Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Şcoala şi familia

În nici o ţară din lume poate ca nu cheltueşte Statul, potrivit cu mijloacele sale, atât de mult pentru învăţământul public cât în ţara noastră.

Este lucru foarte natural. Poporul nostru, din cauza împrejurărilor istorice, a rămas cam înapoi de cultura europeană, şi simte astăzi că trebue să facă toate sforţările, toate jertfele posibile pentru a recâştiga timpul pierdut şi a ajunge la nivelul popoarelor culte.

Faţă cu jertfele Statului, cetăţenii au deci tot dreptul să ceară mult de la şcoala românească. Trebue să mărturisim însă că în genere cetăţenii trec foarte adesea peste limitele pretenţiilor legitime.

Ei cred ca şcoala este datoare la noi chiar aceea ce nu este datoare să facă, chiar aceea ce nicăieri nu a putut şi nu va putea face.

De aci nasc adesea critice absurde contra corpului didactic.

Despre lipsa de temei a acestora vreau sa vorbesc aici.

Dar mai întâi să stabilim un lucru.

Aceea ce numim cultura şi civilizaţia unui popor nu consistă numai în înmulţirea cunoştinţelor, în încărcarea inteligenţei generaţiilor cu ştiinţă, ci şi în dezvoltarea apucăturilor sociale, în aşa numita artă a vieţii; cum am zice, cultura şi civilizaţia unui popor consistă nu numai în instrucţiune, ci şi-n educaţiune.

Îndestularea ambelor acestor nevoi ale unui popor nu se pot da deopotrivă în sarcina şcoalei publice, şi chiar niciuna din ele nu i se poate da pe de-ntregul.

În sarcina şcoalei cade instrucţiunea în cea mai mare parte, iar educaţiunea în parte foarte mică.

În sarcina altcuiva cade în parte mică instrucţiunea şi în cea mai mare parte educaţiunea.

Acest altcineva este desigur familia.

Un copil care vine la şcoală fără să aibă de acasă absolut nici un început de legătură cu ceea ce se numeşte patrimoniul de cultură europeană, este un element prea din cale afară nativ pentru a-şi putea asimila uşor acest patrimoniu numai din învăţătura dascălului.

Vorbim, se-nţelege, de un copil înzestrat cu o inteligenţă normală, cum sunt în genere copiii, iar nicidecum de copii fenomenali, cari se găsesc aşa de rar, căci şcoala e făcută pentru mulţimea normală, iar nu pentru exemplarele umane anormale.

Un copil deci care vine la şcoală dintr-o casă părintească unde n-a văzut carte ori hârtie tipărită, unde n-a văzut condei, nici hârtie scrisă, va fi mai greu de introdus în maşina de umplut cu învăţături, decât un altul care ar veni dintr-o casă unde a văzut şi a auzit, citit şi scris.

Şi afară de asta, un copil care, de mic, de când a început să prinză grai, a tras cu urechea la convorbiri de oameni cu oarecare cultură, posedând un vocabular mai bogat decât vocabularul celor câteva sute de cuvinte uzuale ale unei vieţe umile, şi procedeuri de expresie mai subtile decât ale comunicărilor de interese absolut joase — fireşte că are să se găsească mai puţin străin în faţa dascălului, decât un alt copil mai puţin familiarizat de împrejurările familiale.

Pe de altă parte, un copil va învăţa cu atât mai uşor cu cât ceea ce învaţă la şcoală va găsi totdeauna contact similar, control şi confirmare în casa părintească.

Care va să zică, chiar instrucţiunea nu poate cădea întreagă în sarcina şcoalei publice, o parte însemnată rămâne totdeauna în sarcina casei de unde pleacă la şcoală copilul şi unde se-ntoarce.

În privinţa educaţiunii, lucrul stă în proporţie răsturnată: aici şcoala poate foarte puţin, de aceea casa părintească trebue să facă foarte mult.

Părinţii însă cu oarecare cultură şi situaţie socială nu vor să ştie de asta. Ei nu numai că nu-şi fac datoria, luându-şi partea de sarcină ce le revine, dar chiar împiedică adesea şcoala să-şi îndeplinească măcar sarcina mică pe care şi-o poate îndeplini.

Să ne-nţelegem:

Un copil, care merge regulat la datorie, stă în zilele de lucru câte 5 ceasuri pe zi în şcoală, şi câte 19 acasă sau, în orice caz, nu la şcoală, iar în zilele de sărbători şi dumineci, afară de trei luni şi jumătate întregi de vacanţe, nu merge la şcoală deloc.

Dar încă acei ce nici în zilele de lucru nu merg regulat la datorie!

În cele cinci ceasuri din zilele de lucru, dascălul trebue să-l înveţe, după o programă anumită, şi este ştiut, de cine cunoaşte puţin populaţiunea noastră şcolară, atât urbană cât şi rurală, că acele cinci ceasuri foarte rar ajung pentru realizarea dezideratelor programei.

În afară de asta, sunt adunaţi la un loc în şcoală copii de deosebite straturi sociale, cu deosebite moduri de a înţelege raporturile dintre cel mic şi mai marele lui.

Unii ştiu că cei mici au dreptul şi puterea, tocmai pentru că sunt mici, să tiranizeze pe cei mari: părinţii se ceartă între dânşii de câte ori unul dintre ei, tata ori mama, voieşte să facă un act de autoritate faţă cu copilul.

Alţii, din familii mai de jos, sunt deprinşi a nu asculta şi a nu se supune decât la constrângere brutală. De câte ori porunceşte unul dintre părinţi, porunceşte înjurând, de câte ori nu e ascultat pedepseşte cu bătaie.

Alţii, în fine, sunt aşa de neglijaţi de părinţi încât nu le intră în cap că voinţa lor copilărească ar putea avea vreun obstacol în lume, altul decât al imposibilităţii materiale.

Cum are să se menţină în şcoală o disciplină unitară cu o adunătură de aşa elemente?

Îi mai rămâne oare bietului dascăl vreme să mai facă din temelie o educaţie copiilor, ba adesea să desfacă apucături rele hrănite de părinţi?

Poate dascălul, să şi umple capetele goale şi să şi dreagă sufletele stricate ori părăginite? să îndrepteze în cinci ceasuri din zilele de lucru ceea ce a stricat familia în câte nouăsprezece, în toate duminicile, sărbătorile, zilele de absenţă şi în cele trei luni şi ceva de vacanţe?

Foarte rare familii, din nenorocire, controlează, nu mai zic îndeplinirea datoriilor şcolare ale copiilor, dar măcar actele şi faptele copiilor afară din şcoală.

Zile întregi copiii lipsesc de acasă.

Unde a fost şcolarul după ce a ieşit de la şcoală? Măcar fost-a la şcoală?

Aşa de des îi întâlneşti pe stradă, prin unele localuri publice, câteodată ascunşi în localuri de jocuri de noroc şi de consumaţiuni nepermise la vârsta copilărească, în vizuini de pierzare sigură, încât îţi vine să crezi că altă scăpare n-ar avea aceşti copii nenorociţi, lipsiţi de îngrijirea părintească, decât o sistematică urmărire a poliţiei preventive şi chiar de-a-dreptul corecţionale.

Stimabili părinţi de familie şi mai ales onorate matroane române, să stăm strâmb şi să judecăm drept!

Câţi părinţi şi câte mame se găsesc cari, în cel mai mic incident dintre dascăl şi copilul lor, vor cerceta bine înainte de a da dreptate copilului?

Este oare undeva în lume un corp didactic mai împiedicat de la îndeplinirea datoriei stricte, mai torturat ca pretenţiile şi cu amestecul părinţilor în discuţiunea şcoalei şi în aplicarea legilor şcolare, ba chiar în metodele de învăţământ?

Dar lucrurile acestea anormale, dar obiceiurile acestea, atât de absurde şi de păgubitoare progresului şcoalei româneşti, iau adeseori proporţii în adevăr scandaloase.

Sistemul hatârului şi protecţiunii zdrobeşte adesea conştiinţele cele mai solide ale dascălilor.

Unde nu pot birui rugăciunile, stăruinţele şi umilirile părinţilor, încep să lucreze intrigile, ameninţările, denunţările la autorităţile superioare şcolare, calomniile prin gazete şcl.

Influenţele politice împart notele şi premiile: profesori conştienţi sunt rău clasaţi, adesea persecutaţi cu asprime; profesori cari, mai slabi de înger, nu vor să se jertfească luptând cu apăsarea unei lumi fără scrupuluri, sunt adesea protejaţi şi înaintaţi. Se-nţelege, donnant donnant.

De aci rezultă că şcoala noastră, cu toate silinţele şi sacrificiile Statului, nu dă tocmai roade relativ suficiente. Şcoala nu numai că nu e pe cât ar trebui ajutată, e din contra foarte adesea paralizată, de familie.

Până când casa părintească nu va înceta să strice rostul şcoalei şi nu va începe cu tot dinadinsul să-i dea tot concursul ce-i datoreşte, şcoala nu va putea da, oricâte jertfe va face Statul, decât roadele pe cari le dă: generaţii foarte slab instruite şi rău crescute, generaţii de semi-barbari orientali, nu de europeni în adevăr civilizaţi!

Universul, 4 Februarie 1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA