Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

O reparaţie

Pierdut în mijlocul unor dealuri păduroase, pe o movilă cu clină repede de toate părţile, stă Schitul-Mărului – o chinovie mică: un paraclis în mijloc şi de jur împrejur patru chilii.

Curtea este încunjurată cu gard. Jos în vălceaua despre miazănoapte, e un şipot – aşa apă rece şi bună se găseşte numai la Schitul-Mărului. Prin partea aceea este şi intrarea principală – un pârleaz ţapân în dreptul potecii care suie de la şipot.

În mijlocul curţii, dinaintea paraclisului, se-nalţă un măr, a cărui vârstă nu se ştie şi care face nişte mere domneşti de o mărime şi de un gust extraordinare.

Locuitorii chinoviei sunt cu toţii patru: trei călugări bătrâni şi un ţigan mut şi palavatic – şi are şi boala copiilor. Dar tot e bun la ceva. Cară apă, taie lemne, mătură, fierbe fasolea, face mămăligă şi aduce în spinare cu desagii târguielile de la satul cel mai apropiat, de unde am venit noi, cale de trei-patru ceasuri.

E un zaplan grozav de neţesălat: barba şi pletele încălcite; picioarele goale, nişte labe noduroase; îmbrăcat numai cu o pereche de iţari ce putrezesc pe trupu-i, cu o ghebă pe piele, lăsând să se vază pieptul jupuit de scărpinături, şi încins cu un crâmpei de fringhie… Şi e şi ţâfnos!

Mutul e acuma în toane rele. Umblă foarte îndârjit de colo până colo prin curte; se bate mereu cu pumnul în piept, scrâşnind dinţii; bolboroseşte şi nu vrea să facă nici o slujbă.

Stariţul, bolnav de podagră, stă cu blăni pe picioare, înţepenit într-un jeţ. Ceilalţi doi bătrâni ne-au pus la dispoziţie una dintre chilii, păstrată numai pentru rarii musafiri ai acestei singurătăţi. În vara asta, suntem d-abia al doilea rând care vine la schit.

Chilia noastră e o odaie mare, văruită, foarte luminoasă: două mese şi două scaune de tei şi-un fund de-a lungul zidului o sofa călugărească, unde de-a curmezişul pot dormi în bună-voie zece inşi. Pe fereastra zebrelită despre miazănoapte, se vede toată vălceaua – jos şipotul şi poteca suind până la pârleaz.

Cei doi bătrâni nu sunt posaci deloc; ba unul, Ieronim, e chiar foarte limbut. A călătorit mult pe la Sfânta Agora şi pe la Ierusalim, a văzut multe şi povesteşte şi mai multe. Această apucătură a bătrânului monah ni s-ar părea prea ciudată, dacă el nu ne-ar spune că-n tinereţe a fost bărbier.

Oricât de interesante însă să fie povestirile părintelui, obosiţi de atâta umblet, ne e foame. Deschidem proviziile, pe cari nu ne căim deloc că le-am purtat în spinare – aminteri, trebuia să ne mulţumim cu fasole şi mămăligă rece.

Părintele ne-a adus după masă mere. Nu ne-am putut opri să aducem laude minunatului pom. Dar bătrânul a oftat:

– Ei! pomul ar fi bun, dacă n-ar fi tâlharul!

– Care tâlhar?

– Ursul!

Şi părintele ne-a povestit cum de câtăva vreme, de când a-nceput să se coacă poamele, vine ursul regulat peste pârleaz şi dă iama-n ele… Pentru aceea, părintele a pus de gând să meargă la sat s-aducă pe cheltuială un vânător bun, ca să-i scape de fiară.

Pe la două după amiaz, înainte de vecernie, s-aude mormăind devale. Suie de la şipot pe potecă, sare pârleazul şi merge drept la pom. Bătrânii se-nchid în chilii, şi tâlharul pradă cât îi place. După ce se satură, pleacă pe unde a venit.

Ieri a vrut mutul să-l gonească, dar ursul s-a repezit şi i-a tras mutului o palmă după ceafă de l-a trântit cât colo pe brânci. De aceea e mutul aşa de supărat acuma.

– Iată, zice părintele Ieronim, se apropie de toacă… Să vedeţi – acu trebuie să sosească.

Am închis uşa cu zăvorul şi ne-am dus la fereastra deschisă să ne uităm toţi printre zăbrele.

Dar ce vedem?… Mutul cu un par în mână sta pe vine pitit la pândă lângă pârleaz… E nebun! voieşte pesemne să se măsoare cu namila! o să-l sfâşie fiara la sigur!… Îl chemăm. El, încruntat, ne face semn să tăcem, ameninţându-ne cu parul.

Au trecut câteva minute de când aşteptăm încordaţi.

În sfârşit, auzim bine o mormăială… Ţeasta enormă a fiarii apare dasupra gardului. Fiara se înalţă în labele dinapoi şi încalecă pârleazul. O clipă, dând cu ochii de fereastra noastră, se opreşte pe loc stând la gânduri. Dar, până să nu facă altă mişcare, mutul s-a ridicat în faţa ei şi a plesnit-o drept în frunte. Am auzit un hî! din fund de rărunchi şi un trosnet surd. Ursul s-a cletinat şi s-a prăbuşit în afară; mutul a scăpat parul din mână şi a căzut lung pe spate înăuntru.

Am stat mult să vedem ce are să urmeze… Nimic… Nici o mişcare afară… mutul, lungit, nu mişcă nici el.

Într-un târziu, văzând că fiara nu se mai întoarce, îndrăznim să ieşim din chilie. Binişor ne apropiem de omul lungit: e mort… nasul şi gura pline de spumă sângerată. Ne ducem la pârleaz cu multă băgare de seamă; fiara e lângă gard, pe spate, cu labele-n sus şi cu capul despicat.

Într-o singură lovitură mutul şi-a cheltuit toată rezerva de energie; dar cel puţin a spălat în sânge ofensa din ajun.

Îl ridicăm pe mort şi-l ducem la chilie, unde părintele Ieronim îi aprinde deocamdată o lumânare la cap, zicând:

– Dumnezeu să-l ierte pe nebunul! bine că ne-a scăpat de fiară!

Dar e ceasul vecerniei… Părintele Ieronim apucă funia de tei şi-ncepe să tragă clopotul, uitându-se cu drag la mărul cel bătrân.

Niciodată un viteaz n-a avut ca mutul nostru atâtea glasuri de aramă să vestească lumii vrednicul lui sfârşit!

Schitul-Mărului are un singur clopot, şi nu mare… dar e destul. Când sunetul acioaiei porneşte limpede să rupă nemărgi¬nita tăcere a acestei sălbatice singurătăţi, sute de alte glasuri, unul după altul înviază în toate dealurile ca să-i răspunză pe-netrecute, şi când s-a stins uietul din urmă în curtea chinoviei, şi când limba s-a oprit inertă din legănatul ei, încă tot se mai aud răspunsuri jalnice stingându-se unul după altul încet-încet în depărtatele adâncuri păduroase.

Povestea Vorbei, revistă literară săptămânală, Bucureşti, Anul I, nr. 9, 28 Noemvrie 1896

TE-AR MAI PUTEA INTERESA