Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Repausul dominical

Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întâmplă să iasă bine; câtă vreme, cele încinse aşa din întâmplare, pe negândite, aproape totdeuna izbutesc frumos ...

De ce oare? - De ce, de ne-ce - nu trebuie să ne batem mereu capul să filozofăm, să tot căutăm cauza la orşice... Destul să constatăm cum se petrec lucrurile, şi din constatarea asta să tragem învăţătura că: nici la petreceri de mult puse la cale să nu mergem cu prea mari închipuiri de veselie, şi nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se iveşte prilej de petrecere; să mergem cu voie bună, daca n-avem altă treabă mai serioasă de făcut - zic mai serioasă, fiindcă, în viaţa noastră scurtă şi trudită, nici petrecerea nu e ceva atât de neserios cum spun câţiva înţelepţi, unii ursuji şi alţii făţarnici.

Aşa cel puţin gândesc eu, şi de aceea am petrecut aşa de frumos alaltăieri noaptea.

Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe Calea Victoriei, pe la şapte seara, privind la forfoteala aceea de caleşti, birji, automobile - ce mulţime! ce eleganţă! ce belşug!... cum rar se vede chiar în oraşele cele mai prospere - şi mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n ţară e sărăcie, că s-a scumpit traiul şi că suntem ameninţaţi de o criză agricolă? ce moftangii!

Pe când gândeam aşa, iacătă, dau piept în piept cu amicul meu Costică Parigoridi - care, contrariu felului său cunoscut de toţi, are acum aerul unui om prea puţin vesel.

- Monşer - îmi zice - nevastă-mea s-a dus la ţară cu copiii, la neamurile ei, tocmai în Muscel... Eu n-am vrut să merg... mai întâi, mi-a fost lene să mă scol aşa de dimineaţă; şi pe urmă, drept să-ţi spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; eu sunt orăşean; mie-mi place oraşul... dar... nu duminicile şi sărbătorile... N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraş mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn... Ce somn!... Peste tot închis!... Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang... Lipsa asta de activitate, de viaţă, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; şi nu pot dormi măcar - parcă sunt în stare de insomnie... şi când mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei... primejdioase... De un ceas umblu să dau de un prietin... parcă toţi au intrat în pământ!

- Iată, m-ai găsit pe mine, îi zic eu.

- Bine că te-am găsit, nene Iancule! Afurisit să fie repausul dominical!

- Dragă Costică, recunosc, în adevăr, că un oraş mare în repaus dominical nu este aşa de frumos ca în plină activitate; şi mie-mi face aceeaşi penibilă impresie ca şi ţie... Decât, ia să ne gândim şi la oamenii care muncesc, o saptămână întreagă, de dimineaţă până seara târziu... Nu le trebuie şi lor o zi de odihnă?

- Da, răspunde amicul meu; dar în loc să se odihnească, îşi fac băşici pe tălpi umblând toată ziua gura-cască, şi seara cad morţi de oboseală.

- Bine; dar s-au recreat... au petrecut...

- Da! s-au îmbătat!

- Dar ce să facă?... să citească psalmii proorocului David?... Şi pe urmă, dă-mi voie să-ţi spun că-mi pare rău să te aud pe tine, spirit modern, suflet aşa de uman, vorbind astfel despre lumea muncitoare... şi asta numai de necazul urâtului... Să presupunem că se-mbată şi poporul... Ei! şi?... parcă...

- Înţeleg ce vrei să zici!

- ... Ei! apoi?

- Nu ştiu, monşer; dar sunt plictisit ca un căţel pe care stăpânul l-a uitat încuiat în casă... Îmi vine să urlu de urât... Ai treabă?

- De loc.

- Unde mănânci astă-seară?

- Indiferent.

- Vrei să mâncăm împreună?

- Mai ales.

- Unde, zici?

- Unde pofteşti.

Pornim amândoi la vale. Pe drum, Costică, privind la obloanele prăvăliilor, bombăneşte mereu... În dreptul lui Capşa, întâlnim pe alt prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziţie; la răspântia bulevardului, încă doi; îi înhăţăm; în dreptul legaţiunii ruseşti, încă unul; e prizonier... Curios lucru! toţi foarte plictisiţi de repausul dominical; şi cu cât banda sporeşte, cu atât dispare plictiseala! Toţi şase - oameni de condiţie frumoasă în societate - ajungem, aproape bine dispuşi, la Iordache, în Covaci.

Sus, pe terasă...

- Domnilor - zice Costică - trebuie să ştiţi că, graţie întâmplării fericite că v-am întâlnit, mi-au fugit din minte nişte idei foarte negre... Dacă, adineaori, nu-ntâlneam pe nenea Iancu, mergeam, cum eram de plictisit, drept la gară, să mă arunc subt roatele primului tren la-ndemână. Vă mulţumesc... Sunteţi salvatorii vieţii părintelui copiilor soţiei mele, care era să citească mâine, la Câmpulung, în Universul, încă o nouă tragică sinucidere la staţia B.M.!... Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puţin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împăraţi Constantin şi Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiţi, a face eu cinste astă-seară.

Îl sărutăm cu toţii şi, care mai de care, îi urăm:

- La mulţi ani, Costică! cu noroc, sănătate şi veselie!... Şi cinstit socru, dragă Costică!

Pe urmă, din parte-mi, îi cer scuze că am uitat să-l felicit, fiindcă, necâzând sub prescripţiile legii repausului dominical, nu ţin niciodată socoteala sfinţilor.

Costică se-ntoarce-n loc şi deodată, vesel ca totdeuna, strigă:

- Băiete! aperitive, lista şi răcitori în lege! să vie!

Ştiu c-am petrecut!...

Ce chef!... şi, dacă trebuie să fim drepţi, Costică a plătit de două ori petrecerea improvizată - şi cu bani şi cu spirit - ce vervă!... Din când în când, constatând că lăsam "să se răcească" paharele noastre pline, ne strigă, ridicind pe al său:

- Jos repausul dominical!... Să lucrăm!... lucraţi, domnilor!

Iar noi, împărtăşind părerile lui, lucram cu stăruinţă... Ce activitate!

Cinci ore fără-ntrerupere, pe nerăsuflate...

Cam pe la deşteptatul rânduricilor - ţal!... Aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale... şi 5 rânduri de marghilomane.

Foarte - cum m-aş putea exprima în termeni mai aleşi, adică mai potriviţi? - foarte... gata, coborâm frumos, însă pe tăcute - nu o tăcere lugubră, totuşi solemnă... Ne reculegem.

Ajungem jos, unde moţăie câţiva birjari, pândindu-şi prada matinală; ne oprim puţin, să aspirăm până-n adânc praful sănătos ridicat spre firmament de târnul municipal.

Costică, după o sforţare eroică, întreabă:

- Un'e me'gem?

Noi medităm un moment... Eu ridic din umeri... Ceilalţi, ca şi mine.

- Bi'jar!

Şi, câte doi, câte doi, binişor, ne-am aşezat frumuşel în trei birji. Eu cu Costică pornim în frunte... Zic, eu acuma, lui Costică:

-Un'e me'gem?

Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeaşi monedă.

Din Covaci, apucăm la dreapta-n sus pân Şelari; din Şelari, apucăm la dreapta pân Lipscani; din Lipscani, la stânga - şi Costică mă sărută şi zice:

- Eş' du'ce, 'ne Iancule!

- Sân' tu'tă, Co'tică!

- Tu'tă du'ce, 'ne Iancule!

Şi râzi... Şi, dând să mă pupe încă o dată, nu ştiu cum face, că-mi ridică pălăria, care-mi zboară afară din trăsură, înapoi spre Iordache.

- Bi'jar!... pă'ria lu'nea Iancu!

Oprim... Birjarul mi-aduce pălăria. Costică mi-o pune pe cap... mai îndesat... ca să nu-mi mai zboare... Şi râzi... Şi ne pupăm du'ce...

Dar unde ne aflăm? Pe bulevardul Colţei, aproape de Piaţa Victoriei.

- Une'e me'gem, mă, 'mboule?... ştii? întreabă Costică pe birjar.

- La Lăptărie, conaşule; cum să nu ştiu?

- E 'mb'avo! i răspunde Costică; şi pe urmă cătră mine: auzi ce ide' f'umoasă a'avut 'mbou!

Dar celelalte două birji nu se văd în urma noastră.

- Ne-a t'ădat, ca nişte laşi, ne' Iancule!

Aerul de la Şosea ne face mult bine. Ajungem la Lăptărie. Plin!

Acolo, cei patru amici, care au sosit, prin Calea Victoriei, înaintea noastră, ne aşteaptă; ei nu puteau crede că i-am trădat ca nişte laşi.

Câte un pahar de şampanie, la botul calului! - etc.!! etc.!!!

Se face ziuă... Rândurelele au şi plecat la vânătoare... Reintrăm în Capitală, în căutarea unui jvarţ cu cognac fin... Am găsit...

Ciudat efect face cafeaua tare!... Ni s-a dezlegat limba... Ieşim... E lumină mare... O aglomeraţie... Un accident?... Să anunţăm Salvarea!... Ne apropiem...

Un cetăţean şade jos pe marginea trotoarului şi nu vrea să se scoale, cu toate insistenţele sergentului.

- Ce e? întreb pe sergent.

- E repausul duminical, domnule: nu mai poate umbla; trebuie să-l ridic de-aici, să nu-l calce vreo trăsură... Haide, sus!

Şi dă să-l ridice; cetăţeanul se lasă greu din balamale, scapă din braţele omului ordinii şi se aşează iar la loc. Îl privesc de aproape... Îl cunosc... Este un excelent culegător tipograf, om în vârstă şi foarte cumsecade. Zic:

- Scoală, monşer, nu face pentru d-ta să te dai în spectacol... eşti om serios, tată de familie...

- Ba, pe tat'to! răspunde el.

- Îmi pare rău - adaog eu - că n-ai înţeles bine morala mea...

- Ba am înţeles; dar vorba mea e: unde găsim noi acuma ciorbă de burtă?

- D-tale ţi-ar trebui acuma un jvarţ cu cognac fin... nu ştii ce bine ţi-ar face!

- Moft!... am băut jvarţ la Comşa... ciorbă de burtă! n-auzi?

Dar Costică, foarte-ncântat de vorbele acestea, zice:

- N'ne Iancule, schembea¹, ca'va s'zică?... ştii că are o idee frumoasă! hai la o schembea!

L-am suit pe cetăţean în birje şi am pornit la piaţă. Pe drum cetăţeanul dormea straşnic în braţele lui Costică.

- Uite la el, în ce hal! zice Costică... Uite, domnule, efectele nenorocite ale repausului dominical!

- Dragă Costică - zic eu - orcum, lumea noastră are nevoie şi de asta, de repaus dominical, după atâta trudă... Şi mai la urmă, toţi, toţi suntem nişte... stricaţi.

Şi cu toţii ne-am dus prin urmare să ne dregem lângă hală.

Adevărul e că schembeaua dreasă bine, cu puţin ardei roşu, este, la ocazie, superioară cafelei cu cognac fin - drege... lucru mare!

După schembea, pe la şapte de dimineaţă, în toiul halei, luăm seama că amicul nostru, culegătorul, a dispărut dintre noi.

- Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş!

Dar n-apucă să isprăvească vorba; şi iată iar amicul meu, spălat şi dichisit, cât s-a putut mai bine... A fost la bărbier.

- Ei! acuma, unde mergem? îl întreabă Costică.

- Eu - răspunde omul nostru - mă duc la atelier... După repausul dominical, începem la şapte... Sunt şef de echipă, nu pot să fac blau².

S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviinţă, ne-a mulţumit frumos de cinstea ce i-am făcut şi a plecat la treaba lui.

Noi - am dejunat - mai devreme - la Lăptărie - până seara.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA