Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Reformă

Suntem în epoca reformelor; spiritul public se agită asupra atâtor şi atâtor cestiuni, toate vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere.

Una din acestea este şi cestiunea bătăii în armată. Dar, deoarece-i vorba să înotăm în cestiuni, caută să spunem că sunt oameni cari pun una prealabilă: a bate pe inferiori pentru nesupunere, nepricepere sau rea-voinţă, ori chiar numai din răutate, este oare la noi un obicei exclusiv al ostaşilor?

Unii răspund da; alţii răspund nu.

Noi până acum nu putem împărtăşi hotărât părerea nici a unora, nici a altora; nu putem deci lua parte la dezbatere.

Ne vom permite însă să spunem o anecdotă istorică, ce ar putea lumina oarecum arzătoarea cestiune — o anecdotă pe care am căpătat-o dintr-un izvor vrednic de toată încrederea.

Odată, Cuza-vodă călătorea cu primul său ministru Mihalache Cogălniceanu, către Turnul Severinului. Pentru întâia oară alesul naţiei româneşti trecea Oltul.

La o staţie, unde careta domnească şi caleştile suitei trebuiau să schimbe caii, călătorii noştri deteră peste o scenă destul de neplăcută mai ales pentru dânşii, care, tot drumul până aci, se deprinseseră cu strigăte şi aclamaţiuni vesele.

Căpitanul de poşte bătea cu gârbaciul îndoit pe unul dintre slujitori, pentru că acest nenorocit subaltern, trecut din băutură, nu aşezase hamurile bine, o nebăgare de seamă din care, Doamne fereşte! i se putea întâmpla pe drum cine ştie ce primejdie măriei-sale.

M.-sa se supără de această brutalitate şi făcu nişte mustrări bine simţite superiorului sălbatic; dar şi mai supărat fu conul Mihalache, care luă numele căpitanului, făgăduind acestui parşiv să-l destituie telegrafic.

Careta domnească porneşte în goană cu suita, şi înăuntru-i se încinge o discuţie galopantă între suveran şi ministru, o discuţie asupra maltratărilor corporale.

Conul Mihalache, omul reformelor, progresistul înflăcărat, susţine că o lege aspră trebuieşte numaidecât, o lege care să oprească sub pedepse straşnice bătaia. Vodă, mai moderat, recunoaşte că un popor liber trebuie să şteargă din moravurile sale aceste deprinderi barbare, dar nu vede încă putinţa aplicării unei asemenea legi, fiindcă... deprinderi seculare... ignoranţa şi lipsa sensului datoriei... incapacitatea omului de a se dezbăra de un şir întreg de învăţături... ş.cl., ş.cl. Ministrul se încăpăţânează... Spiritul secolului... lumina civilizaţiei... demnitatea omului liber... ş. cl., ş. cl.

— În fine, această reformă este absolut trebuincioasă: trebuie făcută, măria-ta!!

— Bine, Mihalache dragă zise vodă biruit bine; s-o facem şi p-aiasta!

Au ajuns cu bine şi cu sănătate la Severin, călcând de la Olt şi până la podul lui Traian pe flori şi aclamaţi de un popor întreg.

Lume — paradă — entuziasm oltenesc — banchet — luminaţie.

Seara în sfârşit, într-un târziu, cei doi iluştri amici sunt la gazdă împărtăşindu-şi impresiile. Cu tot zgomotul şi entuziasmul, vodă n-a uitat discuţia de cu ziua.

Măria-sa dă ordin ministrului să fie gata a doua zi la şapte, spre a începe împreună inspecţiile de rigoare la autorităţile locale. Apoi m.-sa şopteşte ceva în taină feciorului lui conul Mihalache un ţigan de casă, care cunoaşte bine tabieturile ministrului. Conul Mihalache, trebuie să ştim, nu obicinuieşte nici papuci, nici halat. Dimineaţa, cum se scoală, se-ncalţă, sembracă din cap până în picioare şi rămâne aşa toată ziua.

Acum se dezbracă să se aşeze-n pat.

Odaia de culcare a ministrului e despărţită printr-o uşă de-a lui vodă. Conul Mihalache se culcă poruncind ţiganului să-i cureţe cioboţelele şi straiele pentru a doua zi dis-de-dimineaţă, şi adoarme.

Dis-de-dimineaţă vodă bate la uşă:

— Haide, Mihalache, nu te-ai deşteptat încă?

Ministrul sare din pat şi se repede la ghete.

— Numaidecât, măria-ta!

Ghetele nicăiri... Caută hainele... Hainele nicăiri. Degrabă la uşa de ieşire şi cheamă feciorul...

Feciorul nicăiri.

Vodă:

— Haide, Mihalache!

Ministrul iese-n colţuni şi-n cămaşe afară şi-ncepe să-şi caute prin săliţă pe ţigan. Un om al poliţiei, care doarme dejurna pe o laviţă, sare buimac şi caută-n toată casa, şi caută, şi caută, şi-n sfârşit peste zece minute aduce pe ţigan.

— Unde mi-s straiele şi ciubotele, mişelule? strigă conul Mihalache.

— Da nu zghera aşa, coane, că doar nu dă turcii! stăi oleacă să le şterg.

— Nu le-ai şters încă?!

— Dec! da eu nu-s om? eu să nu mă hodinesc? Le-oi şterge amu!

Şi ţiganul pleacă scărpinându-se-n cap şi bombănind.

Aşteaptă conul Mihalache, aşteaptă.

— Haide, bre omule, odată! strigă m.-sa de dincolo: că doar nu eşti cocoană să-ţi faci două ceasuri frizura.

— Acu, acu, măria-ta!

Şi conul Mihalache se plimbă prin odaie turbat. La urma urmelor, iaca şi ţiganul cu ghetele şi hainele, mai rău tăvălite decât curăţate, le trânteşte pe un scaun şi pleacă.

— Stai, mişelule! răcneşte ministrul, und te duci?

— Ei! haide odată, Mihalache! zise scurt vodă. Haide odată, că m-ai plictisit: plec singur!

Conu Mihalache, desperat, se aruncă după ţigan, îi pune mâna pe guler, îl întoarce-n loc şi-ncepe să-i arză câteva palme... moldoveneşti. Ţiganul începe să urle. În momentul acesta, vodă deschide uşa de la mijloc şi întreabă:

— Ce-i aiasta, dragă Mihalache?... baţi? apoi cum rămâne cu reforma noastră?

Ţiganul s-a pornit pe râs, a luat un bun bacşiş de la vodă şi la moment a gătit straiele şi ciubotele ministrului.

Suveranul şi ministrul au plecat foarte voioşi să facă inspecţie la deosebitele autorităţi, şi pe drum Cuza-vodă a spus amicului său acest mare adevăr:

— Reforma trece, năravurile rămân!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA