Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Scrisorile anonime

Este aproape imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris – chiar dacă nu ştie să scrie, – care să nu fi primit, sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă.

Scrisoarea anonimă este unul din semnele caracteristice ale societăţii româneşti.

Românul începe să scrie şi să primească scrisori anonime din cea mai crudă vârstă.

Foarte puţine scrisori anonime au caracterul ostil.

Câteva cuvinte despre aceste foarte puţine.

Când un om vrea să-şi verse focul necazului asupra cuiva spunându-i lucruri foarte neplăcute fără nici o teamă de neplăcută urmare, îi scrie o scrisoare anonimă injurioasă.

Astfel face gugumanul care nu admite vederile unui publicist sau invidiosul care ofticeaza de succesele omului cu un nume public; astfel face secul căruia o femeie îi nesocoteşte curtea nesărată; astfel face femeia geloasă de triumful alteia.

Întotdeauna scrisoarea anonimă injurioasă este opera unui neputincios laş: femeia bătrână şi slută care găseşte voluptate în a scoate ochii portretului unei femei tinere şi graţioase crezând că aruncă un farmec, o piază rea cu urmări fatale pentru ochii cei frumoşi.

Dar încă o dată, scrisorile de-a dreptul ostile adresantului sunt foarte puţine.

În genere scrisorile anonime sunt inspirate de un cald interes ce-l poartă autorul discret pentru adresant.

Ele sunt foarte rar pur şi simplu nesemnate.

În imensa majoritate a cazurilor, scrisorile anonime sunt iscălite cu nume închipuite câteodată, mult mai des cu:

„Un amic”, „un om care ţine la d-ta”, „un binevoitor”, „o veche cunoştinţă”, „un tată de familie”, „un cetăţean mâhnit de câte vede”, „un sincer liberal”, "un nestrămutat conservator”, „un român neaoş”, ş.c.l., ş.c.l.

Cu cât o persoană are o situaţie mai înaltă în societate, sau cu cât atârnă mai multe interese ale altora de la opinia şi sentimentele acelei persoane, cu atât este mai des şi mai stăruitor onorată cu scrisori anonime.

De exemplu, cei ce se bucură mai mult de aşa onoare sunt miniştrii, directorii generali ai marilor administraţiuni şi ai marilor gazete, mitropoliţii şi episcopii, generalii, inspectorii superiori, primarii, soacrele fidanţaţilor şi fidanţatelor, ş.c.l., ş.c.l.

Scrisoarea anonimă are o putere magică, formidabilă.

Interesează, captivează, subjugă; ameţeşte, orbeşte şi stăpâneşte cu cea mai neînfrânată, cu cea mai diabolică tiranie.

Cine poate avea tăria să arunce o scrisoare anonimă şi să rămână cu sufletul şi cu mintea nealterate de atingerea ei?

Dar ministrul afla că unul din cei mai fervenţi partizani ai lui, din Cameră sau din Senat, îl sapă; că unul din cei mai importanţi impiegaţi ai departamentului său este un gheşeftar, care poate, din moment în moment, să-l expună la grea răspundere, să-l compromită. „Un binevoitor” îi atrage toată atenţia şi el să nu-i acorde nicio atenţie?

Un director general al cutării mari administraţiuni află că inginerul cutare fură de la materiale, încarcă foile de plată cu nume de lucrători fictive, ori este de-a-dreptul tovarăş cu întreprinzătorul unei imense lucrări publice.

S-ar putea să rămână directorul general indiferent?

Când află generalul de brigadă, de la un „admirator al bravei armate române”, ca d. căpitan cutare a omorât un sergent-major, fiindcă acesta a refuzat să împuşte pe un soldat bacalaureat pe care-l bănuia că-i curtează ş.c.l., ş.c.l, – se poate să nu se altereze până în suflet d. general?

Se poate mitropolitul sau episcopul să nu sară în sus când un „adevărat ortodox” îi spune cu lacrimi de mâhnită evlavie că popa din mahalaua cutare umblă beat şi face liturghia cu bragă?

Soacra, în ajun de a se despărţi de copila ei, spre a o da în braţele unui necunoscut, care i-a întors capul bietului înger nevinovat, se poate să dea din umeri când „un tată de familie, vechi prieten al răposatului, onorabilului şi mult regretatului vostru soţ”, se grăbeşte a-i spune, „cât mai e timp ca să se evite o mare nenorocire”, că viitorul ei ginere este cartofor, beţiv şi altceva; că are două ţiitoare în două mahalale deosebite şi că cu ştirea lor se însoară ca să scape de mizerie şi să aibă cu ce le întreţine mai departe din venitul zestrei?

Câte majorităţi parlamentare slăbite, câte cariere publice zdruncinate, câte prieteşuguri sfărâmate, câte logodne stricate din cauza minunatei scrisori anonime!

O! Neînţeleasă şi nelimitată putere! cum stăpâneşti tu minţile noastre!

Eram odinioară revizor şcolar.

Întorcându-mă de la revizie, aflu acasă printre alte scrisori una iscălită tot de „un tată de familie”.

Ce-mi spunea onorabilul tată de familie?

Îmi atrăgea serioasa atenţie asupra purtărilor învăţătorului de la şcoala mixtă din satul cutare.

Pe scurt: beţiv, nu da pe la şcoală cu anii; se ocupa cu cultivarea unei moşioare, şi da bani cu camătă pe la nenorociţii consăteni; când merge din joi în paşti la şcoală, bate pe copii de-i umple de sânge; pe unul l-a bătut până i-a venit copilului boala rea; în fine, există bănuieli că o elevă de 11 ani, o nenorocită fetiţă a unei biete văduve ş.c.l., ş.c.l.

N-apucasem să termin interesanta scrisoare, şi primesc un ordin de la Ministerul Şcoalelor, prin care mi se spune că imediat să fac cercetare la faţa locului asupra învăţătorului aceluia, în privinţa purtărilor căruia s-a primit şi la minister o scrisoare anonimă identică, cu însemnarea că „s-a trimes una asemenea şi revizorului, dar că revizorul protejează pe învăţătorul cămătar şi nu vrea să meargă a cerceta, deşi a primit scrisoarea de vreo zece zile”.

A doua zi după amiazi, pe o vreme de toamnă foarte aspră, am plecat cu căruţa să calc fără veste pe monstrul acela.

Am ajuns plouat şi îngheţat la şcoală, unde am găsit ce se găseşte la o şcoală de sat – mizerie, neagra mizerie, mizeria română!

Ce am constatat? eşti nerăbdător să ştii, fireşte. Iată:

Învăţătorul era plătit de comună cu 20 de lei pe lună, dar nu luase leafa de aproape un an.

Era văduv cu doi copii mititei. Amândoi zăceau de febră tifoidă în aceeaşi odăiţa unde dormea şi tatăl.
El trăia din pomana arendaşului, un evreu care-i trimitea din când în când mălai şi uneori fasole şi brânză.

Cât despre eleva de 11 ani, nenorocita copilă a bietei văduve, acea elevă nu se ştia să fi existat în comună, pentru simplul motiv că nici biata văduvă, mama ei, nu existase vreodată.

L-am întrebat pe nenorocitul cine poate fi „tatăl de familie”, autorul scrisorii anonime.

Îl ştia: era băiatul popii, un flăcău de vreo douăzeci şi unu de ani; vrea să fie el învăţător acolo, ca să scape de armată.

Trebuia să mă-nvăţ minte – nu-i aşa? să nu mai alerg gâfâind prin zloată la porunca unei scrisori anonime. Aş!

Nu ştiu dacă, fiind revizor, am făcut altă treabă decât să dau credincios urmare la scrisori anonime şi, se-ntelege, cu acelaşi rezultat ca şi întâia oară.

Aşa e cine are un cerc oarecare de autoritate: cine, prin opinia şi sentimentele lui, poate ocroti sau primejdui interesele altcuiva, este supusul ascultător al scrisorii anonime.

Dar asta nu va să zică, fireşte, că numai înalţii demnitari şi soacrele se bucură de scrisorile anonime.

Oricât de infimă şi umilă, o creatură umană trebue să aibă cercul ei cât de meschin de protecţiune.

Un cerşetor schilod şi orb stă la o răspântie, trăind din resturile ce i se acordă de la bucătăria unei bogate case vecine.

Are acel schilod nenorocit, poate oare avea un cerc în care să-şi exercite şi el protecţiunea?

Da, poate avea.

Alături de el s-a lipit un câine jigărit, care aşteaptă hrana de la pomana lui, resturile din resturi.

Orbul primeşte o scrisoare anonimă şi mă roagă să i-o citesc:

„Nenorocitule! javra pe care o protejezi, rupându-ţi de la gură bucăţica pentru ea, nu ştii câte bucăţele îţi fură din strachină câtă vreme îţi faci cruce şi zici bogdaproste!

Un binevoitor care te compătimeşte”.

Dumnezeule! zic eu; cine să fie câinele „binevoitor”?

Universul, 18 Februarie 1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA