Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Ruy Blas

Reprezentaţia marţi 17 octombrie

Pe cine să lăudăm? cui să-i mulţumim pentru plăcerea la care am fost părtaşi în seara aceasta?

Locul întâi s-ar cuveni aceluia care a urzit ideea acestei reprezentaţiuni şi după îndelungată lucrare a ajuns să vază opera genialului poet francez vărsată în cea mai amăgitoare limbă românească. Măiestrul traducător nu şi-a pus însă numele pe afiş; se vede că nu râvneşte la cuvintele noastre de laudă; se vede ca e mulţumit de mulţumirea publicului; se vede că mai mult doreşte să facă înainte de a zice: “Am făcut eu însumi!” Ne mărginim deci a-i dori noroc la alegere şi spor la lucru.

Punem în locul întâi direcţia teatrului, care a ştiut să puie scena română pe calea artei adevărate şi să dovedească tutulor că, la urma urmelor, este cu putinţă ca şi teatrul român să-şi găsească public în capitala României. Nu vom uita pe aceia cari au stat de pază la altarul Thaliei române în timpul când toată lumea îl părăsise; nu vom trece cu vederea dreptul de vechime al acelor actori, ocărâţi poate, care au stat la locul lor şi atunci când aproape nimeni nu mai venea să-i asculte; nu vom micşora meritul acelora care, lipsiţi de povaţă bine-voitoare şi de sprijinul publicului, s-au jertfit pe sine din iubire pentru arta dramatică; nu vom uita, în sfârşit, nici pe aceia care au voit să facă mult bine, dar n-au izbutit decât a pregăti izbutirea urmaşilor lor în lucrare: nu vorbim însă de cele petrecute, ci de cele ce se petrec; nu voim să dăm răsplată, ci ne bucurăm de succesul zilei de astăzi, şi pentru aceea ne mărginim a lăuda punerea în scenă a tragediei Ruy Blas.

Ruy Blas însemneaza o nouă opocă în viaţa teatrului român. Lucrarea începută acum câţiva ani pentru regenerarea toatrului român, sprijinită de şcoala dramatică a d-lui Velescu, ajunge în Ruy Blas la cel dintâi succes deplin. Întorcându-se după reprezentaţie acasă, chiar şi pizmaşul a trebuit să-şi zică: “în sfârşit, bine”.

Tocmai “bine” nu a fost reprezentaţia tragediei Ruy Blas; a fost, însă, mai presus de aşteptarea celor ce cunosc teatrul nostru.

Vedem, în sfârşit, o împărţire de roluri potrivită cu aplecările fireşti ale deosebiţilor actori; vedem actori care şi-au învăţat şi studiat rolurile; vedem oameni care grăiesc în o limba frumoasă şi rostesc cuvintele limpede şi răspicat, încât auzul nu pierde un singur sunet; vedem, mai presus de toate, actori tineri, vestea unui viitor mângâicios.

Despre Iulian şi Mateescu nu vom vorbi. Oricine îi ştia mai presus de rolurile pe care le aveau în Ruy Blas, şi nimeni nu se îndoia că vor da strălucire hainelor în care se îmbracă. Nu putem, însă, trece cu vederea că este un actor român făcut oarecum anume pentru rolul lui Don Guritano, atît de binecunoscutul Chicicovici, Hagiescu¹. Nu voim să zicem că Plagiescu juca mai bine ori mai rău decât Iulian; constatăm numai cu viuă părere de rău că el lipseşie din pleiada tinerilor actori ai capitalei. Pentru ce lipseşte nu ştim. Destul că această lipsă este o pierdere pentru public, pentru teatru şi chiar pentru d. Hagiescu însuşi: publicul capitalei a pierdut un actor pe care-l privea cu plăcere; teatrul a pierdut o putere preţioasă şi partea de public ce-şi avea pe Hagiescu de actor predilect; iară pentru d. Hagiescu nu este şi nu poate să fie indiferent dacă joacă alăturea cu semenii săi ori cu alţii.

Patru sunt care au fost în Ruy Blas mai presus de aşteptarea publicului: d-şoara Vasilescu, d. Velescu şi d. Petrescu, apoi d. Manolescu.

Un dar se părea că-i lipseşte d-şoarei Vasilescu, întocmai ca d-lor Velescu şi Petrescu: mlădioşia. Şi în adevăr în actul II d-şoara Vasilescu abia putea să poarte rolul reginei, care, îndeosebi în acest act, e foarte greu, fiindcă nu e tocmai bine scris. În actul V ne-am încredinţat, însă, că d-şoara Vasilescu este o actriţă care ştie să fie purtată de rolul ei fără să-şi piarză stăpânirea de sine.

Tot astfel, d. Petrescu la început nu se mişca decât foarte anevoie, dar în actul al treilea şi de aici înainte ne-a încredinţat că sunt roluri pe care poate să le joace spre deplina mulţumire a privitorilor, şi nu putem decât să ne bucurăm de progresul despre care a dat dovadă în rolul lui Salust.

Despre d. Velescu ce să mai zicem!? Toate sunt în lumea aceasta cu putinţă. Erau odată oameni care îl luau drept un actor imposibil: acum însă trebuie să ne închinăm cu toţii înaintea unui succes adevărat. Don Cesar de la început până în sfârşit a ieşit de minune.

Dar greutatea întregei reprezentaţiuni era aşezată pe umerii unui tânăr cu o voce moale, simpatică şi aproape copilărească. Ruy Blas! Ce are a face Ruy Blas cu această făptură atât de mlădioasă şi oare-cum fragedă? Când intră în scenă, Manolescu ne face impresia unui băiat care voieşte să poarte sarcina titanilor, şi îl vedem parcă strivindu-se sub greutatea pe care o poartă.

E prea tânăr Manolescu pentru rolul unui om care, după ce a vânturat ţara , se pune să reîntemeieze o împărăţie surpată. S-ar putea face mai bătrân, dar vocea îl vinde; în zadar pune mustaţă groasă, căci tot flăcăiandru rămâne. Aceasta nu e vina actorului, e însă un lucru pe care nu trebuie să-l trecem cu vederea când judecăm despre efectul şi valoarea jocului. Jocul, fie cât de frumos, dacă nu e tocmai potrivit, multora le pare greşit.

Niciodată nu s-a pomenit un actor român care să zică versurile atât de bine ca Manolescu şi, dacă e vorba, pizmuim peOlănescu de mulţumirea pe care trebuie s-o fi avut auzindu-şi versurile zise de Manolescu. Când Manolescu le zice, ele curg ca izvorul limpede, încât nu o silabă, nu un sunet, dar un hiat nu se pierde, şi urechea rămâne amăgită de plăcuta înşirare a sunetelor. Astfel, când tirada lungă din actul al treilea se sfârşeşte, auzitorii constată cu părere de rău că a fost prea scurtă.

Gesturile şi mimica d-lui Manolescu nu-i sunt mai prejos de avântul şi claritatea dicţiunei. Fieştecare moment în parte e desăvârşit, ori cel puţin destul de aproape de desăvârşire.

Dar este un lucru pe care junele nosbru trebuie să-l înveţe: stăpânirea de sine. Nu ştie să menajeze efectele; o ia prea repede şi cu prea mult zel de la început; îşi cheltuieşte toate puterile înainte de vreme, şi pentru aceea întregul joc face impresia unui lucru resfiraţ şi lipsit de unitate.

Ce frumos e începutul actului întâi! Pe la sfârşit, însă, el cade, şi nu cade fiindcă actorul joacă în urmă cu mai puţin avânt, ci fiindcă îşi dăduse prea mult avânt la început. Începând de la actul al treilea, d. Manolescu îşi poartă apoi rolul cu măiestrie şi îl duce, rădicându-se mereu, până în actul V, când pare obosit, şi tocmai prin aceasta produce un efect puternic. Scena între regina, Salust şi Ruy Blas este cea mai bine jucată dintre toate, şi îndeosebi d. Manolescu în această scenă ni se dovedeşte de [sic] un actor cu talente extraordinare. Tocmai, însă, bunul cumpăt cu care îl vedem jucând în acest act dă întregei scene o deosebită înălţime estetică.

Legea artistului trebuie să fie stăpânirea asupra pasiunilor pe care le înfăţişează.

Timpul, 1878, 20 octombrie, fără semnătură.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA