Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Revoltă în sec

Sub guvernul Partidului Liberal Naţional s-a făcut un război peste Dunăre şi am avut în ţară câteva sute de mii de soldaţi străini cu tot cortegiul de aventurieri de prin toată lumea ce urmăresc armatele în asemenea ocazii; în aşa de extraordinare împrejurări, având de oaspete pe un împărat, care a căzut mai târziu, în propria-i capitală, victima asasinilor politici, guvernul acesta nu a crezut de cuviinţă — şi foarte bine a făcut — să nu ia nici o măsură excepţională de siguranţă publică, să nu suprime întru nimic libertăţile normal în vigoare. Nu putea s-o facă? Putea, însă nu a voit, şi n-a voit pentru două cuvinte: întâi pentru că ţinea prea mult la principiile şi trecutul său ca partid politic, al doilea pentru că nu era de lipsă a se lua măsuri excepţionale faţă cu publicul nostru, care tocmai în acele vremuri a dat cea mai puternică dovadă de cuminţenie, de cumpăt şi de respectul autorităţii.

Nu suntem noi cei dintâi care relevăm meritul atât al guvernului cât şi al publicului român de a fi ţinut în împrejurări aşa de tuburi o atitudine atât de cumpătată şi de corectă. Lumea politică străină, oaspeţii şi mai târziu aliaţii noştri le au relevat. Purtarea noastră demnă în timpul războiului din urmă a fost, pe lângă vitejia soldaţilor noştri, unul din titlurile cu care am căpătat încrederea puterilor occidentale că suntem un popor tânăr dar nu uşuratic, un stat mic, dar cuminte şi folositor lucrării comune de ordine şi de cultură a continentului.

Cu ocazia evenimentelor actuale din Peninsula Balcanică ne-am bucurat văzând că presa europeană serioasă a subliniat încă o dată recunoaşterea acestor însuşiri ale statului nostru, însuşiri ce s-au manifestat sub conducerea acestui guvern. Foile străine au constatat cum guvernul actual ştie a păstra în politica exterioară o anumită măsură cumpătată, şi cum în politica interioară el ştie a respecta principiile şi regulele după cari se conduc toate statele moderne.

„Dacă undeva în Orient — zicea o foaie oficioasă din Viena — se găsesc toate condiţiunile trebuitoare pentru dezvoltarea întocmirilor de stat în înţelesul modern, apoi desigur ele se găsesc pe pământul românesc, şi deosebirea, care desparte încă România de statele mari civilizate ale Europei, se prevede că cu paşi repezi şi energici în curând va fi ştearsă.”. Iată opinia generală a lumii politice europene de la război încoace, pe tot timpul de când e la putere acest guvern.

Când astfel stau lucrurile, când importanţa noastră politică creşte astfel necontenit, întemeindu-se pe bunele însuşiri ale poporului şi pe buna direcţiune dată de guvern, e o seamă de oameni nemulţumiţi care cred că lucrurile stau cu desăvârşire rău. Dacă aceşti domni s-ar mărgini la o critică, fie cât de aspră, a politicii guvernului, n-am avea nimic de zis; fiecare e liber să aibă orice opiniune şi să şi-o spună pe faţă. Când însă bârfirea neonestă şi trivială, reaua-credinţă şi contra-adevărurile cele mai potente ţin loc de critică, nu mai e chip să mai consideri pe aceşti domni ca oameni politici. Supere-se sau nu, n-avem cum numi mai nemerit agitările de acest soi decât flibusterie politică.

Un exemplu nou de contra-adevăr născocit cu rea-credinţă ni-l dă o foaie conservatoare; iată ce ne spune dânsa: „pentru realizarea oarecăror mari întreprinderi politice, miniştrii ar fi agitând ideea de a propune Camerelor colectiviste dictatura pentru Rege, ca în Serbia, proclamarea legii marţiale şi suspendarea legii de presă”.

Se mai poate mai extravagantă născocire? În condiţiunile arătate mai sus — război, armate străine cu împăratul lor în frunte — guvernul n-a suprimat nici o libertate, n-a luat nici o măsură excepţională; astăzi, în vreme de linişte interioară, are să proclame dictatura, legea marţială şi suprimarea libertăţii presei! Pentru ce ar lua aceste îngrozitoare măsuri excepţionale? Este existenţa statului în cumpănă? Este vreo altă dezordine şi turburare în ţară decât doar turburarea şi dezordinea minţii conservatorilor?

Ce sunt aceste colosale insanităţi din partea foilor conservatoare? Ce sunt ţipetele şi vaietele fără cuvânt ale tuturor foilor şi foiţelor de scandaluri? Ce înseamnă revolta asta în sec? E curat povestea văcarului supărat pe sat. Recunoaştem că e grea şi neplăcută situaţia nemulţumiţilor, înţelegem că această agitare sterilă trebuie să aibă asupra nervilor o acţiune foarte vătămătoare, — dar cine strică? E o regulă mecanică în lumea aceasta, că puterile mici se frâng faţă cu rezistenţele mari. Cine strică dacă la alegeri conservatorii cad? Cine strică dacă, după o cădere, se supără ca omul din poveste, şi nu mai vin la alegeri? Cine strică dacă se mulţumesc după aceea cu mângâierea anodină a articolelor din gazete şi a cuvântărilor bosumflate, în care se afirmă în bobote că alegerile n-au fost libere?

Această afirmare, care e un contra-adevăr, nu le poate niciodată procura o putere efectivă în politică. Supărarea şi bosumflarea unor ambiţii nemăsurate, nesecondate de o corelativă înzestrare, şi incapabile de popularitate, nu pot da nimănui puterea într-un stat. De aci naşte revolta în sec, agitarea bolnăvicioasă şi apoi halucinaţiile politice, care-i fac să creadă că atât pot părea de primejdioşi în supărarea d-lor, încât în urma întrunirii de la Clubul-Mandi, s-ar putea acredita numaidecât o tendenţioasă născocire de dictatură, de legi marţiale şi de suprimare de libertăţi. E o puerilitate, precum este o puerilitate afirmarea că ţara se află într-o poziţie excepţională în urma unor alegeri siluite.

Ar trebui să înceteze odată acest moft politic. Alegerile au fost libere, tot aşa de libere cum sunt în toate statele constituţionale din lume, cum mai libere nu pot fi. Şi aci trebuie să repetăm ca să sfârşim o dată vorba în această privinţă, a ceea ce am mai zis şi altădată:

Cine este om de omenie să compare modul cum se făceau alegerile sub guvernul conservator şi modul cum se fac astăzi sub guvernul liberal, şi să judece dacă au dreptate opozanţii când se plâng de lipsa de libertate în alegeri. Pentru că trebuie să se înţeleagă o dată pentru totdeauna: teoria că partidul de la putere nu trebuie să lupte şi el în alegeri pe căile legale şi să caute a birui, este o teorie arhi-falsă.

Dacă voim a ţine câtuşi de puţin la punctul de vedere constituţional, este absurd a învinui pe guvern că are un partid fără de care n-ar putea fi guvern, şi a pretinde guvernului să oprească de la luptele electorale pe propriu-i partid pentru ca acesta să nu jeneze acţiunea opoziţiei. Alegerile sunt libere, atât numai că guvernul are un partid care majorizează în alegeri. Dacă asta e o vină, atunci am voi să ştim care este noul criteriu după care am judeca lupta constituţională; nu cumva acest criteriu ar fi supărările, pornirile sau toanele cutăruia sau cutărora?

Fie oricât de supărat pe guvern d-l cutare, pară-li-se cutăror gazete sau cercuri că ţara dă de râpă, astea sunt nişte împrejurări indiferente pentru mersul politic al ţării, întrucât ele nu pot avea o înrâurire asupra corpului electoral.

De aceasta ar trebui să se convingă odată conservatorii şi consorţiul d-lor: minorităţile se abţin uneori, când nu vor să dea pe faţă exacta măsură a inferiorităţii forţelor lor, — cum a fost cazul abţinerii d-lor; — această abţinere este câteodată din partea unei minorităţi un lucru foarte cuminte; ceea ce însă nu e cuminte deloc din partea unei minorităţi este a pretinde ca majoritatea, conştientă de puterea ei, să se abţie. Toate ca toate, dar asta nu se poate.

Voinţa naţională, II, nr. 355, 30 septembrie 1885

TE-AR MAI PUTEA INTERESA