Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Sărbători mâhnite

Paştile cădeau în vară... Cine s'ar fi aşteptat la aşa schimbare de vreme? Viscol din vârfuri până în fundul văilor depărtate... În miezul vârtejului, pierdusem drumul urcând pe culmi înalte şi acum, coboram orbeşte fără să ştiu unde. Calul era istovit de puteri; iar eu simţeam cum mă pătrunde încet-încet frigul până în măduva oaselor. Mă învăluia din toate părţile întunerecul nopţii... Rătăceam într'un pustiu negru, fără nădejde să mai dau de vreun adăpost. Când mă socoteam în pieire, iată sclipind în faţă-mi o luminiţă... Către ea!... tot către ea; căci - nu e numai o părere!... Şi sdrobit, iată-mă în faţa unei porţi mari... Mi-a fulgerat prin minte: de-acu, dacă n'am avut noroc să fi dat de gazdă bună şi primitoare, am să deger flămând aci, lângă gard, în sfânta noapte a Învierii, departe de săracul meu culcuş, de la care am plecat ca un nesocotit... Ajută-mi, Doamne!... Mi-am luat inima în dinţi şi-am bătut hotărât în poartă. O uşe s'a deschis, prin care s'a arătat lumină mare; şi un glas bun şi frumos de femeie a strigat:

– Cine e?

– Om bun, am răspuns eu; drumeţ rătăcit.

– Aşteaptă oţâr, mi-a răspuns dulcele glas.

Şi totodată am auzit sunînd limpede, de departe, clopotele de Înviere. Mi-am scos căciula şi mi-am făcut cruce, pe când gazda îmi dechidea poarta. - Hristos a înviat, gazdă bună!

– Adevărat a înviat, om bun! mi-a răspuns femeia... Pofteşte! Un argat mi-a luat calul şi stăpâna m'a dus în casă. A! ce chibzuită aşezare de oameni cuprinşi! ce frumoasă casă, caldă şi luminoasă! şi bogată, cum spune înţeleptul din vechime "nimica de prisos şi toate cele de trebuinţă" ... şi ce prietenoasă întâmpinare! Iar stăpâna - ce mândreţe de femeie ! Ce înfăţişare deosebită: cinste din creştet până 'n călcâie; linişte şi armonie în mişcări!... şi prestigiul acela al nobilităţii, cu atât mai strălucitor, cu cât vrea să se învălue în severă modestie!

– Iartă-mă, gazdă bună, am zis, că 'ndrăznesc să'ntreb: a dumitale-i casa asta?

– A mea, domnule, din moşi strămoşi, de nu se mai ţine minte când...

– Să trăieşti, s'o stăpâneşti! că, drept să-ţi spun, frumoasă casă ai.

– Frumoasă... e frumoasă, nu zic, şi tocmai de aia o iubesc, domnule, şi nu vreau să mă despart de ea!... în zidurile ei sunt atâtea şi atâtea aduceri aminte de lupte grele şi amare necazuri... Ei ! Domnule, casa asta are poveste veche şi nu prea veselă... Temeliile ei sunt clădite din pământul de-aici plămădit cu sudori, cu lacrimi, cu sânge de-alor mei... Cum să nu ţiu eu la casa mea! Şi zicând asta, s'a uitat jur împrejur cu ochii umezi de dragoste. Apoi mi-a făcut semn să şez în capul mesei; şi m'a ospătat... Bogdaproste!

Sta tristă în faţa mea. Vedeam bine că asupra acestei fiinţe aşa de prestigioase apasă ascunsă cine ştie ce amărăciune... Amândoi tăceam.

Am îndrăznit să rup tăcerea şi să întreb:

– Ascultă-mă, rogu-te gazdă bună; eu văz că dumneata eşti mâhnită de ceva... Ce ai?

– Ce să am, domnule? Am şi eu un foc la inimă; dar, dumneata, cum ai să-l înţelegi ? Şi, dacă ţi l-aş spune, ce ajutor îmi poţi da?

– De unde ştii? Spune-mi numai de ce-ţi tânjeşte sufletul: măcar o cât de mică mângâiere ce ar strica?
Gazda mea şi-a pus cotul stâng pe masă, şi-a răzemat tâmpla pe palmă şi, dusă departe pe gândurile nevoilor ei, mi-a spus liniştit şi măsurat următoarele:

– Uite, om bun, care-i pricina mâhnirii mele... Ascultă... Eu, cum ţi-am spus, stăpânesc din străvechi locul meu şi casa mea, asta care o vezi. Dar n'am fost niciodată liniştită; am avut şi am încă nişte potrivnici puternici, care-mi tot tăgăduesc dreptul meu şi mereu mă prigonesc fără milă. De amar de vreme, câte-odată am luptat, câte-odată am suferit, mai de multe ori am răbdat; cât?... ştiu numai eu şi numai Dumnezeu ştie. Numai El! Numai nădejdea în sfânta lui dreptate, care odată ş'odată va să vie să 'ndrepte nedreptăţile oamenilor, - numai ea m'a ţinut şi m'a întărit; că, altminteri, mă prăpădeam de mult, şi, pe risipa bătrânelor mele temelii, şi-ar fi înălţat potrivnicii trufaşele lor palaturi.

Şi eu, Dumnezeu mi-e martor, nici o clipă n'am dorit a încălca dreptul cuiva; numai atâta am vrut, să fiu lăsată în casa mea a munci, a-mi lumina mintea şi a-mi ridica sufletul, ca să arăt ce ajutor aş putea aduce şi eu la fapta mare a binelui şi a mai-binelui, pe care a poruncit-o Dumnezeu omenirii...

S'a oprit şi a oftat adânc... Vorbise aşa de cuminte, că n'am avut ce să zic: i-am arătat numai din ochi că aştept urmarea...

– Răbdarea-mi îndelungă, a urmat gazda, şi neclintita-mi nădejde în Dumnezeu au obosit parcă până la urmă pornirea potrivnicilor mei... Or fi ei mai puternici ca mine, dar pe semne au înţeles şi ei că tot nu sunt atât de tari încât să mă poată nimici. Şi-aşa, am simţit bine că şi ei au început să se pătrundă că trebue să-mi dea pace: să cinstească dreptul meu, cum şi eu voiu să cinstesc pe al lor, şi, deacolea să trăim cu toţii, spre folosul tutulor, în bună înţelegere, în prietenie adevărată, în desăvârşită omenie... - Ei! atunci ce piedică ar mai fi pentru liniştea dumitale?

– Ei, domnule, dacă ai şti dumneata ce mi s'a întâmplat, n'ai face aşa întrebare... Tocmai când credeam că soarta mea începe să mai mă ierte dintr'o parte, mă loveşte acum şi mai adânc pe de alta... Când să zic Doamne-ajută, mă pomenesc, în casa asta, cu zavistie şi vrajbă între copiii mei. Acu nu mai am vreme şi gând să fac pace cu potrivnicii: trebue să mă sbat cum să-mi împac copiii duşmăniţi între ei, că parcă ar vrea acum unii dintre dânşii să-mi risipească sărmana casă strămoşească!...

Zicând acestea, s'a ridicat drept în picioare, şi-a înălţat fruntea senină, umbrită de mâhnire, către icoane, şi-a făcut cruce, şi apoi, acoperindu-şi ochii cu amândouă mâinile, a început să plângă tăcut.

În tăcerea aceea, am auzit iar glasul limpede al clopotelor.

A! biată nobilă mamă! m'am gândit. Ce sărbători mâhnite!... Ce să-i zic eu, un drumeţ străin? Cum o pot eu mângâia?... Nu, nu vreau să mai rămân în aşa tristă casă!

Adânc pătruns de respectul durerii, am sărutat mâna mâhnitei mame, şi atât i-am putut zice:

– Nădejde!

- Ei! dragă domnule, mi-a răspuns ea, ştergându-şi cu colţul măramei, ochii adânciţi şi cuminţi; aia, nădejdea, aia n'am să mi-o pierd eu niciodată!

– Mai rămâi sănătoasă, gazdă bună.

– Umblă sănătos, om bun, sub paza Domnului!...

Fără să mă iut înapoi, pe când clopotele sună toate Învierea, plec, şi mă duc... încotro vrea calul să mă ducă.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA