| Editura Global Info / Literatură |
Ion Luca Caragiale
Reacţiunea
De geaba - eu sunt nemulţumit. Încă o iluziune pierdută! încă o legendă, pe care mi-a distrus-o vremea şi şcoala noastră modernă: Reacţiunea!
Ce era Reacţiunea!
Un monstru odios, eminamente anti-patriotic, anti-naţional, anti-liberal, - o Plevnă internă!
Ea despreţuia, batjocorea, strivea, trăda, sugruma poporul, şi apoi tot ea îl exploata sistematic. Vrăjmaşă jurată a libertăţilor publice, a Constituţiunii şi a tutulor instituţiunilor, ea înneca mai întâi şi apoi scălda ţara în sânge.
Era neagră; avea sute de capete ca hidra şi mii de ghiare de vampir; fugea de lumină şi lucra la întuneric, fără să aibă vreodată curajul opiniilor sale, şi complota cu străinii contra Românismului.
Uneori, ea îşi înfigea adânc ghiarele în costele Naţiunii şi, odată călare pe pradă, sugea cu lăcomie sângele şi sudoarea poporului-martir; alteori, înfigea în sânul României un cuţit până'n prăsele şi cadavrul ei sângerând îl arunca la picioarele comitelui Andrassy!
Era în fine oribilă şi hidoasă. Dar, pe lângă atâtea grozăvii, avea şi o mare calitate: închipuirea ei era sprijinul cel mai positiv al patriotismului şi liberalismului meu.
Când aceste sentimente, care erau singura-mi demnitate în ochii mei proprii, şovăiau sau moţăiau; când, în viaţa de toate zilele, copil sărac, necăjit de nevoi şi păsuri grele, uitam un moment că sunt dator să mă gândesc mai presus de toate la patrie şi la libertate - un glas profetic mă suduia din amorţire strigându-mi:
Deşteaptă-te, cetăţene! Reacţiunea stă la pândă!
La această teribilă ameninţare apocaliptică, săream în picioare ruşinat de laşitatea mea vinovată de-o clipă.
Uitasem Reacţiunea!
Deodată treceau prin gândul meu aiurit toate prăpăstiile. Vedeam capetele hidrei cu ciocurile căscate gata să mă sfâşie; simţeam în carnea mea pătrunzând până la oase ghiarele monstrului; mă simţeam sugrumat şi afundat în întunerec sub ruinele vastului nostru edificiu politic, unde un călcâi de străin îmi strivea capul! Sânge! o baie de sânge!
Atunci patriotismul meu şi liberalismul se deşteptau formidabile cu o supremă încordare, şi, trezit dintr'un vis chaotic, răcneam ca un apucat: Jos Reacţiunea!
A trecut vreme, şi spiritul de examen, - aces fatal spirit, care ne'mpinge să ştim mai mult, poate, decât ne trebue - vierme nenorocit care roade cu tenacitate rădăcinile credinţelor - începu să găunoşeze bazele giganticei mele legende. Perfidul!
Odată, când săream din loc pentru a nu ştiu câta oară de spaima hidrei, iată ce mi-a şoptit viermele la ureche:
Reacţiunea?... prostule! Deschide-ţi ochii bine; uite-te împrejuru-ţi, şi revino la sensul realităţii.
Mai ţi-este permis ţie, om cu oarecare cultură, să crezi în existenţa fiinţelor fabuloase? Nu ţi-e ruşine ţie, om matur, să aibi frică când te culci, ca un copil pe care bunica îl stăpâneşte speriindu-l cu Muma-Pădurii?
Dar Reacţiunea e tot atât de reală cât sunt de reali grifonul, sfinxul, zmeii şi căpcăunii din basme. Reacţiunea ta nu este de cât o vedenie, un cauchemar cronic, pe care l-ai contractat, nenorocitule, prăpădindu-ţi creerul şi nervii cu băuturile falsificate ce ţi le-au debitat nişte şarlatani!
Vrei să faci o experienţă? Încetează a mai înghiţi necontrolate produsele negustorilor politici lipsiţi de orice scrupul, şi are să-ţi treacă boala cronică - ai să scapi de halucinaţia Reacţiunii. Boala mea ajunsese, în adevăr, aşa de chinuitoare, că n'am putut respinge poveţele spiritului de examen. Le-am urmat - şi m'am tămăduit.
De multă vreme dorm acuma liniştit fără visuri rele, fără teamă de primejdie pentru Naţiune, Constituţiune şi alte instituţiuni.
Sunt sănătos, da; dar câte odată îmi pare rău: am ascultat spiritul de examen - am ucis legenda - s'a dus liberalismul!
Ca un înţărcat băutor de haciş, care regretă extazurile ce şi le procura odinioară, mi-aduc aminte adesea cu duioşie de ciudatele vedenii ce aveam când mă apucau accesele de febră liberală. Adesea mă apucă un dor nespus de acele vremuri când, înainte de a fi om cuminte, eram un patriot liberal zănatic.
Da, sunt sănătos astăzi, dar tot am rămas cu o apucătură, o meteahnă, pe care n'o pot stăpâni totdeauna.
Aşa, zilele trecute, - când am văzut pe d. Paul Stătescu, prefectul liberal, trăgând în studenţii nevinovaţi cu reteveiul; când am auzit de atrocităţile din beciurile poliţiei, - mărturisesc drept că, deşi suntem aproape de sfârşitul veacului XIX, nu m'am putut opri să strig, ca în vremurile liberalismului clasic:
Jos Reacţiunea!
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
