Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

O seară bine petrecută

Vorbeam zilele trecute mai mulţi prieteni despre felurile de petreceri în nopţile lungi de iarnă, şi, se-nţelege, fiecare, după vârstă şi temperament, avea deosebită predilecţie.

Unuia i se părea că o bună serată la teatru, urmată de un souper fin, într-un salon luminat şi parfumat, cu prieteni uşuratici de ambe-sexe e cea mai delicată petrecere în aceste lungi nopţi. Glumele acelea ale damelor şi râsetele şi şampania…

Altul visa un loc călduros într-un vagon de dormit. S-a-nnoptat bine, afară e o vreme întunecată. Conductorul ţi-a făcut patul. Te culci frumos, şi, legănat de ţăcăneala ritmată a roatelor, adormi şi parcurgi distanţe enorme, treci ţări şi graniţe şi a doua-zi dimineaţa te trezeşti, ca prin farmecul unei poveşti, în altă lume.

Al treilea nu-şi închipuia decât un enorm joc de loton într-o foarte numeroasă familie. Surprizele jocului, emoţiile cari trădează caracterul şi temperamentul jucătorilor de la cea mai crudă vârstă, şi glumele glumeţilor cu reputaţie, cari strigă numerele în felurite moduri alegorice, — de exemplu, în loc de 25, strigă „ca la poliţie!”, în loc de 88, „ochelarii lui Hassan!”, în loc de 90, „grand papa!” etc. — şi ceaiurile şi cozonacii şi prăjiturile de familie şcl. — toate astea, la căldura căminului familial, pot constitui cea mai plăcută petrecere într-o lungă noapte de iarnă, când afară vremueşte; nici nu iei seama că de mult a trecut miezul nopţii.

Eu însă am o părere deosebită. Neuitate amintiri din tinereţe sunt o temelie trainică pentru această părere. Mie mi se pare că, într-o lungă noapte de iarnă, nu poate fi mai frumoasă petrecere decât să stai la taifas, în căldură, cu un om păţit, care să-ţi ştie povesti întâmplări interesante din viaţa lui.

Aşa bunăoară, pe când afară e o vreme să nu scoţi un câine-n bătătură, să stai într-o chilie cu un bătrân de vârstă, dar limpede la minte. Să fie cald în chilie, patul să fie bun, în soba bătrânească să pâlpâie un capăt de buştean, pe o mescioară, o garafă cu vin călugăresc, păhăruţe curate şi uscături, să stai tolănit, şi s-asculţi pe bătrânul cel cuminte povestindu-ţi cu duh atâtea şi atâtea întâmplări politiceşti şi mănăstireşti, lumeşti şi sufleteşti, la care el însuşi a luat parte — şi auzind toaca de utrenie, să nu pricepi când a trecut noaptea.

Nu ştiu dacă în aceste din urmă nopţi, şi lungi şi urâte, vreunul dintre prietenii mei au putut petrece pe placul lor, dar ştiu că, una din ele, eu am petrecut de minune.

E drept însă că, în loc de călugăr bătrân, am găsit un bătrân soldat: o noapte-ntreagă, vechiul brav m-a delectat cu minunatele povestiri ale unor mari întâmplări militare la cari a luat însuşi parte.

Acest povestitor generos, căruia-i datoresc una din cele mai frumoase petreceri, după placul meu, se numeşte Maior C. Pruncu.

Şi ceea ce e şi mai generos din parte-i este că, fără să am distinsa onoare a-l cunoaşte personal, fără să fi avut vreodată fericita ocazie a-i strânge mâna cu care a făcut atâtea isprăvi bărbăteşti, am avut norocul să-l văd intrând în casa mea, blând ca orice viteaz adevărat, sub înfăţişarea modestă a unei mici cărţi, pe a cărei copertă verde se citeşte:

„Maior C Pruncu — Din campaniile mele (Crimeea, 1855, Algeria, 1856—57, Italia, Maroc, 1859)
Tipărită la Bârlad în 1900, la tipografia George V Munteanu”

Să fac o dare de seamă asupra captivantei povestiri, ar fi foarte greu dacă nu peste putinţă, căci farmecul ei consistă tocmai în modul cum o face bătrânul soldat, bonom şi fără nici o pretenţie.

El povesteşte cu simplitate, dar cu un avânt pe care numai el poate să-l aibă, fund vorba de emoţiile lui, de isprăvile lui, de sentimentele lui, într-un cuvânt de viaţa trăită de el.

Dar iată pe scurt obiectul preţioasei lui povestiri.

Fecior de boier mare, „fiul marelui Vornic Iordache Pruncu, statoste de Putna, — în saloanele căruia se adunau, înainte de Unire, de-alde Costin Catargiu de la Mărăşeşti, Iorgu Radu de la Domneşti, Alecu Balş de la Adjud, Costin Stamate, Costache Dăscălescu şi alţii”, — aude în casa părintească vorbindu-se de peripeţiile războiului, pe care puterile aliate, Turcia, Franţa, Englitera şi Piemontul, îl declaraseră Rusiei.

Acest mare eveniment politic izbeşte imaginaţia tânărului fecior al Vornicului Iordache Pruncu. Bătrânul maior era pe atunci în vârstă ca de şaptesprezece ani.

Pe de-o parte, dorul faptelor vitejeşti, pe de alta, o profundă contrarietate de caracter familial, hotărăsc pe tânărul Pruncu să fugă din casa părintească şi să meargă voluntar în armata imperială a Franţei.

În toamna anului 1854, fără a sta mult să plănuiască, profită de lipsa tatălui său de-acasă, tocmeşte o brişcă cu doi cai şi porneşte la Galaţi.

Îndată ce ajunge aci, se îmbarcă pe o corabie cu pânze, care pornea încărcată cu grâne către Ţarigrad. Ajunge la Sulina, dar marea este în culmea furiei.

Bravul tânăr are norocul să găsească de la primii paşi aceea ce căuta cu atâta dor — primejdia.

Dar iată că m-a luat şi pe mine apa şi mă pornesc a povesti atât de slab ceea ce maiorul mi-a povestit cu atâta putere.

Trecând prin tempestă, ajunge tânărul nostru la Ţarigrad, şi, fiindcă norocul nu are numai o aripă, ci două, bravul tinerel, după mândria ce o simte c-a înfruntat furia mării, este osândit ca să prinză şi puţintică minte, pe lângă atâta vitejie câtă are, şi să plătească scump o lecţiune de prudenţă: toate paralele cu care venise de acasă i le fură nişte pungaşi de uliţă; l-au văzut într-o cafenea furlandisindu-se cu bănet ca om matur, l-au aşteptat afară într-o ulicioară întunecoasă şi l-au jefuit, lăsându-l fără lăscae în mijlocul haosului ţarigrădean.

Dar norocul dă numaidecât din cealaltă aripă: tânărul găseşte doi protectori, — pe Costache Negri şi pe Dumitrache Ralet, buni prieteni ai tatălui său, cari-l scot din mizerie cu condiţie ca să se-ntoarcă îndată acasă.

Aş! de casă-i ardea lui! Merge la comenduirea franceză; aci nu-l pot lua voluntar, trebuie să se ducă la Marsilia, unde e biroul de înscriere. Pleacă la Marsilia, se înscrie, şi porneşte înapoi. Bastimentul pe care merg voluntari spre Crimeea opreşte câtva timp la Ajaccio, în Corsica. Aci unul dintre camarazi cade sub groaznica vendetta a unei frumoase corsicane, întâmplare care cam descurajează pe băieţi să mai facă curte acestor turbate insulare.

În sfârşit, bastimentul părăseşte Corsica, şi ajunge la poalele Sevastopolei.

De aci începe tânărul Pruncu cariera soldăţească în toată regula, carieră ce ţine cinci ani.

El ia parte la biruinţa aliaţilor, apoi merge cu legiunea străină în Algeria, unde într-o luptă cu Cabilii, găseşte în sfârşit ce caută, — e rănit, dar mai găseşte şi ce nu-i dădea prin cap să caute — o dulce cunoştinţă… eterna poveste — Mars şi Venus!

Ia astfel parte la pacificarea şi cucerirea Cabiliei mici şi Cabiliei mari. Peste un an, legiunea străină e chemată în Italia, unde ia parte la războiul contra Austriacilor, război care se termină cu celebra bătălie de la Solferino.

Pe urmă, legiunea străină trece înapoi în Africa, unde face campania contra Marocului. Război crunt cu seminţiile barbare şi holera furioasă!

În sfârşit, înaintat pe câmpul de război, bravul tânăr îşi termină serviciul şi se reîntoarce în patrie.

Toată povestirea atâtor întâmplări ostăşeşti e făcută cu atâta căldură comunicativă şi — ce este mai bine — cu atâta lipsă de artificiu, încât ascultând-o odată, bucuros ai mai asculta-o.

Greutăţi zdrobitoare biruite cu veselia, mizeria covârşită cu bravura, dragostea faptelor mari, iubirea camarazilor, venerarea şefilor, nenumăratele peripeţii prin cari trece un brav în focul războiului, minunăţiile de artă şi vitejie militară, glume şi nebunii copilăreşti în faţa morţii sigure, nepăsare despreţuitoare piept în piept cu pieirea cea mai cruntă — toate sunt limpede şi din toată inima înfăţişate în povestirea „Din Campaniile mele, ale maiorului C Pruncu”.

Apoi, atâtea tipuri originale în acea vestită legiune străină, unde, cu mii de accente genuine, se strigă-ntr-un glas: à la baionnette! vive la France! — unii îmbătrâniţi în rele, alţii, tinerei, însetaţi de isprăvi vitejeşti, — adunătură de aventurieri, deşuchiaţi sau inspiraţi, sceleraţi ori naivi, toţi inimoşi şi bravi, — dispăruţi cari dincotro, de pe unde bravura lor nu se putea arăta decât supărând foarte pe nişte ursuzi dregători, — fugari veniţi a se adăposti la umbra sacră a drapelului napoleonian, unde, într-o nouă viaţă, să spele cu sânge orice umbră de imputare pentru greşeli şi abateri dintr-o viaţă trecută.

Nepreţuită cărticică! ce rău mi-a părut că te-am isprăvit aşa de iute! ce păcat că toate povestirile frumoase sunt atât de scurte!

Dar bravul maior ne promite, la sfârşitul cărţii, că în curând ne va povesti peripeţiile, „mizeriile”, prin cari a trecut până la reîntoarcerea sa în ţară şi partea ce-a luat în războiul de la 77—78.

Dacă cumva vor avea norocul să cază rândurile acestea în mâna bătrânului ostaş, primească-le bravul meu povestitor ca o mulţumire din parte-mi pentru plăcutele momente ce el mi-a procurat, într-o vreme în care povestire frumoasă în limba românească nu prea se mai găseşte, şi crează că nu cu puţină nerăbdare aştept urmarea făgăduită.

Universul, 17 Noiembrie 1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA