţa când cu focul pătulului.

„Aoleu! oftă nevasta clătinând din cap... Da el... ce-o să ne facă...”

„Om vedea... Şi dacă-i vorba, ce ne-o face, i-om plăti cu vârf şi-ndesat”, zise fata.

Copilul adormise în braţele voinice ale Sandei. Ea îl puse la loc în copaie, apoi mângâiă binişor pe cumnată-sa Ancuţa ca să o liniştească şi trecu dincolo în tindă la vatră.

Aci înveli focul sub spuză şi se trânti la culcuşul ei, unde pe dată adormi adânc. Afară furtuna se depărta mereu şi, la lumina lunii, sclipeau frunzele şi firele ude de iarbă ca nişte pietre nestimate.

De ce jupuise Dragomir vaca lui Pârvu, învăţătorul, de vie? Pentru că Pârvu dăduse foc pătulului lui Dragomir. Dar, Pârvu de ce făcuse asta? De ce? Pentru că era ceartă şi goană veche între cele două neamuri ale lor. Din moşi strămoşi se povestea în sat fel de fel de rele ce-şi făcuseră unii altora, şi din când în când urma între ei alte grozăvii nouă. De aceasta biata Ancuţa trăia tot cu frica-n sân. Noaptea aceia, nu putuse închide ochii de groaza închipuitelor urmări acestei din urmă răzbunări.

A doua zi dimineaţa, Pârvu, învăţătorul, după ce-i trecuse fumul ţuicii de cu seară, intră în clasă. Era o odăiţă foarte strâmtă pentru iarnă, şi vara era aproape goală. Astfel, acuma, găsi în clasă d-abia câţiva copii betegi, copii care nu-s buni de nimica la muncă.

Învăţătorul se purta îmbrăcat ţărăneşte, deşi trăise câţiva ani în şcoli la Craiova, unde chiar fusese de mai multe ori premiu-ntâiu la examen. Era înalt cât un mal; ochii cenuşii şi aprinşi ca nişte scântei; părul tuns soldăţeşte; şi când era vorba de ţinut o cuvântare, apoi nu-l întrecea nimenea. Din pricina talentului lui oratoric îşi câştigase o mulţime de admiratori printre săteni.

„Mă rog, vorbeşte din carte, n-ai ce-i face!” ziceau oamenii, cari se uitau la el cu tot respectul.
În ziua aceia se sculase cu arţag, de aceea copiii tremurau ca varga aşteptându-i întrebările.

„Florico!” strigă dascălul.

O fiinţă pipernicită se ridică din bancă. Şuviţe de păr încâlcit îi cădeau pe ochi acoperindu-i chipul gălbejit. În picioare, numărând silabele pe degete, ea clăpăi pe nerăsuflate o fabulă fără să priceapă boabă.

Dascălul nici gând n-avea s-asculte.

Se isprăvise fabula... O tăcere...

„Zi-i mereu-nainte!” şopti un băeţel la spatele fetii.

Şi fata începu altă bucată-aleasă. Şcolarii trăgeau cu coada ochiului la chipul gâdelui, prefăcându-se că se uită-n carte.

Pârvu sta dus pe gânduri... Pe o fiinţă-n lume ar fi iubit-o şi el — pe frate-său, pe Voinea... Acu vreo câteva săptămâni, găsise pe bietul Voinea răpus în pădure... De-atunci încoa, îi vedea trupul mort aevea. În toate serile îşi înneca aducerea aminte în ţuică, dar cum îi trecea fumul a doua zi, amintirea groaznică se-ntorcea la loc, mai grea, mai ne-mpăcată, şi atunci nu mai vedea, nu mai auzea nimic altceva — Voinea mort, răpus de duşmani!

Acu — umblă iar pe drumul cunoscut, pe unde venea-napoi de la târg, vesel, ducând lui Voinea un pachet de tutun, — că ţinea la bietul frăţine-său, nu ca la un frate, ca la un copil şi când se-ntorcea acasă, nu vrea să vie cu mâna goală.

Se-nserează; umbra dealurilor se-ntinde tot mai tare în drumul lui, la o cotitură a potecii, drumeţul dă cu ochii de un trup de om culcat pe o lespede şi cu capul rezemat de un trunchiu. Tot apropiindu-se, i se pare că e frate-său... Da de ce-o fi stând aşa?... Doarme?...

Ce ţeapăn!... Atunci, cuprins de un fior, iuţeşte mersul... Da, e frate-său —Voinea!... Pipăie-l — rece ca ghiaţa; uită-te bine, — ochii duşi în fundul capului! Un răcnet! — un răcnet să-i crape pieptul! începe să-l sguduie, să-l cheme pe nume: „Voineo, neică! Voineo!” Degeaba! Omul pricepe bine că l-a lovit, când vede o rană mare între umerii flăcăului. Degeaba-l mai strigă — Voinea nu mai vrea să răspunză.

Pârvu cade în genunchi şi începe să se bocească şi să se vaite ca muierile. Puţin stă aşa, şi odată-i fulgeră prin minte un gând, care-i svântă izvorul lacrimilor. Ia voiniceşte în cârcă pe mort şi-l duce acasă...

Astea treceau acu prin capul încruntat al învăţătorului în vreme ce şcolăriţa îi bârîia mereu lecţia pe de rost. Copila ajunsese la un fragment din istoria ţării, unde spunea cum Vlad-Vodă Ţepeş îşi răzbunase de grozav asupra boierilor necredincioşi, punându-i să care piatră şi var pe un colţ de stâncă prăpăstios, ca să zidească o cetăţuie.

La povestirea cruntei răzbunări, învăţătorul îşi înălţă capul; de pe fruntea lui picau broboane mari de sudoare. Şi el trebuia să-şi răzbune; ştia el bine cine stătuse să răpue pe Voinea!

Acu, ce mai una ş-alta? Pârvu dăduse foc la pătulul lui Dragomir... Dar, cu câteva chile de porumb, nu se plăteşte viaţa unui flăcău... Nici vorbă, Dragomir îl omorîse pe Voinea. Flăcăul înjurase la horă într-o duminică, pe Sanda, şi ea ieşise din joc; plecând acasă foarte încruntată, Sanda arătase pumnul şi mormăise nişte ameninţări vajnice.

Pârvu se lovi peste frunte... Nu carecumva l-o fi-n-junghiat pe Voinea chiar Sanda?... Nu se poate. Era voinic... n-ar fi putut ca o muiere să-l pue jos!... O muiere!... La gândirea aceasta ruşinoasă, învăţătorul simţi că-i vine ameţeală.

Era departe de tot de şcoala lui. Glasul băiguit al şcolăriţii se contopea în gândul lui cu vâjiala gârlii ce se rostogolea repede de vale prin mijlocul satului către Olt. În mintea omului nostru, era un fel de vârtej: Voinea copil;... tata, popă-n sat;... tata lui Dragomir şi al Sandii, vecin îndrăcit, moşnean harţăgos... Şi omorul nelegiuit de care tot mai povestesc din când în când bătrânii de demult.

Popa vrea să-şi răzbune... De ce?... Ei! De unde poate şti Pârvu... Destul că într-o zi moşneanul se-ntorcea călare de la târg. Tocmai se-ntâmplase în ziua aceia să-şi spele oile, şi nu luase cu el nici o armă. La o cotitură a drumului se-ntălneşte cu alt călăreţ; d-abia are vreme să-l cunoască cine e — e chiar vrăjmaşul lui de moarte — care a şi scos pistolul de la brâu. Repede dă pinteni calului şi sboară-n goana mare. Popa cârmeşte-n loc şi se ia după el... O să-l ajungă... Iacă biserica... Fugarul sare jos de pe cal, dă năvală nebun în sfântul locaş şi gâfâind cade la picioarele iconostasului, pe care-l apucă strâns în braţe. Popa, uitatul de Dumnezeu! îşi repede calul în amvon, trece pragul călare şi trage asupra moşneanului; sângele ţâşneşte pe sfintele icoane şi pe lespezile reci...

Pe popa l-au răspopit, ras şi-nchis pe toată viaţa; şi bietul Pârvu! a rămas băetanul să crească el pe frate-său Voinea, care era mititeluţ.

În vreme ce visează învăţătorul la toate astea, şcolăriţa spune şi iar spune mereu din cartea ei pe de rost; copiii ceilalţi unii scobesc băncile cu cuţitaşele, alţii scârţîie pe plăcile lor, şi scuipă şi şterg cu mâneca, şi iar scârţîie; la ferestrele prăfuite bâzîie muştele; aerul e greu, şi cei mai micuţi cască şi se-ntind a ploaie.

Deodată se deschide uşa de perete şi un flăcăiandru, un baci tânăr în cămaşe, cu bâtă, căciula la o parte pe pletele lui lungi, intră d-abia trăgându-şi sufletul:

„Dom-le, săi! vaca-mnitale dom-le!...”

„Ce vacă, mă?” întreabă Pârvu tresărind.

„Vaca-mnitale... hai! degrabă!”

Bucuria şcolarilor c-au scăpat de ceasul clasii. Şi nu numai atât, mai era şi o întâmplare de sensaţie, care trebuia văzută de-aproape. Năvăliră cu toţii la uşe după profesor, şi ghionturi şi brânci, şi se repeziră toţi afară strigând care mai de care.

O mulţime de oameni din sat s-adunaseră la imaşul lui „ Domnul”. Aci vaca, sforîind turbată de chinul rănii şi de ciupiturile muştelor care se strânseseră pe carnea ei vie, smăcina iarba şi pământul cu coarnele, se tăvălea şi arunca ţărână cu picioarele în ochii bietului viţel, care cerea să sugă. Din ochii ei holbaţi, din privirile ei pierdute, vrea parcă s-arunce scântei de imputare oamenilor pentru crunta suferinţă, cu care plătea ea nevinovată ura dintre ei.

Pârvu, cu tot sângele-n cap, fără să ştie bine ce face, schimba mereu frunze mari de lipan verde udate, pe rana vitei. Veniseră o sumă de femei cu copiii în braţe. Cu capetele acoperite-n maramele lor albe, ele steteau de jur-împrejur, drept în picioare, cu gravitatea matroanelor romane chemate să se pronunţe. Copiii se-nghesuiau împrejurul vitei şi „Domnului”; dar tăceau sfioşi, temându-se şi de o nouă sbuciumare a dobitocului şi de încruntarea învăţătorului. Pe iarbă şi-n ţărină se svânta sângele negru.

În capătul potecii, se arătă atunci Sanda, drept în bătaia soarelui, cu fruntea sus, cu furca-n brâu şi fusu-ntre degete, fără să sprijine măcar urciorul smălţuit pe care-l ţinea sus pe cap. Fota roşie, strânsă bine la mijloc cu betele, îi înfăşură în cute mişcătoare trupul plin. Chipul ei pârlit de soare şi vânt; sprâncenele negre şi-mbinate, expresia întreagă a fizionomiei şi mersul ei drept şi sigur, toate dedeau acestei fete o înfăţişare aspră, dar măreaţă. Tocmai deaceea flăcăii din sat nu se prea lungeau la glumă cu ea, pentrucă la orice îndrăsneală, ea ştia să le-nchiză gura scurt cu două vorbe, mai arzătoare ca două palme.

Sanda, nemişcată, cu privirile mari şi liniştite, se uita la vita canonită, şi fără să lase a se lua aminte, trăgea cu coada ochiului la Pârvu... Numele lui Dragomir, fratele ei, se auzi în mulţime, deocamdată mai şoptit, apoi din ce în ce mai tare. Şoaptele sporeau, şi o grămadă de lume se strânse-mprejurul Sandii; începură s-o strângă de-aproape şi s-o întrebe răspicat.

Pârvu o văzu şi el în sfârşit pe fată. Trecu printre oameni şi se opri drept în faţa ei: fulgere sclipiră în ochii amândurora.

„Dragomir mi-a făcut-o!” zise învăţătorul scrâşnind.

Sanda tăcu.

„Zi tu că nu-i aşa, dacă poţi!” adăogă el.

Sanda nu zise nici o vorbă, şi se uită drept în ochii lui.

„Ci spune odată! ori vrei să-ţi pui mâna-n gât!”

Ea-l măsură din cap până-n picioare, şi răspunse liniştită şi rece:

„Să-mi pui tu mie mâna-n gât? Nu crez treaba asta! Tu să mergi să dai foc, noaptea, ca hoţul, la pătulurile oamenilor, că de-atâta eşti bun!”

Şi dând într-o parte binişor lumea se duse p-aci-ncolo, fără să se mai uite-napoi.

Pârvu se făcuse vânăt, şi scrâşnea mereu:

„Las-că mi-o plăteşti tu!...”

„Ştii tu una? îi zise un moşneag. De ce n-o iei tu de nevastă pe fata asta, mă flăcăule?... E fată voinică şi harnică... şi s-ar isprăvi odată şi duşmănia asta-ntre voi...”

„Eu? pe ea? de nevastă?... Mai bine mă dau de mal în Olt!”

Lumea se strecura, unul după altul, fiecare pe la daraverile lor. Copiii cum văzură că rămân singuri cu dascălul, o şterseră la sănătoasa.

Pârvu rămase lângă vaca lui chinuită de friguri şi el cu friguri în suflet. Îi răcorea botul şi limba cu apă proaspătă. Stând la gânduri ce să facă: s-o mai îngrijească, ori s-o-njunghie şi să-i isprăvească odată canonul.

În vremea asta Sanda ajunse la fântână. Ea apucă lanţul şi-ncepu să coboare găleata printre ghizduri; o umplu cu apă, şi o trase voiniceşte afară. Împrejurul ei nimica, nimic până-n zarea depărtată plină de lumina soarelui.

Sanda era frumoasă! şi... ştia că e frumoasă.

„A! Pârvule, Pârvule, nu te-ar feri Dumnezeu să-mi cazi tu mie odată-n mână!”

Şi se gândea că nu-i zisese destul, c-ar fi trebuit să-l arză mai rău, să-l fi făcut de râsul satului întreg... Ei nu spuseră o vorbă măcar de hrana lor dată flăcărilor; şi el pentru o boală de vită sculase obştea-n picioare, înjura şi sbiera — că era procopsit, om cu capul mare, învăţat la carte! Şi ăilalţi, proştii, îl ascultau cu gura căscată parcă le-ar fi citit din vanghelie.

Pe chipul Sandii se resfrângea sălbătăcia gândului şi conştiinţa unei energii extraordinare. În adevăr fata ceea avea o energie de speriat, care ajunsese de poveste. Dragomir, frate-său, de câte ori zicea: „Cât o fi soră-mea, Sanda, nu mi-e frică!”

Într-o noapte îi călcaseră hoţii: cine i-a pus pe goană?... Sanda...

Alta ş-alta era Ancuţa — slabă de înger!

„Ce ţi-e iar!, îi zise Sanda intrând în bătătură cu cofa plină. Iar ăi fi plâns?”

„N-am plâns, Sando, răspunse femeia mâhnită şi îngrijată; dar tare m-a apucat groaza; am auzit că Pârvu umblă ca un turbat — spune la toată lumea că are să ne puie la toţi capul!”

Sanda dete din umeri.

Tocmai atunci, popa trecea pe uliţă.

„Bună vremea, nevastă”.

„Sărut mâna, taică părinte”.

„Da ce mai făcu iar bărbatu-tău Dragomir, ai?”

„Ce, taică părinte?”

„Ce „ce”? tu nu ştii ce?... Vaca lui Pârvu”.

„Care vacă?”

Femeea se făcu galbenă la faţă şi începu să tremure din toate încheeturile.

„Ia nu te mai face, zise popa, parcă lumea nu ştie”.

„Doamne! taică părinte, da p-ale altora de ce nu le mai ştie lumea? Pătulul nostru care ne-a ars... de! ce zici şi sfinţia-ta?”

„Uite, eu vă spui că nu-i bine, fata mea; mai gândiţi-vă şi la Dumnezeu, că o să-nfundaţi, până la urmă, ocna”.

Şi popa plecă-nainte, dând din cap.

„Ce-ţi spuse bărbăria de popă, Ancuţo?” întrebă Sanda.

„Că să ne mai gândim la Dumnezeu, ca să nu-nfundăm ocna”.

„Bună vremea, fetelor”, zise un glas străin.

Amândouă se-ntoarseră spre uliţă. Era primarul.

„Nu cumva, întreabă omul, s-or fi găsind p-aici, pe la voi, două petece de piele de vacă vie, că le caută stăpânul vitei”.

„Nu se află, răspunse Sanda; dar bine că-mi aduseşi aminte: dumneata unde erai mai alaltăeri când ne-a ars pătulul?”

„Alaltăeri?... eram la târg”.

„Apăi de... eu gândesc că tot p-acolo pe la târg or fi şi petecele alea de le cauţi dumneata. Dacă te-i mai duce, poate l-ei găsi”.

Pieile erau la loc sigur, în argăseală.

„Sluga! spune lui frate-tău multă sănătate, numai să bage de seamă că mai e şi judecată şi dreptate pe lumea asta”, zise primarul urmându-şi calea.

„O doamne! judecata şi dreptatea — dacă nu şi le face omul singur!...” mormăi Sanda.

Peste două-trei zile după asta, Sanda căuta sa pornească la o moşie mai departe, să vânză nişte pui de găină. Dragomir plecase cu calul după scânduri la deal, şi ea rămăsese să meargă pe jos. Îşi lua puii legaţi de picioare pe cobiliţă şi porni printre lanurile de ovăz aurite, care sclipeau în bătaia plină a soarelui de vară. D-abia adia un vânt uşor care făcea să joace în zarea încinsă dogoarea lui Cuptor. Era o cale bunicică până s-ajungă în pădure. Fata grăbea mereu.

În sfârşit iacă şi pădurea cu cărarea ei umbrită.

Umblase acuma prin umbra răcoroasă cât umblase, când i se păru că nu e singură acolo, parcă venea cineva în urma ei. Până să se-ntoarcă să vază cine-i, Sanda simţi la spatele ei aproape o suflare caldă şi gâfâită.

Pârvu!... o ajunsese de pe urmă.

Fata dete să se-ntoarcă, dar n-apucă să ia-n mână cobiliţa de pe umere şi se pomeni doborîtă cu faţa la pământ, strivită pe rărunchi de genunchii învăţătorului.

Pârvu trase cuţitul de la brâu Când Sanda auzi fâşiitul tăişului ieşind din prăsele, se gândi c-atât i-a fost ei să-i fie!

În ameţeala ei, simţi cum îi desface de pe cap coadele, cum le răsuceşte pe mână şi cum le taie din rădăcină... Într-o clipă duşmanul îşi făcu isprava. Cu cele două coade tăiate el începu să lovească pe Sanda care se svârcolea ca o şopârlă călcată pe cap.

„Na! urlă duşmanul, mai na! Să te saturi sămânţă spurcată!”

Şi la fiece cuvânt, o lovitură de gârbaciu. Toate sbuciumările ei fură de prisos. El încetă numai după ce osteni. Biruită, fără un pic de putere, Sanda îşi afundă capul în ţărînă, unde stete fără să sufle, fără să mişte, mai moartă.

Atuncea, Pârvu se ridică-n sus. Sângele i se întoarse în obrajii şi buzele albe de mânie. Sanda se ridică şi ea. El stete drept în faţa ei aşteptând-o să se năpustească asupra lui ca o fiară nebună.

Dar nu... Ea se rezemă de un copac, şi acoperindu-şi ochii cu mâneca, porni pe plâns înecată de cea mai adâncă obidă copilărească.

El rămase asemenea nemişcat în picioare, plimbându-şi privirile de la coadele, pe cari le ţinea încă-n mână, la basmaua galbenă ce-o smulsese din capul Sandei, aruncată cât colo pe muşchiul verde, şi asupra căreia tremura prin dâra unei raze de soare umbrele frunzelor de gorun. Deodată privirea lui se opri asupra Sandii — era frumoasă fată Sanda — şi parcă din coadele ei tăiate trecu prin dejtele lui ca un fior ce-l furnică d-alungul braţului şi i se opri în inimă, înnecându-i răsuflarea...

A biruit-o!... S-a isprăvit!... A necinstit-o pe biata fată, aşa că nici leac, nici descântec nu-i mai pot folosi... Nu cu o vacă, cu o cireadă întreagă şi tot nu se poate pune la loc cinstea pierdută — coadele nu cresc la loc de azi pe mâine.

Se aştepta la orice din partea acestei fiare nedomesticite; s-o apuce turba, să se repează să-l străpungă cu un cuţit punându-şi toată viaţa ei la mijloc, să năvălească cu cobiliţa să-i crepe capul, ori să-l apuce cu dinţii; — nu i-ar fi trecut p-în gând că Sanda are să stea mută şi amărîtă după atâta ocară, de care chiar el simţea că i s-a sguduit sufletul.

Sanda se şterse la ochi cu mâneca; se aplecă de-şi luă basmaua; se legă strâns la cap din ceafă până pe sprincene şi, fără o vorbă, fără o privire către duşmanul ei, porni iute în desişul pădurii unde se făcu nevăzută.

Pârvu, neştiind la ce să se hotărască, se uita mereu la coadele cu care rămăsese-n mână. Ce-o să facă el cu ele? Să le lase-n pădure? Să le dea pe apă?... Nu; le-ndoi frumos una peste alta, coadele cele bogate, şi le vârî în sânul cămăşii la piept. Apoi se-ntoarse-n sat fluerând aşa un cântec, orice cântec o fi, cum flueri ca de urît, parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic.

Dar purta-n sân coadele Sandii, a căror frecare dulce şi ciudată semăna cu o mângâiere, o mângâiere duioasă şi caldă. Ajungând acasă, îşi deschise dulapul, puse cu multă grije tocmai în fund, între premenelile curate, trofeul luat de la „biata” Sanda, coadele cele frumoase, după ce se uită odată lung la ele. Apoi încuiă dulapul bine, împotriva obiceiului său, fiindcă n-avea doar nimica de preţ, luă cheia, ş-o băgă în chimir.

Soarele se cobora de la asfinţit aruncând raze potolite printre trunchiurile străvechi ale pădurii. Sanda trecând furiş că o ciută gonită de vânător de la un copac la altul, ajunse-napoi la locul unde-şi lăsase cobiliţa cu puii: bieţii pui, uitaţi acolo, erau aproape stinşi de sete, d-abia mai trăgându-şi sufletul, cu ciocurile deschise şi cu limba uscată. Fata îi duse la fântână, le dete apă până-şi veniră iar în fire; luă iar cobiliţa pe umăr şi plecă repede, aruncând din când în când înapoi o privire plină de teamă.

Peste câtăva cale, Sanda ajunse la femeea căreia-i ducea puii pentru târg. Întorcându-se spre casă, fata îşi spălă la fântână obrajii care-i ardeau ca para focului. Picăturile de apă limpede atârnară în genele ei lungi, îi răcoriră pleoapele aprinse de plâns. Apoi ea intră în desişul pădurii, unde-ncepu să gândească mai lămurit la ce se petrecuse.

Iată, — aci e locul unde ea a fost adineaori atât de neomenos necinstită. Un trunchi de copac stă culcat mai la o parte: ea s-aşeaza pe el şi se gândeşte.

... Un om a văzut-o plângând... şi cine?... Pârvu, duşmanul ei de moarte... ea a plâns... da, a plâns... biruită şi ruşinată...

... Da; trebuia să-i fi crăpat duşmanului capul în două cu cobiliţa!... Se poate mai mare ocară pentru o fată!... şi ea care toată viaţa numai la răsbunare se gândise, atât doar a putut face, — să plângă şi să fugă din faţa lui, ca un copil mişel de la şcoală.

Sângele i se urca în ochi, — ea îşi desfăcu legătura de pe cap. Vinele gâtului i se băteau să se spargă, — ea îşi rupse chiotoarea cămăşii.

Fără voie, Sanda îşi dete cu mâna prin pletele ei ciunte care-i cădeau peste ochi... şi un gând ciudat îi trecu prin minte — de acu are să fie şi mai sălbatică şi mai neatârnată decât mai-nainte. Deodată însă chipul lui Pârvu, frumos şi voinic, îi cuprinse închipuirea. Fără o clipă de iertare o stăpânea icoana acestui om, biruitorul, acel ce o îngenunchiase şi o făcuse să plângă din adâncul obidei.

Ea, fireşte, nu-l privise în faţă, nu! plecând însă cu ochii-n jos, zărise, prin perdelele-i de lacrămi, înfăţişarea lui, nehotărîtă şi oarecum stângace după o aşa biruinţă.

... Dar ce se făcuseră coadele ei cele frumoase? Trebue să le fi asvârlit duşmanul în Olt!... Măcar să i le fi smuls înapoi!... Cum şi-a pierdut ea până-ntr-atât cumpătul de i le-a lăsat?...

Şi sta mereu, şi mereu se gândea cu coatele pe genunchi şi cu degetele înfipte în capul ei despodobit. Amurgul creştea încet şi-n codrul surd domnea o adâncă linişte: n-ai fi bănuit că acolo trăiesc atâtea mii şi milioane de vietăţi.

Sanda îşi urma valurile gândirii, fără s-auză tăcerea nemărginită din preajmă-i.

... Mâna de fier ce-i răsucise gâtul... fiorul rece al cuţitului ce-i trecuse prin ceafă... clipa aceea!... crezuse că-i cea din urmă... fiindcă Pârvu o ţinuse sub genunchiul lui biruitor... El ar fi putut-o răpune ca pe un miel... De ce n-a răpus-o?— moartea mai bine decât aşa ocară... Moartea? Nu, mai bine...

Era fericită acuma că putea răsufla, simţindu-şi bătăile inimii, că nu era îngheţată şi-nţepenită sub ghiara morţii!... Şi cu o mişcare negândită, fata îşi pipăi gâtul.

Dar bătaia?... Bătută cu coadele ei lăsate... Şi pe urmă? Pe urmă... parcă şi lui i-era ruşine pe urmă...

... De ce nu şi-a mai bătut joc de ea?... De ce n-a mai înjurat-o?... De ce?

Sanda-şi afunda degetele în pletele-i de flăcău, şi-n ochii ei se arata din nou icoana învăţătorului în picioare, încruntat mai mult de părere de rău decât de ură...

Noaptea era acum deplină. Sanda ridică ochii—nu se mai vedea nici un trunchi, nici o cărare. Ca să mai găsească drumul trebuia s-aştepte până-n zori de ziuă.

Deşi în mintea ei se depănau tot aceleaşi şi iar aceleaşi lucruri, vremea nu-i fu lungă. Din când în când bătăile inimii şi tâmplelor se mai potoleau, şi atunci cu sânge rece ea s-apuca să-şi făurească un plan de răsbunare... dar voinţa cletinată nu putea nimica născoci, nu se putea hotărî la nimic.

Pentru ce?

Neapărat era în coadele pe cari i le răpise duşmanul un farmec... Ea îl simţea bine; câtă vreme părul ei o fi în mâna acelui om, în puterea dânsului va fi şi dânsa — o apucase şi o ţinea de păr. Şi ceea ce acuma o necăjea să ştie asta era: le luase el coadele ca să i le păstreze? Aş!... de ce să le păstreze?... Nu le-o fi asvârlit poate numaidecât... dar mai târziu, ce era să facă cu ele?... Şi poate cu şuviţe din părul ei corbii or să-şi facă-n cuiburi culcuşul, ca şi cu perii unei moarte... La această gândire neagră ar fi vrut să-şi capete podoabele-napoi ori mai bine să moară... A! ce bine ar fi sa nu le fi aruncat omul acela... să le fi păstrat el mai bine. Şi lacrămile i se porniră iar în şiroaie bogate, fără să ştie nici ea de ce, şi plânse, plânse mult. Niciodată nu plânsese fata aşa, şi nu crezuse niciodată că aşa-i de bine şi de dulce să poată cineva plânge.

De departe, foarte departe, se auzi cocoşul cântând cântecul dimineţii... Aşa degrabă? De când oare lacrămile pot scurta vremea nopţilor?

În adevăr se iveau zorile şi cu ele formele... Iar cocoşul. Fără să ştie pentru ce mai ruşinată de ea însăş decât supărată pe Pârvu, se sili să se ridice sdrobită de oboseala gândurilor mai mult decât de neodihnă. Se legă bine la cap şi apucă prin pădure cărarea spre casă. Din văile vecine se ridicau aburi reci şi alburii; răcoarea dimineţii se urcă încet spre cer, unde se stingeau pe rând stelele una câte una.

Frate-său Dragomir, o aştepta, cu sprincenele posomorite, înfipt în pragul porţii.

„Da de unde vii tocma acuma? Unde ai umblat toată noaptea?”

„Unde... uite unde!” răspunse ea scurt şi aspru.

Şi foarte liniştit îşi desfăcu legătura.

Doamne! ce-njurături! ce turbă sălbatică!

Dragomir nici nu mai întrebase: cine? Ştia el bine cine. El plecă disdedimineaţă de-acasă; nu vrea să auză bocetele Ancuţii, când o vedea şi ea pe Sanda.

Fata o scurtă de grabă cu bocetele cumnati-sii.

„Acu nu mai putem face nimica... Iacă, oi sta să văz de casă şi tu ăi umbla după treburi pe-afară!”

Sanda se apucă de lucru mai harnică decât mai-nainte. Se aşeză ea la război, şi la pânză şi la chilimuri; la apă, la han, şi-n toate părţile mergea Ancuţa.

Dragomir umbla rătăcit pe câmp ca un lup turbat. I se păruse că toţi îl ocoleau şi asta îi îndârjea şi mai tare ura. Fugeau toţi de el; îi răspundeau de silă, fără să stea să se-ncurce mult la vorbă. Tot satul se dedese în partea lui Pârvu — era mai bogat şi mai pricopsit „domnul”. De aceea ura lui Dragomir creştea mereu.

„O să-i dau şi eu foc lui!”

„Ce mai treabă! răspunde Sanda; or să-i facă la loc casa; e casa şcolii.”

„O să-i trag mai bine un glonţ.”

„Or să te bage-n ocnă!”

„Atunci, ce să-i fac?”

„De...”. Şi zicând asta, Sanda era cu gândul în alta parte.

Dragomir nu putea pune la cale nimic pe placul Sandii. Nimic nu găsea nemerit din câte-i spunea el, şi ca să născocească din mintea ei ceva nu era în stare.

În vremea aceasta, ea, spărsese ciobul de oglindă în care se văzuse aşa schimbată — singura oglinjoară ce se afla în casă. Adevărul e că, cu pletele ei negre sbârlite şi cu ochii ei întunecaţi, avea o înfăţişare din cale afară sălbatică.

Voise să nimicească pe acest ghicitor mut al sufletului ei; căci, după ce-i treceau frigurile de turbare, ea putea citi în fundul cugetului că ura ei era mai puţin adâncă, mai puţin sigură decât trebuia să fie. Deodată, când lucra mai înteţit la război, se oprea pe loc dusă cu gândul pe altă lume, cu privirea pierdută cine ştie unde. Apoi se trezea parcă dintr-un vis, se scutura din tot trupu-i şi se pornea pe lucru cu toată puterea.

„Ancuţo, zise Dragomir, într-o seară, ştii tu una? Pârvu mă biruie. Fuge toată lumea de mine, nu mai pot nici cumpăra nici vinde. Mai bine să plec de-aici şi să-mi caut de lucru undeva, în altă parte. M-oi întoarce mai încolo când s-or mai potoli lucrurile.”

„Dar noi?” zise femeia.

„Voi... Voi să staţi aici să păziţi casa şi ce bruma mai avem şi noi”.

Ancuţa oftă adânc; era aşa de sdrobită de la o vreme că nu mai putea şti ce era bine şi ce-ar fi fost mai bine. Trăia şi parcă nu trăia. Atâta bucurie mai avea să stea cu copilul pe genunchi, să-i asculte gungunirile dulci. Cât era de blândă şi de tristă, îi era teamă pentru copil şi de mângâierile, adesea prea aspre, ale tatălui. Şi Sanda i-l împingea supărată când mititelul începea să plângă:

„Şi ăsta, zicea Sanda, o să fie o mămăligă ca mă-sa... nu ne seamănă nouă!”

Într-o zi, Dragomir când trecea p-în sat se pomeni cu o piatră după el, şi apoi alta şi pe urmă o ploaie de pietre, pe cari i le aruncau copiii ieşind de la şcoală. Se aplecă repede şi-ncepu să le arunce înapoi una câte una — pe o fetiţă o răni la glesnă, unui băiat îi sparse capul, altuia, care ridicase mâna la cap să se apere, îi rupse un deget.

Fapta asta-n sfârşit sculă tot satu-n picioare. Nu mai era chip... Dragomir trebuia să-şi ia câmpii.

„Sando, tu eşti bărbată... Îţi las în seama ta şi nevasta şi copilul. Mai bine pentru voi să nu mai stau, până s-or mai potoli duşmanii. O să vie ea şi vremea noastră... Acu sunt ei mai tari... S-au dat toţi în partea dascălului... (aici, o înjurătură să se cutremure carnea pe om)... Mă duc... plec... Rămâneţi sănătoşi!”

Fără vorbă, Sanda dete din cap, că adică „bine”, şi-i luă copilul din braţe... Ancuţa fugi tocmai în fundul curţii ca să nu-l vază pe Dragomir plecând, şi Dragomir plecă degrabă fără să se mai uite-napoi.

Când află că Dragomir fugise, Pârvu îşi răsuci mustaţa cu mulţumire, mirându-se totuş că lucrurile s-au isprăvit aşa de scurt.

Câte odată, învăţătorul descuia dulapul şi s-apuca să netezească binişor coadele tăiate. Adesea îi venise să le arunce, ca să scape de farmecul lor; dar farmecele au putere... De ce să le arunce? Şi aşa, simţind bine cum creştea primejdia, Pârvu zâmbea şi le mângâia mereu.

Se dedese vacanţă la şcoală: scăpaseră şi şcolarii şi dascălul. Şi era cald! Sanda nu se arătase nici la coasă, nici nicăiri, parcă intrase-n pământ. Ancuţa făcea acuma toate treburile... Ziua muncea şi noaptea pândea aşteptându-şi bărbatul, care venea pin când în când în puterea nopţii să-şi vază casa. Venea, cine ştie de unde, călare pe deşelate, cu picioarele goale, om scăpătat care-şi pierduse fugărit tot rostul.

Şi încă şi alt necaz: Dragomir îşi temea nevasta. Într-o noapte pe lună — ce-i veni lui! — nu fusese cam de mult pe la ele — îşi lăsă calul priponit tocma-n fundul ogrăzii şi încetinel, pitulându-se pe lângă mărăcini, s-apropie de casă.

Nemerise bine... Un om dădea târcoale pe la poartă. Dragomir, cu inima oprită în loc, apucă strâns prăselele cuţitului. A!... e Pârvu... Ce caută? Ce umblă de colo până colo?... să dea foc casii?... să omoare pe copil?... să scoată din minţi... să necinstească pe Ancuţa!?... Ce-o fi, bine nu e.

Dragomir totuş nu mişcă, stând gata să se arunce la nevoie asupra duşmanului.

Pârvu intră furişat în curte, s-apropie binişor de o ferestruică şi bătu încetinel.

... Ce-i asta?

„Sando, şopti înfundat tânărul, Sando!”

Şi aşteptă.

Dragomir aşteptă şi el.

Ferestruica se deschise în bătaia razelor lunii.

„Ce mai vrei cu mine?” zise Sanda, cu glasul tremurat şi cu răsuflarea-necată.

„Tot nu vrei să mă ierţi?”

Sanda-ncepu să râză amar... şi, fără să zică o vorbă, îşi puse mâinile în păr arătând omului urmările crudei lui fapte.

„Iartă-mă odată; iartă-mă!”

„Să te iert? Da de când încape iertare între noi?

„Sando, nu mai am odină... M-ai fermecat... Coadele tale sunt fermecate.”

„Atunci dă-mi-le-napoi.”

„Nu se poate, acu sunt ale mele...”

Şi voind să-şi îmblânzească vorba prea aspră, învăţătorul adăogă duios:

„Lasă-mi-le mie, fată, mă rog: ce-o să mai faci tu cu ele?”

„Mi le-nnod în cap şi mai mă duc şi eu la horă, în loc să stau ascunsă de lumina zilei şi de ochii oamenilor ca o bufniţă.”

„Aşa?... tocmai de-aia nu ţi le dau. Las că eşti frumoasă destul ş-aşa... Nu te mai duce la horă... Stăi acasă! să nu te mai văz jucând!”

Dragomir se lovi cu palma peste obraz şi-ncepu să fluere-n sec, cum flueră rumânul când vede ceva de s-ar cruci şi dracul. Un zâmbet ciudat îi umflă nările, şi gândul îi zise:

„Acu eşti al meu! acu te-a luat gaia!”

Sanda se uită drept în ochii tânărului:

„Acuma-mi şi porunceşti, ai?”

„Vezi bine... nu te-am biruit? N-ai să fii tu a mea?”

Drept răspuns, Sanda voi să închiză la loc fereastra.

„Stai, nu-nchide! mai stai!” zise el petrecându-şi mâna între cercevea şi pervazul ferestrii. Sanda strigă înnecat:

„Dacă pică, Doamne fereşte, frate-meu şi te vede!”

„Ei ş-apoi, gândeşti că mi-e frică de el?... ori poate ţi-e frică ţie de mine!”

„Mie, frică de tine?... Acu nu mai mi-e frica”

O tăcere... lungă tăcere. Apoi Pârvu, foarte încet:

„De ce tremuri, Sando?... Ce tare ţi se bate inima... De ce ţi se bate aşa tare?”

„Pentrucă nu pot să-mi răzbun pe tine...”

„Lasă c-o să pot eu, şopti Dragomir, când l-ăi încurca bine de tot.”

„Tot crezi că nu te-ai răzbunat destul?...”

Sanda tresări:

„St!... n-ai auzit?” zise ea.

„Mi se bate şi mie inima”, răspunse Pârvu.

„Nu, nu inima”.

„Vreun liliac, ori vreo cucuvea”.

„Nu... Parcă a răsuflat cineva ş-a râs înfundat”.

„Aş! de când te-ai făcut tu aşa fricoasă?”

„De când mi-am pierdut coadele”.

„Lasă: părul creşte la loc ca iarba cosită”.

Şi tânărul dete să-i mângâie capul. Ea se smunci-napoi... era cuprinsă de nelinişte:

„A! dacă aşi fi fost eu bărbat!”

„Bărbat? de ce?”

„Cum te-aş fi-njunghiat!”

„Înjunghiă-mă acu... Ţine cuţitul”.

El cu o mână îi dete, de prăsele, cuţitul şi cu mâna cealaltă o apucă pe a ei. Sanda se uită lung la tăiuşul lucios ce sclipea la lumina lunii; apoi se uită la Pârvu, care aştepta nemişcat cu cotul rezemat de fereastră.

„... Ce sunt eu, bărbat?... eu sunt femee...” şi-i dete cuţitul fără să mai privească tăişul sclipitor.

„Sando! Sando!” strigă Ancuţa de dincolo din odaie. Într-o clipă Sanda se făcu nevăzută.

Pârvu mai stete încă pe loc, pierdut în gânduri adânci, când oftând, când zâmbind. El nu vedea ochii lui Dragomir scânteind în dosul mărăcinilor: vedea numai pe Sanda; pe Sanda de adineaori, pe Sanda pe care o iubea sufletul lui din fundul fundului. Bucuros s-ar fi lăsat să-l ucigă ea: atunci ar fi luat-o în braţe, ar fi scăldat-o în sângele lui, dându-i cea din urmă picătură de viaţă cu cea mai caldă bucurie.

Dar Sanda nu voise să-l lovească. De ce? O îmblânzise el în adevăr? La această gândire, o fericire nespusă înnecă sufletul tânărului învăţător. El aplecă binişor fereastra pe din afară şi plecă.

Ancuţa, trezită din visul urît care o chinuise şi o făcuse să strige, adormi iar făcându-şi cruce, şi Sanda se întoarse iar la fereastră. Cu fruntea rezimată de mână ea îşi afundă lung privirea în întunericul depărtat al nopţii. Ea auzi ţăcăneala unui pas de cal, care se stinse degrab în sgomotul valurilor Oltului. Stete mult aşa căutând să-şi strângă şi să-şi aducă-napoi tot, tot ce se petrecuse adineaori, când Pârvu sta drept în faţa ei şi aştepta să-l lovească.

De ce nu-l lovise?... De ce-şi uitase setea ei de răzbunare?

O mie de gânduri îi treceau încurcate prin minte ca norii pe d-asupra lunii limpezi. Un fior o apucă din spate... era prea răcoare... închise fereastra şi se culcă.

Îi era cald... o înneca... Degeaba se aşeză în toate felurile pe culcuşul ei tare, pe care adormea al-dată aşa de repede — somnul fugea de ea. Se sculă şi ieşi din casă.

Apucă de vale spre râu şi se aşeză pe malul singuratic...

Adineaori el fusese în faţa ei; viaţa fusese-n mâna ei; putea să i-o ia; şi-n loc el să tremure, tremurase ea... Din gânduri în gânduri, Sanda îşi aduse aminte de vaca jupuită de vie, şi o simţire de tot nouă, pe care această fata nici n-o bănuise vr-odată, nici nu o putuse înţelege la alţii, începu să-i cuprinză sufletul — mila.

Şi iar se gândi la Pârvu, închipuindu-şi ce trebuia să fi simţit el când a găsit pe frate-său răpus!... Cum o fi plâns!... Cum şi-o fi smuls părul din cap! Cum o fi strigat în ajutor!... Cum o fi sărutat pe bietul de Voinea!... Deodată gândul ei sări la omul pe care ea îl ştia că făcuse cruntul omor, la fratele ei Dragomir, om crud, care nu trebuia iubit, pe care ea nu-l mai putea iubi pentru că omorîse pe fratele Pârvului.

Lacrimi începură să ude obrajii fetii, lacrimi, pentru întâia oară lacrimi de milă.

Peste câtăva vreme, Dragomir se-ntoarse iară ca o stafie în puterea nopţii. Data asta văzu pe soră-sa ieşind din casă la semnul învăţătorului; o văzu pe ea, pe Sanda, cum se lasă să o ia de mijloc Pârvu.

Atunci, Dragomir îşi muşcă dejtele pîn-la sânge; îşi înghiţi înjurăturile, îşi opri răsuflarea, ca să nu-i scape cumva o vorbă din câte-şi spuneau. Ei trecură pe aproape de el, mergând către pădure, vorbind dulce pe-nfundate.

De ce Dragomir nu se repezi să-i facă şi lui Pârvu seama cum i-o făcuse lui Voinea? De ce lăsă prăselele cuţitului în pace? Cine poate şti? destul că în seara aceea, fără să mai dea ochii cu nevasta lui, omul nostru plecă înapoi de unde venise şoptindu-şi printre dinţi:

„O să vie vremea!”

Trecuseră săptămâni; Dragomir nu se mai arăta.

Într-o seară se-ntoarse.

Din nou, cei doi iubiţi trecură p-aproape de ascunzătoarea de unde el îi pândea, şi fratele mai mare putu auzi glasul sorii-sii şoptind cătră Pârvu:

„Mi-e frică”.

— De ce! răspunse învăţătorul; de ce să-ţi fie frică, dacă sunt eu aici?

— Nu de mine, de tine. Ce face Dragomir mie nu-mi place... De atâta vreme nu mai dă semne de viaţă... Dacă ne prinde odată?

— Pădurea-i mare şi noaptea-ntunecoasă.

— Da, dar el vede noaptea ca dihorul.

— N-am grije, Sando, nu mă poate birui Dragomir”.

Sandii îi trecu repede prin minte Voinea: şi acela era voinic, şi lui nu-i era teamă de fratele ei.

„O să te pândească să te prinză când n-ai să te poţi apăra... Mi-e groază, Pârvule, fie-ţi milă de mine! Stau zi şi noapte cu ochii mari deschişi, că mi s-au uscat şi nu-i mai pot închide... Ş-aş vrea şi eu să dorm... să dorm câtuş de puţin, numa să dorm fără grijă şi fără teamă”.

Şi zicând aceasta şi tremurând ca de spaima unei grozave primejdii ce i s-ar fi arătat neînduplecată în faţă-i, Sanda îşi ascundea capul sub braţul puternic al Pârvului.

„Atunci, dacă-i aşa, zise în sfârşit Pârvu, hai să fugim...”

— Da, Pârvule, să fugim departe, să ni se piarză urma, să nu mai ştie nimeni dintre ai noştri de noi!
De hatârul ei, ori poate, cine ştie, chiar de o împărtăşire a presimţirilor ei, Pârvu se hotărî:

„Fie ş-aşa... Duminică noaptea, poimâine, te aştept la şipot. Plecăm; până să cânte cocoşul suntem pe muchea dealului, şi când o miji de ziuă am trecut graniţa dincolo.”

„Da, zise Sanda, cu sufletul uşurat; atunci nu mai am frică. Tu nu ştii, Pârvule, ce e frica... e ca un vierme care-ţi intră în suflet şi te roade, te roade până te omoară”.

Pârvu zâmbi:

„De! Sando, adevărat că nu ştiu: ce-i drept, mie nu mi-a fost frică niciodată”.

Iar la spatele lui, foarte aproape, scânteiau în umbră doi ochi duşmani de moarte.

Pe când se petreceau acestea, Ancuţa, prăpădită de atâta aşteptare şi nesiguranţă, căzuse la pat. Sanda o îngrijea zi şi noapte cu toată dragostea. Îi era teamă Sandii să nu se-ngreuneze boala cumnate-sii: simţea că i-ar fi fost o mare apăsare asupra cugetului să pârăsească pe biata nenorocită în aşa hal.

Când Sanda-i spuse aceasta lui Pârvu, el dete din umeri. „Dar ce? nu mai sunt femei în sat s-o îngrijească! Şi mai la urmă, ce-ai să-i faci? Dacă a lăsat-o bărbatu-său, ce eşti tu de vină?”

De dimineaţă, Sanda se duse la o cumătră, şi mai cu făgădueli, mai cu daruri, o hotărî să îngrijească vreo câteva zile de Ancuţa, pentru că ea, Sanda, avea să meargă la târg, după nişte daravere, şi nu vrea să lase pe bolnava singură cu copilul.

Duminică noaptea sosi în sfârşit — o noapte caldă şi limpede: sus o ploaie de stele; jos mănunchiuri de mii de licurici; şi toate scânteierile de sus şi de jos s-aprindeau, se stingeau şi iar s-aprindeau în mijlocul celei mai adânci tăceri.

Pârvu aştepta de mult la şipot cu calul înşăuat, când sosi Sanda din livede. El o văzu bine de departe: un licurici se încurcase în perii ei din frunte, şi ca o candelă, care veghiază în umbra altarului d-asupra icoanii sfinte, arunca lumina-i albăstruie pe sprîncenele femeii.

Cu toată căldura nopţii, Sanda tremura şi mâna ei pe care o apucă Pârvu era îngheţată.

Vorbe puţine... El o ajută să se suie pe cal şi haide! Calul sforăi şi nu vru să plece.

„Asta-i semn rău Pârvule!”

— Aş!”

O înjurătură, un ghiont în coastele dobitocului — calul se smunci în silă din loc, şi porniră.

Fără nici un sgomot, ocoliră satul... Nimini nu-i auzi, nici un câine măcar nu-i simţi trecând.

Înainte de revărsatul zorilor, erau departe în munte, aproape de graniţă; şi când cea d-întâiu rază a soarelui auri cel mai înalt pisc de piatră, ei putură să răsufle fără teamă; graniţa era ca la o bătaie bună de puşcă.

Pentru întâia oară Sanda zâmbi tovarăşului ei şi chipul i se însenină.

„Vezi, zise el, că ţi-era frică degeaba. Acu am scăpat”.

Dar n-apucă să isprăvească bine vorba, şi de la cotitura unei stânci se arată Dragomir galben şi înfiorător.

„Al meu eşti!” strigă el şi ca trăsnetul căzu asupra lui Pârvu.

Cuţitul se duse p-între coaste până în prăsele: încă o lovitură în pântece şi alta în gât şi multe altele pe unde se nemerea... şi calcă-l cu picioarele şi lasă-l şi iar.

Când îşi potoli setea grozavă, Dragomir, plin de sânge din cap până-n picioare, se-ntoarse către ea:

„Să trăeşti Sanda, că mi l-ai dat în mână! Am scăpat acu de tot de duşman. Aide, râzi de!”

Sanda începu să râză cu hohot de răsună muntele, un râs aşa de lung şi de îngrozitor că Dragomir însuş se cutremură. El voi s-o apuce şi s-o sguduie ca să o oprească a mai deştepta tăcerea adâncă a culmilor. Ea îl împinse cât colo strigând:

„Sânge, sânge!”

— Destul acu! taci... Ai mai bine să fugim, să nu dea cineva peste noi, că-nfundăm ocna!

— Nu, strigă Sanda cu un glas înspăimântător, nu; de ocnă să n-ai frică! Hai la Olt să te speli de sânge; hai de te curăţă... ai bălăcit în sânge! hai de te curăţă!”

Zicând aceasta, ea se urcă pe cal şi fără să se mai uite-napoi porni îndărăt la vale. Dragomir se luă după ea uitându-se încoace şi-ncolo să nu-l vază cineva. Nimeni... Sus, în albastrul dimineţii, plutea în cercuri largi un vultur, şi mai-ncolo altul; tâlharii vânturilor se coborau încet la locul însemnat de Dragomir.

„Acu să ne socotim şi amândoi! zise încruntat Dragomir, care mergea jos alături cu calul.

Sanda se uită la el fără să-i răspunză, fără să clipească, parcă ar fi fost de piatră.

„Nu ţi-e frică? zise el.

— Frică? Acu de ce să-mi mai fie frică!

— De ce te aşteaptă.

— Mergi mai degrab de te spală... c-apoi ocna...

— Gândeşti că nu ştiu tot.

— Mergi de te spală!...

Ajunseră la gura unei văi, pe un tăpşan d-asupra Oltului, care trecea aici între doi pereţi drepţi de stâncă.

„Putem coborî p-aci? întrebă Sanda.”

— Nu, răspunse Dragomir, care lăsase căpăstrul şi se aplecase pe marginea prăpăstiei să cunoască locul.

— Mergi de te spală!... Spală-te!”

Atât mai putu auzi Dragomir; ale din urmă vorbe ce-i fusese dat să mai auză.

Într-o clipă, Sanda sărise de pe-cal, pusese mâna ei de fier în ceafa lui Dragomir, care era aplecat pe marginea stâncii, şi-i făcuse vânt în gol. Ea-l privi cum se duce, cum se rostogoleşte împins cât colo de un colţ de piatră, de care s-a împiedicat, şi cum îl înghit, la urmă, valurile tocmai la locul unde se-nvârteşte un ochi larg fără fund ştiut.

După multe zile de lingoare, Ancuţa îşi mai veni puţin în cunoştinţă. Cumătră care o îngrijise o părăsise având şi ea casa ei de-ngrijit, şi o babă bătrână luase să caute de copil.

Tot culcată şi nemişcată, biata femee simţea oboseala acea binefăcătoare pe care numai omul ce a trecut printr-o boală grea o ştie. Dar ce se făcuse Sanda? Toţi o părăsiseră, şi bărbatul şi cumnata?

Într-o dimineaţă se pomeni că-i aruncă cineva, de pe fereastră-n pat, o pietricică.

Bolnava-şi întoarse a lene capul spre lumină: era Sanda. Ea-şi scutură părul sbârlit, îşi arătă dinţii albi şi se făcu nevăzută.

„Sando! Sando!” strigă Ancuţa cu glasul ei stins.

Nimeni nu răspunse.

Să fi fost o vedenie? S-o fi apucat iar frigurile?... Cu dreapta ei slăbănogită de atâta suferinţă, femeia îşi făcu cruce.

Dar pietricica era în pat lângă ea; o vedea, o pipăia, — tot Sanda fusese.

Ancuţa aşteptă zi după zi — fără să mai vază pe cumnată-sa.

Calul lui Pârvu s-a întors acasă plin de sânge; Dragomir a intrat parcă-n pământ, şi Sanda — Sanda e nebună: vara, iarna, umblă p-în pădure cu nişte sdrenţe pe ea, cu părul vâlvoi şi cântă, cântă mereu; şi când un om de omenie, ori o femee cu milă, îi dă de pomană un codru de mămăligă, biata nebună îi zice râzând:

„Bogdaproste!... S-a spălat da, s-a spălat!

— Ce s-o fi întâmplat? se întreabă oamenii din sat.

— Ce?... Ce mai poţi afla de la un nebun?... Numai Dumnezeu poate şti”.

Adesea pădurea s-a uscat şi a înverzit iar; copiii au ajuns oameni, şi bătrânii odihnesc sub umbra sfintei cruci. Sanda tot trăeşte. Anii au trecut peste ea mai uşor ca peste oamenii cuminţi. Întâmplările ei se povestesc ca un basm, dar nimeni nu-şi închipuie, când vede pe biata bătrână râzând, vorbind şi jucându-se cu toate cele ca un copil mic, că-i stă în faţă cel din urmă gâde şi jertfa cea din urmă a unei străvechi răzbunări.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA