Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Reportaj

Revolta naţională apărea sub direcţia mea acu vreo cinsprezece ani, pe vremea cabinetului Brătianu. Era o gazetă eminamente combativă, făcînd crîncenă opoziţie.

Tăria noastră nu stetea atît în articole de fond sau în polemice, cît în informaţiuni de senzaţie ţesute cu observaţiuni veninoase. Turbasem şi pe public, şi pe politicieni, şi mai ales pe confraţi, cu descoperirile celor mai intime secrete ale culiselor politice, sociale şi chiar familiale. Poliţia înnebunea căutînd în zadar să afle izvorul ştirilor Revoltei.

Şi ce simplu lucru! Toate le aflam de la o damă din societate, care le lua într-adins pentru noi de la un stîlp al puterii, un om foarte de sus. Cîtetrele părţile erau interesate să lucreze cu cea mai perfectă discreţiune: bărbatul de stat îşi exercita prin canalul nostru micile răutăţi şi marile intenţiuni, dama cîştiga frumos de la noi, iar noi ţineam recordul gazetelor bine informate. Oricine ar fi citit însă cu destulă luare-aminte foaia noastră ar fi trebuit măcar să bănuiască: pe cîtă vreme pe toţi oamenii de la putere îi tratam cu ou şi cu oţet, pe bărbatul nostru de stat îl maltratam cu zahăr şi cu apă de trandafir.

Dar, din nenorocire, izvorul informaţiilor a trebuit să ne sece odată. Bărbatul de stat a căpătat misiunea pe care o vîna de mult şi a părăsit Capitala; astfel, am rămas — dama, dezolată fără bunul ei amic, iar noi, şi mai dezolaţi, fără informaţii. A voit dama să ne servească cu ştiri din alte izvoare; dar au început să plouă dezminţirile, şi confraţii s-au pornit să-şi verse focul asupra Revoltei, care, « fără nici un scrupul »… « mincinoşi!… infami!… caraghioşi!… » în fine toate graţiozităţile de cari sunt capabili nişte confraţi geloşi de un îndelungat succes.

Atunci, am luat un reporter special.

Cîteva zile am scăpat de dezminţiri şi de invectivele confraţilor… Da! dar ce informaţii, Dumnezeule! Judecaţi singuri:

*

« Azi s-a ţinut un consiliu de miniştri, la Ministerul de Interne. »

*

« Primul ministru va pleca mîine sîmbătă la Florica. Probabil că se va întoarce luni sau marţi, dacă nu se va hotărî să rămînă acolo mai multe zile. »

*

« D. ministru al Cultelor a lucrat ieri, miercuri, cu m. sa regele. »

*

« Aflăm cu plăcere logodna d-lui Alexandru Popescu, vechi funcţionar cu doamna Alexandrina Ionescu, mama tînărului poet Horaţiu Ionescu, impiegat la biroul de servitori de pe lîngă Prefectura poliţiei Capitalei. Toate urările noastre de fericire junei perechi. »

*

« După cererea doamnelor Tudoriţa Ştefănescu şi Fani Teodorescu, s-au permutat, întîia în postul de moaşe la plasa Z… în locul celei de-a doua, iar cea de-a doua în aceeaşi calitate în plasa X… în locul celei d-întîia. »

*

Cînd a intrat reporterul meu de dimineaţă, l-am întîmpinat spumînd:

— Domnule Caracudi, nu merge aşa! Cu informaţiuni ca ale dumitale, dăm de mal gazeta. Informaţii sunt astea? Fireşte că s-a ţinut azi un consiliu de miniştri, fiindcă acolo în fiecare joi se ţine cîte unul!… Fireşte că primul-ministru va pleca sîmbătă, după regulă, la Florica, ca în toate sîmbetele, şi se va întoarce, iar după regulă, ori luni, ori marţi, ori miercuri, ori în altă zi!… Fireşte că ministrul Cultelor a lucrat ieri la palat, fiindcă miercurea este ziua fixă de lucru a acestui secretar de stat cu regele!… Şi pe urmă… Ce-mi pasă mie de logodna junei Alexandrina!… ce interes poate avea pentru cititorii noştri permutarea moaşelor d-tale!… Ce? vrei să omori Revolta, nene?… spune!

— Ba nu!

— Atunci!… Mie îmi trebuiesc, domnule, informatuini politice de senzaţie.

— Dacă nu sunt, domnule director…

— Trebuie să fie!… Altfel, cu regret, amice, nu eşti bun de noi!

— Am înţeles, domnule director.

— Pleacă, aleargă! Vîră-te peste tot, în lume, în localuri publice şi oficiale, în cercuri politice; scotoceşte, miroase, află, află, află!

D. Caracudi a plecat foarte hotărît. Peste cîteva ceasuri, pe seară, se întorcea mîndru. Avea de ce. Aflase lucruri cu deosebire interesante de la un personaj politic al cărui nume nu vrea să-l spună. Între altele, iată:

1. O mare nenţelegere în sînul Consiliului de Miniştri;

2. O criză ministerială iminentă;

3. Intenţia guvernului de a spori efectivul armatei şi anii de serviciu;

4. Zgomote despre un grav incident diplomatic;

5. Un divorţ scandalos în lumea mare.

— Ei, ai văzut…? zic. Cine e amicul care ţi-a comunicat toate astea?

— Asta nu se poate, răspunse Caracudi; am dat parola de onoare să nu-i spun numele. De aminteri, dacă ar afla că l-am trădat, nu mi-ar mai spune nimic aldată.

— Bravo, domnule Caracudi! frumoasă recoltă. Aşa da! dă-i înainte! d-ta ai apucături americane; vei avea un frumos viitor ca ziarist român.

Şi în adevăr, pe fiece zi reporterul a mers progresînd, aşa încît, în scurt timp, Revolta, compromisă oarecum în ultimele două săptămîni, se ridică la vechiul ei nivel de popularitate, ba chiar mai sus. Niciodată atîta succes… Bravul meu Caracudi! De exemplu:

« Putem spune, din sorginte autorizată, că ieri s-a petrecut la palat o scenă, care caracterizează situaţiunea întreagă ca imposibilă de susţinut. Guvernul e pe ducă. La ediţia de seară amănunte. »

Apoi, la ediţia de seară :

« Se ştie că regele de mult îşi dă seama de starea nenorocită în care a ajuns ţara, şi nu pierde nici o ocazie pentru a-şi manifesta nemulţumirea faţă cu guvernul vizirului. Regele pîndea de mult momentul cînd să spună verde şefului colectivităţii ce crede despre această politică descreierată. Astfel, ieri, cînd vizirul a mers la obicinuita audienţă, regele s-a închis cu dînsul în cabinetul de lucru, luînd cele mai stricte precauţiuni a nu fi auzit de nimeni, şi i-a tras vizirului o săpuneală numărul unu, făcînd critica amănunţită şi foarte aspră a acestei politice, care consista în a tolera „jafuri, asasinate şi procese scandaloase“, după propria expresie a vizirului.

Tot timpul, vizirul a tăcut cu ochii în pămînt, galben la faţă ca un cadavru.

La sfîrşit, regele, arătînd că situaţia a devenit intolerabilă pentru ţară şi pentru coroană, a spus răspicat:

Nu mai merge, domnilor, nu mai merge!

S-a observat chiar de servitori aerul plouat al vizirului la ieşirea din palat. »

De prisos a mai spune ce succes a avut gazeta noastră seara. Ediţia pentru Capitală s-a epuizat în cîteva momente, aşa că am fost siliţi să tragem încă o mie de exemplare (încă trei, am spus noi a doua zi).

« Al dracului Caracudi! gîndeam eu. De unde le află? Trebuie numaidecît să ştiu de unde le află. »

Toate stăruinţele mele pe lîngă el au rămas infructuoase; peste putinţă se aflu sorgintea de unde căpăta atîtea ştiri. Încăpăţînarea lui m-a scos din răbdări. M-am hotărît să-i dejoc rezistenta smulgîndu-i secretul într-un mod fie chiar nedemn.

A doua zi, o zi încîntătoare de toamnă, reporterul mi-a spus de dimineaţă:

— Mi se pare că pentru ediţia de seară o să am o informaţie în legătură cu cea de ieri, cu scena dintre rege şi vizir. Adineaori cînd veneam încoace, am văzut pe vizirul intrînd iar la palat… Să vedem… Mă duc… Mă-ntorc într-un ceas cu informaţia…

« De astă dată trebuie să te prinz ! » am zis în gîndul meu, şi imediat mă luai pe urmele lui mai discret decît un bătrîn detectiv.

Caracudi, fără a bănui cîtuşi de puţin, ieşi pe bulevard în Calea Victoriei. Un moment, se opri la fereastra unei prăvălii de galanterie; apoi urmă înainte cu pas potolit. Ajungînd în colţul stradei Nouă, se opri la Capşa, aşezîndu-se afară la o mesuţă. Eu stam în colţul otelului de Boulevard. Vreo douăzeci de minute m-a ţinut aşa, el pe scaun şi eu în picioare… S-a sculat şi a apucat spre palat. După el… Dar din nenorocire… în dreptul lui Oteteleşeanu, la deschizătura largă a Pieţei Teatrului, l-am pierdut din ochi în mulţime… Caut în sus, caut în jos: nicăieri… S-a suit desigur în vreun otel, unde are întâlnire cu omul lui — vreun deputat, senator… ori ştiu eu? Cînd mă desperasem şi porneam să mă-ntorc la redacţie, cu gîndul a rencepe jocul la prima ocazie, iată-l pe omul meu că iese din prăvălia de specialitate a Regiei cu un pacheţel în mînă… Şi-a luat tutun!… Apucă tot în sus spre palat… După el… Dar, trecînd pe dinaintea tutungeriei, mi-arunc ochii să văd dacă nu e cineva acolo cu care să fi comunicat… În prăvălie, nimeni, afară de vînzătoarea şi impiegatul. Trecînd pe la palat, Caracudi taie drumul, salută pe cineva de la fereastră şi urmează domol înainte. Ajungînd şi eu în faţa palatului, trag cu ochiul şi văd la geam un tînăr ofiţer de roşiori… Caracudi îşi ia seama mai încoa de Episcopie; se întoarce în loc şi porneşte înapoi… Mă ascunz repede într-un gang. Trece la vale… Ies după el la potrivită distanţă, ţiind ochii la pălăria lui cenuşie ca argintul. În dreptul palatului pălăria cenuşie salută iar… Iar ofiţeraşul…

« Nu cumva?… » gîndesc eu.

Reporterul apucă la dreapta pe lîngă grădiniţa palatului… în strada Sf. Ionică… După el… În intrarea Rosetti… În Cişmigiu… Trece puntea… Merge drept la bufet… Eu stau ascuns lîngă movilă şi nu-l iert din ochi… Bea cafea şi fumează din tutunul cel proaspăt. Desigur aci are întîlnire cu omul de la care ia informaţiile… Îl aşteaptă… Îl aştept şi eu… Reporterul scoate blocul din buzunar şi scrie… E o vreme splendidă, şi grădina, sub cerul limpede de toamnă, e mai frumoasă ca totdeauna. În aer linişte; ici şi colo pică încetinel frunze galbene, învîrtindu-se-n clipe largi pînă la pămînt în jurul coadelor vestejite, şi de departe s-aude glas de lebădă…

Dar omul meu a isprăvit de scris; plăteşte, se scoală şi apucă spre locul unde mă aflu… Mă dau binişor pe după movilă. Porneşte spre intrarea Rosetti înapoi… După el… Iese prin strada Brezoianu… Suie bulevardul… Acum grăbeşte pasul… şi eu pe al meu… Unde mă duce?… Să vedem…

La redacţie… Intră… Dau fuga. Cînd intru, Caracudi scoate blocul.

— Ei? întreb eu.

— Stăi să vezi! răspunde cu un zîmbet triumfător, şi-mi pune îndată sub ochi, cu indicaţia caracterelor « compacte » de întrebuinţat, următoarea informaţie :

« Am dat aseară o informaţiune relativă la scena petrecută ieri la palat între suveran şi vizirul. Astăzi suntem în poziţiune a da, din acelaşi izvor autorizat, amănunte asupra urmării acelei scene, cari stau în legătură cu zgomotele înregistrate de noi despre o iminentă criză ministerială.

Astăzi, vizirul, cu aeru foarte abătut, a urcat treptele palatului pe la 9 dim. Regele l-a făcut s-aştepte mai mult de o jumătate de oră în anticameră. În vremea aceasta, servitorii şi ofiţerii de serviciu au observat că vizirul ofta adînc, gîndindu-se la frumoasele zile de la Aranjuez, cînd tăia şi spînzura, bucurîndu-se de încrederea fără margini a suveranului, care acuma, domirit — mieux vaut tard que jamais — îi întoarce spatele ca unui lacheu, de serviciile căruia stăpînul este absolut nemulţumit, şi pe care vrea să-l dea afară, ca pe orice lacheu netrebnic.

În fine, suveranul, primind pe vizir în cabinetul de lucru, i-a repetat aceleaşi imputări asupra intolerabilei situaţiuni. Vizirul, tremurînd şi cu glasul plin de lacrimi, a zis:

— Atunci, sire, nu mai rămîne alta de făcut decît…

— Decît? a întrebat suveranul.

— Decît…

Şi neputînd pronunţa cuvintele: „…să-mi dau demisia şi să mă retrag în viaţa privată…“, s-a pornit pe plîns, ca o babă bătrîna copleşită de parapon.

Precum se vede, zilele politicei de jafuri, asasinate şi procese scandaloase sunt numărate. Nu mai va fi vorba de astă dată de o remaniere ministerială parţială, de o cîrpeală după cunoscuta sistemă vizirală, ci de prăbuşirea completă a şandramalei colectiviste. »

— Bravo, dragă Caracudi! am strigat eu. Eşti mai tare decît puteam să-mi închipuiesc! Tu eşti norocul Revoltei naţionale!… Decît… să-mi dai voie să-ţi spun că acuma ştiu…

— Ce?

— Izvorul de unde capeţi informaţiile… Îl cunosc…

— Aş!

— Pe ce te prinzi?

— Pe ce pofteşti.

— Pe un dejun la Iordache… Primeşti?

— Primesc, zise Caracudi, sigur că mă bea.

— Vrei să-ţi spun de unde ?

— De unde ?

— Vino-ncoace…

Îl trăsei atunci la o parte, în cabinetul meu de director, închizînd uşa cu mai multă precauţie ca regele cînd vrea să vorbească vizirului, şi-i şoptii răspicat, privindu-l diabolic pînă-n fundul ochilor:

— Din Ciş-me-giu!

Caracudi se făcu mai galben ca vizirul din informaţia lui. Dar… si augur augurem — strîngîndu-i mîna cu efuziune, mă grăbii să-i adaog:

— Nu face nimic asta!… Sunt foarte mulţumit de serviciile tale… Revolta fără ele n-ar plăti o para chioară, cu toate articolele şi foiletoanele noastre… Hai să dejunăm!

Am dejunat minunat. Caracudi clipea din ochi foarte mulţumit.

— Mă rog ţie — l-am întrebat eu la cafea, după ce-i spusesem itinerariul lui de dimineaţă în toate amănuntele — mă rog ţie cînd e vreme bună ca astăzi, înţeleg: dar cum faci cînd e vreme rea ?

— Cînd e vreme rea?… stau acasă.

— Mai bem o înfundată?… Asta o plătesc eu.

Ştiu c-am rîs!… Am plătit, el dejunul şi eu suplimentul, şi ne-am întors foarte veseli la redacţie.

— Trei ceasuri!… Caracudi! strig eu; repede după informaţii! Caută-le cît mai « senzaţionale »!

— La moment! răspunde bravul meu reporter şi pleacă grabnic spre palat.

Eu rămîn în odăiţa umbroasă a redacţiei să-mi scriu articolul de fond: Ce gîndeşte suveranul?… Să vedem, ce poate gîndi suveranul?…

Moi pana în călimări şi, picotînd cu capul plecat pe masă, mă gîndesc… mă gîndesc…

Ce vreme splendidă!…Ce frumoasă trebuie să fie grădina acum cătră seară sub cerul limpede de toamnă… Ce linişte în aer… Parcă văd cum pică încetinel ici şi colo frunzele galbene, învîrtindu-se în clipe largi pînă la pămînt în jurul coadelor veştejite… şi parcă de departe auz glas de lebădă…

Al dracului Caracudi!…

Ia să vedem acum: ce gîndeşte suveranul?

România jună, 1899, 23 dec.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA